— plăcerea de a urca poteci neprimitoare, pe care poate, n-aţi fi cu-noscut-o niciodată dacă n-aţi fi alunecat uneori înapoi, dacă drumul ar fi întotdeauna neted şi ospitalier. Ţineţi minte, nici un efort pe care îl facem pentru a atinge ceva frumos nu este în zadar. Cîndva, undeva, cumva, vom găsi ceea ce căutăm.
Vom vorbi, da, şi vom cînta, căci aşa ne e hărăzit de la Dumnezeu : să vorbim şi să cîntăm.
[p. 49] Lupta cu „zorzoanele" şi artificiile este evidentă şi în textul de faţă, nescutit de stîngăcii stilistice, de clişee ori hiperbolizări şcolăreşti. Dar, dincolo de acestea, cititorului nu-i este greu să sesizeze strălucirea unor pasaje şi chiar capitole întregi, care probează înclinaţii literare autentice şi o educaţie prin literatura de bună calitate. Poate mai presus de acestea sînt, însă, frumuseţea interioară, forţa spiritului în căutarea de sine şi de adevăr şi sinceritatea rostirii.
S-a speculat mult asupra rolului pe care l-a avut Anne Sullivan în redactarea acestui manuscris. Anne Sullivan a fost, incontestabil, un pedagog de excepţie.
Rezultă însă limpede din tot ceea ce a scris că nu avea nici pe departe condeiul elevei sale. De altfel, aşa cum remarca John Macy, „Calitatea muncii ei ca profesoară de engleză nu trebuie măsurată după propriile aptitudini în domeniul compoziţiei."
[p. 74] Helen nu a primit o educaţie religioasă forţată. Pînă pe la zece ani avea obiceiul să atribuie totul Mamei Natura — expresia îi era familiară din manuale. Spre vîrsta de zece ani au apărut primele nedumeriri. „Nu ştiu dacă pe mine m-a făcut Mama Natură. (.. ) Dar nu-mi pot imagina pe Mama Natură
cine a făcut-o..." în mai 1890, şi-a făcut în scris următoarea listă de întrebări :
„Doresc să scriu despre lucruri pe care nu le înţeleg. Cine a făcut pămîntul şi marea şi toate celelalte ? Cine face ca soarele să fie fierbinte ? Unde eram eu înainte de a veni la mama ? Ştiu că plantele cresc din seminţele care se află în pămînt, dar sînt sigură că oamenii nu cresc în acelaşi fel. N-am văzut niciodată
o plantă-copil. Păsărelele şi puişorii ies din ouă. I-am văzut. Unde a fost oul înainte de a fi ou ? De ce pămîntul nu cade dacă e aşa de mare şi
103
greu ? Spune-mi cîte ceva din ceea ce face Tata Natură. Aş putea citi cartea numită Biblie ? Te rog să-i spui micuţei tale eleve multe lucruri cînd vei avea mult timp." Anne Sullivan a înţeles că Helen ajunsese la punctul în care nu mai putea fi ţinută departe de convingerile religioase ale celor din jur. Nu i s-a predat niciodată dogma în mod rigid, în discuţiile libere dintre profesoară şi elevă, apăreau din partea acesteia din urmă întrebări ca : „Cine l-a făcut pe Dumnezeu ?", „Din ce a făcut Dumnezeu lumile noi ?", „De unde a luat pămînt, apă, seminţe şi primele animale ?", „Unde este Dumnezeu ?", „L-ai văzut vreodată pe Dumnezeu ?", „De ce Iisus n-a fugit ca să nu-l prindă duşmanii ?",
„Ce este sufletul?"
Odată profesoara a întrebat-o : „Crezi că sufletul tău e separat de corp ?"
Micuţa a replicat îndată : „A, da, pentru că în ultima oră m-am gîndit intens la domnul Anagnos şi atunci mintea... sufletul meu era în Atena [unde se afla domnul Anagnos — n.t.], dar corpul mi-era aici, în birou." La explicarea profesoarei că sufletul este invizibil, Helen a replicat : „Dar dacă scriu ce gîndeşte sufletul meu, atunci va fi vizibil, iar cuvintele îi vor fi trup."
In jurul vîrstei de paisprezece ani îşi formulează ferm opţiunile existenţiale. La 18 octombrie 1894, elevă fiind la şcoala Wright-Humason, notează în jurnal:
„Consider că patru lucruri am de învăţat în cadrul vieţii şcolare de aici şi, în general, în viaţă — să gîndesc clar, fără grabă şi învălmăşeală ; să iubesc sincer pe toată lumea ; să acţionez în orice împrejurare animată de cele mai alese motive şi să mă încred în Dumnezeu fără ezitare."
[p. 93] Tradusă în cincizeci de limbi şi răspîndită, practic, pe tot globul, această
primă carte, a fost urmată de alte zece — între care Midstream, My Later Life, Teacher şi Helen Keller's Journal (1938) — şi de o neobişnuit de intensă
activitate umanitară, împreună cu Anne Sullivan, Helen Keller a cutreierat lumea în lung şi în lat ţinînd conferinţe, publicînd articole şi adunînd fonduri pentru ajutorarea şi educarea orbilor şi surzilor.
După moartea profesoarei, în 1936, scoţianca Polly Thompson, secretara devenită între timp prietenă şi confidentă, a ajutat-o cu devotament să-şi continue opera. Helen Keller a adus speranţă şi curaj soldaţilor care au orbit în cursul celui de-al doilea război mondial ca şi femeilor şi copiilor rămaşi fără văz în urma bombardamentelor. A fost primită de regi, preşedinţi şi premieri. A adus peste tot mesajul ei de pace, pace pe care o considera de nerealizat în lipsa preocupării de a ajuta şi încadra social pe cei fără văz ori auz : „Atîta timp cît un suflet este lăsat să stea singur, pacea universală va rămîne probabil doar un vis vag. Civilizaţia nu mai este o chestiune locală."
A primit distincţii, titluri şi onoruri academice şi de stat. în anul 1965 s-a aflat în fruntea listei celor zece personalităţi feminine marcante ale lumii. Piesa şi filmul de succes „Făcătoarea de minuni" se bazează pe povestea vieţii ei.
Continuă să exercite o influenţă benefică în lume şi după dispariţia pămîntească prin exemplul oferit de viaţa şi opera ei.
Fie-ne îngăduit să încheiem aceste note cu un extras din caietele sale de studentă :
„E de mirare cît timp petrec oamenii buni luptîndu-se cu diavolul. Dacă s-ar
strădui să cheltuie aceeaşi cantitate de energie iubin-du-şi semenii, diavolul ar muri de plictis."
104
POSTFAŢĂ
Portret în oglindă : literaturile americană şi română la răscruce de veacuri Cu Helen Keller cititorul de la noi a făcut cunoştinţă încă din 1888, cînd revista Transilvania publica (în traducerea lui Pao) un fragment intitulat „Roza albă", în 1915 avea să apară un alt fragment, „întunericul" (acum în revista Versuri şi proză, nr. 10, p. 197—198 ; traducător : Eric Furtună), reluat într-o nouă
versiune (datorată lui Pelegra), într-o revistă bucuresteană al cărei nume îmi scapă.
The Story of My Life, sub titlul Lumea mea, se publică abia în 1927, cu o prefaţă de Const. Fedeleş şi în traducerea lui Gheorghe şi Cireşica Chiriţescu.
Deci, opera de căpătîi a lui Helen Keller intră pe scena românească cu destulă
întîrziere — cititorii (şi implicit) traducătorii şi-au deplasat între timp atenţia către alte opere venind din orizontul american. Dar despre această deplasare de interes în epocă îmi propun să dau seama în cele ce urmează.
Perspectiva oferită de timp a schimbat imaginea perioadei de la începutul secolului al XX-lea. La belle epoque nu ni se mai înfăţişează -ca o epocă
suficientă, lipsită de anxietăţi. La mai puţin de două decenii înainte de prima mare conflagraţie mondială, civilizaţia „maşinii" atinsese apogeul. Reţeaua de relaţii industriale, comerciale şi financiare se apropiase de momentul realizării unui sistem economic mondial. Economia internaţională, evaluată după
producţia pe cap de locuitor, se dezvolta mai rapid ca niciodată. Concomitent cu nemaiîntîlnita
105
amploare a industriei, are loc o revoluţie tehnologică ce pune bazele dezvoltării viitoare. Se realizase motorul cu combustie internă, motorul diesel; electricitatea şi petrolul devin principalele surse de energie ; automobilul, autobuzul, tractorul, fibrele -sintetice şi plastice devin bunuri de larg consum. La începutul secolului lumea occidentală era industrializată, mecanizată şi urbanizată. La 1900 expansionismul nu mai este doar un sistem de putere politică şi economică, ci şi o ideologie (cazul lui R. Kipling e revelator).
Cu mult înainte de 1914, Europa se divizase în două tabere care se pregăteau de război. Anglia, Germania şi Franţa stăpîneau 60% din piaţa mondială, între 1900—1910 Germania îşi dublase producţia de oţel, fier şi cărbune.
Cu totul simptomatic pentru realizările viitoare este extraordinara originalitate şi vitalitate ce se manifesta pe plan spiritual, în artă se impun Matisse, Marquet, Utrillo, Braque, Aro, Picasso, Brâncusi, Chagall, Modigliani şi alţii, în arhitectură este perioada de glorie a lui Perret, Garnier, Maillart, Loos. Nici în muzică realizările nu sînt mai prejos: Stravinki a compus o bună parte a operei sale înainte de război, Debussy, Ravel, Schoenberg, Berg, Bartok şi alţii s-au lansat tot acum. în literatură se impun Strindberg, care-şi publică piesele de rezis tentă, Cehov, căruia îi apar Trei surori în 1901 şi Livada de vişini în 1904.
Lor li se alătură James, Conrad, Gide, Proust, Alain- Fournier, Claudel, Valery, Apollinaire, Mann, Kafka, Yeats, Lawrence, Pound, Joyce, Stein şi alţii. Apariţia geneticii, dar, îndeosebi, descoperirile ştiinţifice ale lui Planck, Bohr şi Einstein modifică tabloul general al universului fizic punînd sub semnul întrebărilor fundamentele, impresionant de sigure pînă atunci, gîndirii ştiinţifice tradiţionale. Este epoca lui Freud şi Adler în psihologie, a lui Weber şi Durkheim în sociologie.
