ta>
110
M. Dragomirescu, promotorul unei critici ştiinţifice, menită să opereze distincţia dintre operele de artă autentice şi cele care doar o simulează printr-un apel la filozofie, artă, pedagogie şi tehnica clasificării, încercările lui Mihail Dragomirescu, nu lipsite de ecou pe plan universal, au contribuit, alături de alte tendinţe, la realizarea saltului calitativ vădit înregistrat de literatura română
între cele două războaie mondiale, cînd producţia literară românească reuşeşte să se armonizeze cu literatura europeană într-un dialog de la egal la egal. în pofida divergenţelor ideologice, literatura şi periodicele vremii se angajează, indiferent de orientare, în eforturile de realizare a unirii cu Transilvania.
„Flacăra" (apărută în 1910) este un exemplu în această privinţă. Viaţa literară
transilvăneană face faţă cu greu loviturilor oficialităţilor. După dispariţia
„Luceafărului", „Foaia pentru petrecere şi învăţătură" este nevoită să se mute la Orăştie, apoi la Bucureşti şi apoi dincolo de ocean, la Cleveland, Ohio
*4. Pagini literare rămîn în primele rînduri ale cultivării conştiinţei naţionale.
Transilvania luptă pentru ridicarea sărăcimii, garanţie a individualităţii şi luptei pentru afirmare naţională.
Intervalul ce s-a scurs pînă la prima conflagraţie mondială se constituie şi pentru receptarea literaturii americane în România drept o perioadă de tranziţie. N. Iorga şi G. Ibrăileanu atrăgeau atenţia asupra necesităţii schimburilor acelor valori culturale care purtau în ele germenii puterii de asimilare. Dacă pînă acum literatura franceză, germană şi rusă erau favorizate tacit, la început de veac se observă o lărgire a orizontului prin promovarea unei înţelegeri largi „a tuturor marilor culturi ale omenirii" (N. Iorga). Dovada cea mai elocventă este G. Ibrăileanu, care are ştiinţa descoperirii adevăratelor valori de la noi şi de peste hotare. Orice cercetător al operei marelui critic nu poate face abstracţie de o afirmaţie pe care G. Ibrăileanu o formula la începutul recenziei Scrisorilor lui William James, şi fără de care înţelegerea surselor lui teoretice ar fi vitregită : „Am luat în mînă cu sentimente variate şi rare aceste scrisori ale unuia dintre marii mei învăţători" *5. Sub semnul deschiderii litera-
<nota>
4 Revista apare ca supliment al periodicului „Libertatea" ("The Liberty"), Cleveland, Ohio, 30 august — 6 septembrie 1917, preţ 2 dolari (cu Foaia), editor-proprietar : Ioan Moţa, Tip. ziarului „Românul", Cleveland, Ohio.
5 G. Ibrăileanu, Opere, vol. 3, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, Minerva, 1976, p. 140.
</no
ta>
111
turii române spre noi experienţe, dintr-o nevoie internă de sincronizare europeană, în condiţiile în care emigraţia peste ocean din Transilvania şi Bucovina creşte, cu consecinţa sporirii intereselor şi lărgirii contactelor, numărul noilor nume din literele americane receptate la nivelul comentariului şi traducerii se apropie de cifra 50, fără a se lua în consideraţie scriitorii care fuseseră deja traduşi sau comentaţi în secolul al XIX-lea (Harriet B. Stowe, B.
Franklin, Bret Harţe, N. Hawthorne, H. W. Longfellow, Joaquin Miller, John G. Whittier, Edward Bellamy, James F. Cooper şi mai ales E. A. Poe şi Mark Twain, care sînt permanenţe şi în veacul nostru). Twain, spre exemplu, este atît de cunoscut, încît atunci cînd S. Mehedinţi se trădează a nu şti că Samuel Clemens şi Mark Twain nu sînt doi scriitori diferiţi, gafa este exploatată atît de Facla cît şi de Viaţa românească. Indignat de acuzaţia lui S. Mehedinţi din Convorbiri literare (dec.-ian. 1908) care, în Americanism literar, acuza mulţi scriitori români de mercantilism, G. Ibrăileanu îi răspunde în nr. 1 al Vieţii româneşti din 1908 : „în articolul acesta nou, d. Mehedinţi planînd asupra literaturii americane cu aripi de condor, descoperă un scriitor pe care însoţindu-l cu un epitet înaripat îl numeşte „Samuel Klains (Mark Twain)"'..
Cine să fie acest „Samuel Klains?" Fără nici o îndoială că nu poate să fie Samuel Klain, contemporanul lui Şincai şi Maior. . Dar dacă „M. Twain" (?) e cumva Mark Twain, cunoscutul umorist care nicidecum nu poate fi M. Twain, după cum Papălapte nu poate fi „P. Lapte", atunci desigur că nu e vorba de blîndul călugăr de la Blaj, ci de scriitorul Samuel Clemens. Departe însă de noi pretenţia că d. Mehedinţi n-ar cunoaşte opera scriitorului american, căci d.
Maiorescu a tradus vreo două schiţe de el, alături de cîteva de Bret Harţe, pe care, fireşte, d. Mehedinţi îl citează împreună cu „Samuel Klains", scriindu-l aproape corect (Bret Hart, în loc de Bret Harţe)" *6.
Majoritatea scriitorilor menţionaţi pînă aici, cu cîteva excepţii, susţin calitatea literaturii americane tradusă în România acestei perioade, în poezie, puţine sînt numele noi care apar, alături de ale lui Walt Whitman şi John Greenleaf Whittier. Mai întîi, Ella Wheeler Wilcox (1850—1919), ale cărei versuri dulcege, cu subiecte sentimentale pseudoerotice, se bucurau de
<nota>6 G. Ibrăileanu, Opere, voi. 10, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al.
Piru, Bucureşti, Minerva, 1981, p. 329—330.
</no
ta>
112
popularitate în America primului deceniu al secolului nostru *7 ; se cunoaşte, de asemenea, numele lui Bliss Carman (1861—1929), poet de extracţie canadiană, care colaborase cu Richard Hovey Ia Cîntece din Vagabondia (Songs f rom Vagabondia, 1894), şi cu care iniţiase revolta împotriva poeziei manieriste a timpului, în versuri ce captivează nu numai prin ritm şi simboluri, dar şi prin muzică şi culoare *8. Moda creată de Bîiss Carman nu a trecut neobservată , şi prin urmare nu e de mirare că poezia lui a fost inclusă în antologia Anul liric (The Lyric Year, 1912), editată de Mitchell Kennerley, care marchează alături de revista Poetry, o nouă eră în poezia americană. N.
Iorga este cel ce traduce pentru prima dată din poezia intelectuală
epigramatică şi experimentală a lui Ralph Waldo Emerson (1803—1882), în care descoperea idei despre baza morală a poeziei dar şi despre simplitatea ei
*9.
O privire asupra genurilor literare din care s-a tradus relevă că, în consens cu specia privilegiată în literatura română a timpului, se transpune mai ales proză
scurtă, preferată şi pentru motivul că putea găsi mai uşor spaţiul necesar în paginile periodicelor vremii. Alături de B. Franklin, John Habberton, Bret Harţe, W.- Irving, N. Longfellow, A. Poe, Mark Twain, întîlnim pagini din C.
F. Brady, Frank Norris, Lafcadio Hearn, precum şi din proza umoristică a lui Ph. Berges, Lemon Don Mark şi Artemus Ward. Deşi genul e dominat de Poe şi Twain, popularitatea cea mai izbitoare o are Lafcadio Hearn (1850— 1904), prin literatura sa de un exotism cuceritor. Acest „interpret între două naţiuni (americană şi japoneză), în egală măsură străine lui", cum preciza scriitoarea Katherine Anne Porter, s-a simţit atras de tot ce e primitiv şi exotic, de lumea indienilor ca şi de cea a japonezilor, pe care a încercat să-i prezinte lumii americane şi Europei, în adevărata lor lumină. Folclorul exotic, schiţa de călătorie, descrierile de morminte, de grădini şi insecte, alături de sordidul din viaţa americană sînt doar cîteva din preocupările jurnalistului şi profesorului Lafcadio Hearn care,
<note>
7 Ella Wheeler Wilcox, Naşterea opalului, în „Ovidiu", 5, 1905, nr. 9, p.
124. Traducere de Albert Dan. 8 William Bliss Carman, în casa cea mare, în „Vieaţa nouă", X, 1914, nr. 5, p. 168.
9 Ralph Waldo Emerson, Iluzii, în „Floarea darurilor", I, 1907, nr. 4, p. 224 ; Libertatea, idem, I. 1907, nr. 5, p. 280—281 ; Pan, idem, p. 280—281.
</no
te>
113
