Anii de care ne ocupăm, atît de fertili sub aspectul creativităţii şi ai originalităţii, marchează şi o schimbare radicală în sensibilitate şi conştiinţă.
Fără îndoială, contemporanii realizau că trăiesc într-o nouă eră în care societatea suferea modificări rapide sub impactul revoluţiei tehnologice, al dezvoltării industriale şi al tensiunii politice. Fără a nega că anul 1900 este un hotar arbitrar, trebuie să fim de acord că artiştii, scriitorii şi gînditorii primului deceniu răspundeau cu o sensibilitate acută noilor direcţii şi conflicte de natură socială, morală şi intelec-106
tuală, în permanentă căutare de noi forme, de o „nouă" limbă pentru a le proiecta.
îmbunătăţirea comunicaţiilor intercontinentale şi europene scurtează distanţele şi contribuie la amplificarea relaţiilor culturale, prefigurînd dinamica perioadei dintre cele două războaie. Existenţa urbană modifică ritmul de viaţă al oamenilor. Se observă o creştere vizibilă a traficului de tot felul, inclusiv cel cultural şi ideologic.
Oscilaţiile spiritului, sub presiunea diverselor evenimente, devin mai rapide.
Valorile tradiţionale sînt supuse criticii ; iau naştere noi tehnici şi idei literare (Henry James, James Joyce). De altfel, reformele sociale şi educaţionale erau la ordinea zilei. Reformele cu caracter educativ, creşterea numărului de cunoscători de carte, au dus la sporirea numărului de cititori, mai ales pentru romanele ieftine. Cerinţa de ziare şi periodice creşte. Paralel, sporesc preocupările pentru literatura serioasă şi din domeniul ştiinţelor.
La răspîntia celor două secole, ca urmare a convulsiilor politice, are loc o înfruntare între individualism şi sentimentul colectiv, cele două curente nutrindu-se din dezvoltări nu prea îndepărtate : Nietzsche şi d'Annunzio, pe de O parte, Tolstoi şi Dostoievski, pe de alta. în atmosfera de declin al scientismului şi al triumfului tehnicii, se declanşează o polemică între creier şi opusul său, inima şi energia, ultima, văzută în sensul psihologiei lui Bergson (Evoluţia creatoare, 1907) şi mai puţin în cel al fondatorului sociologiei ştiinţifice, Durckheim (1858— 1917). înainte de război s-a vorbit de energia spirituală a lui Henri Bergson şi Marcel Proust; după război, de cea socială, în locul atmosferei de profund pesimism ce părea că se instaurase, doctrina acţiunii chema la o reexaminare mai sănătoasă a principiilor scientismului şi pozitivismului.
Viaţa literară se caracteriza printr-o diversitate de reacţii la probleme şi soluţii fundamentale, care puneau sub semnul întrebării valorile tradiţionale.
Neliniştea spirituală, ca şi scepticismul, îşi aveau rădăcinile adînc împlîntate în secolul al XlX-lea. în Statele Unite, această stare era alimentată de scrierile lui Robinson, James, Santayana, Adams, Garland, Dreiser, Moody şi alţii. Spiritul de revoltă socială, cu surse în opera tîrzzie a lui Twain şi Howells, se prelungeşte prin Anderson, Sandburg şi Lewis. Realismul şi naturalismul, ca şi noile experimente, au continuat să-şi găsească inspiraţia în opera maeştrilor secolului al XIX-lea, Dostoievski, Turgheniev, Balzac, Zola, Flaubert, a
107
simboliştilor francezi ca şi a unor scriitori europeni de tranziţie : Hardy, Moore, Ibsen, Shaw, Gide, Yeats şi Synge. Romantismul de-abia mai supravieţuia. Poe şi Melville erau consideraţi în epocă mai presus de Irving şi Longfellow ; Whitman, neglijat de americani în timpul vieţii, a exercitat o influenţă puternică în poezia europeană a secolului nostru. Emily Dickinson, publicată postum, în 1890, a devenit o prezenţă majoră după 1914. Henry James, un exotic pentru America contemporană lui, trezeşte .tardiv interesul asupra romanului european. Specificul se conturează mai vizibil însă după
1910 şi este imprimat de lucrările recent publicate ale lui Henry James, William James, Henry Adams, Moody, Robinson, Stein, Jack London, Upton Sinclair.
Romanele lui Dreiser apar cu rapiditate, consacrînd pe autorul Tragediei americane drept scriitorul realist al veacului. Se remarcă, de asemenea, Edith Wharton şi Ellen Glasgow. Tonul în poezie îl dau colaboratorii revistei Poetry
: A Magazine of Verse 1912). Cabell şi Anderson atrag atenţia prin experi•
mentele lor. Willa Cather se impune prin romanele ei simboliste, impregnate de realism. La încheierea războiului, mulţi din marii scriitori americani, ce vor avea ecou în Europa, publicaseră o literatură durabilă, caracterizată prin originalitate estetică şi o atitudine care zdruncină tabuurile convenţionale.
Descoperirea mulţimii de către Soames, la înmormântarea reginei Victoria (1901) în Forsyte Saga e simptomatică pentru întărirea convingerii că istoria e mecanismul ce răspunde dinamicii forţelor maselor, aşa cum o vor dovedi cele două cataclisme mondiale.
Nici România, în intervalul 1900-—1918, nu corespunde caracterizării de belle epoque, în nici unul din compartimentele vieţii, în Ardealul istoric, în Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, se înregistrează o masivă emigrare spre Statele Unite. Cauzelor complexe ale emigrărilor, injustiţiei sociale, discriminării naţionale, li se adaugă motivaţiile politice şi, nu mai puţin importante, cele psihologice, care ţineau de „gradul de familiarizare a românilor cu ţara de peste ocean", întrucît cunoştinţele despre America nu se mai limitau, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, doar la paginile lucrărilor de geografie şi istorie cu o circulaţie relativ restrînsă în mediul intelectual de la oraşe, la rubricile de curiozităţi etno-geografice ale gazetelor. Căile scrise şi orale de cunoaştere mai amplă a lumii de peste ocean sporeau imens : presa, calendarele popu-108
lare, scrisorile de la primii imigranţi, relatările celor veniţi acasă, cunoştinţele populare de cea mai diversă natură etc. Această cunoaştere a redus considerabil
„distanţa psihologică dintre zona de plecare şi cea de viitoare instalare, a familiarizat într-o anumită măsură categoriile largi din mediul rural şi de la oraşe cu realităţile americane"*1.
Reformele educaţionale din România duc şi ele la sporirea numărului de cititori şi la crearea unei pieţe de desfacere pentru carte. Pe această bază proliferează
periodicele de tot felul, ele devenind principala modalitate de informare, alături de calendare, care încetează însă a deţine supremaţia,. Artiştii români sînt sincronizaţi cu mişcarea artistică europeană, în acest răstimp se afirmă
Petraşcu, Brâncuşi, Steriade, Luchian, Pallady ori Enescu. România participă, de asemenea, la avîntul ştiinţific de la acest început de secol prin contribuţiile lui Traian Vuia, Gr. Ţiţeica, Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu, Emil Racoviţă, Ştefan Procopiu, Gheorghe Marinescu, Henri Coandă, George (Gogu) Constantinescu şi alţii.
Literatura română a primelor decenii ale veacului nostru înregistrează succese notabile, fie prin operele unor scriitori care se remarcaseră cu deosebire în secolul al XIX-lea — I. L. Caragiale, Momente. (1901), Schiţe nouă (1909) ; Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Hagi Tudose — tipuri şi moravuri (1903) ; loan Slavici, Mara (1906) — fie prin operele unor scriitori care atrag atenţia de abia acum — Mihail Sadoveanu publică în 1904 Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite; Ion Agârbiceanu, De la ţară (debut 1906) — la care adăugăm pe Octavian Goga, Liviu Rebreanu, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu şi alţii. Deşi literatura română este orientată încă spre tematica rurală, aria de inspiraţie începe să se lărgească. Apar opere ce se inspiră din viaţa tîrgurilor de provincie. Genul scurt încă domină, deşi romanul dă semne de vigoare prin Agârbiceanu, Sadoveanu, Rebreanu şi alţii. Creatorii de caractere lasă loc analiştilor condiţiei umane. Mai vechiului interes pentru naturalism îi succede idealizarea, care, tendenţios, falsifică realitatea, în strădania de a ieşi din pozitivism, poporanismul reflectă
realitatea dintr-o perspectivă realist romantică, plină de patos, în pofida diversităţii şi individualismului epocii, se manifestă preocupări de constituire a
<nota 1> Radu Toma : Emigraţia românească din America Intre cele două
războaie mondiale, Bucureşti, T.U.B. 1980, p. 7.
</no
ta>
109
scriitorilor într-o asociaţie cu caracter profesionist, „Societatea Scriitorilor Români" (înfiinţată la 28 aprilie 1908), prima întrunire avînd loc însă la 3
septembrie 1909. Societatea şi-a adus în mod firesc contribuţia la sporirea contactelor literare externe.
Creşterea producţiei beletristice, varietatea stilurilor şi înnoirea mijloacelor de expresie, este reflectată şi în diversitatea periodicelor nou apărute „Noua revistă română", (1900) ; „Să-mănătorul" (1901) ; „Luceafărul" (1902), „Vieaţa nouă" (1905); „Ramuri" (1905), „Viaţa românească" (1906), principala revistă
din primele decenii ale secolului nostru etc. Sînt acestea doar cîteva din revistele care apar în ritm de una, două pe an. Apoi, creşterea numărului criticilor de profesie, care urmăresc permanent fenomenul literar în raport cu orientările europene, dovedeşte încă o dată dinamismul vieţii literare româneşti de la începutul veacului, anunţînd prin numeroase elemente, literatura din perioada interbelică. Peisajul literar al epocii oferea alternativa a două concepţii despre artă fundamental opuse : cea a poeţilor tradiţionalişti, din jurul
„Sămănătorului", care susţineau ideologia eminesciană şi aceea a poeţilor adepţi ai esteticii simbolismului francez, moderniştii, din jurul lui Ovid Densuşianu şi al revistei acestuia, „Vieaţa nouă", care militau pentru ruperea cu trecutul. Este evident, deci, că "la noi, ca şi în alte literaturi, „prima parte a secolului XX se află parţial cufundată în solul veacului al XIX-lea. Faţă de acesta se înregistrează numai o tentativă de dezlipire, de desprindere, cu efectul unei proprii porniri" *2. Statutul de sine stătător al acestei etape de efervescenţă, pregătitoare a marii literaturi dintre cele două războaie mondiale, este de fapt „un fenomen de succesiune, în prelungirea celei anterioare, pe un teren pregătit. Pe de altă parte, literatura primelor două decenii, reflectă, în modul său, tendinţe specifice noului climat" *3.
Continuă duelul între maiorescieni şi gheristi în privinţa esenţei şi funcţiilor artei. „Convorbirile literare" intră în sfera ideologică a sămănătoriştilor.
Momentul istorico-literar devine de o mai adîncă complexitate şi prin intrarea în scenă a lui
<nota>
2 Edgar Papu, Orizonturi la început de veac, Bucureşti, Eminescu, 1982, p. 206—207. 3 Constantin Ciopraga, Literatura română Intre 1900 şi 1918, Iaşi, Junimea, 1970, p.
7.
</no
