un somn superficial şi agitat şi mi-am rotit ochii, fierbinţi şi uscaţi, către perete, întorcîndu-i de la lumina atît de dragă altădată, care venea spre mine tot mai slabă şi mai slabă cu fiecare zi. Dar, cu excepţia acestor amintiri incerte, dacă

vor fi fost cu adevărat amintiri, totul îmi pare complet ireal, ca un coşmar.

Treptat m-am obişnuit cu tăcerea şi întunericul care mă înconjurau şi am uitat că a fost vreodată altfel, pînă a venit ea — profesoara mea — care avea să-mi elibereze spiritul. Dar în timpul primelor nouăsprezece luni de viaţă am prins frînturi de cîmpii verzi, de cer luminos, de copaci şi de flori pe care întunericul ce a urmat nu le-a putut şterge cu totul. Dacă am văzut o dată, „a noastră este ziua şi tot ce am văzut în această zi".

CAPITOLUL II

Nu-mi pot aminti ce s-a întîmplat în primele luni după boală. Ştiu doar că

stăteam pe genunchii mamei ori mă agăţamm de poala ei cînd umbla de colo-colo cu treburile gospodăriei. Mîinile mele pipăiau fiecare obiect şi observau fiecare mişcare şi aşa am învăţat multe lucruri. Curînd am simţit nevoia să

comunic cu alţii şi am început să fac semne primitive. Un clătinat 10

din cap însemna „Nu" şi o înclinare „Da", un gest de tragere echivala cu „Vino"

şi unul de împingere cu „Du-te". Voiam pîine ? Atunci imitam acţiunile de a tăia feliile şi de a le unge cu unt. Dacă voiam ca mama să facă îngheţată ca desert, făceam semn că funcţionează răcitorul şi tremuram pentru a indica temperatura joasă. Ştiam întotdeauna cînd voia să-i aduc ceva şi dădeam fuga sus şi peste tot unde îmi indica ea. Înţelepciunii ei iubitoare îi datorez de fapt tot ceea ce a fost luminos şi bun în lunga mea noapte.

înţelegeam o bună parte din ceea ce se petrecea în jurul meu. Mai întîi am învăţat să împăturesc şi să pun la loc rufele curate cînd erau aduse de la spălătorie şi să mi le deosebesc pe ale mele de celelalte. Ştiam cînd ieşeam în oraş mama şi mătuşă-mea după felul cum se îmbrăcau şi mă rugam să mă ia cu ele. Eram întotdeauna chemată cînd aveam oaspeţi şi, cînd aceştia îşi luau rămas bun, le făceam din mînă, avînd, cred, o vagă amintire despre înţelesul gestului, într-o zi pe mama au vizitat-o nişte domni, iar eu am simţit cum se închide uşa din faţă şi alte sunete care indicau venirea lor. Minată brusc de un gînd, am zbughit-o în sus pe scări înainte de a mă putea cineva opri ca să mă

îmbrac cu ceea ce credeam eu a fi o rochie pentru musafiri. Stînd în faţa oglinzii, cum vedeam adesea că fac ceilalţi, mi-am uns părul cu ulei şi m-am dat pe faţă'

cu un strat gros de pudră. Apoi mi-am fixat un voal pe cap astfel încît să-mi acopere faţa şi să-mi cadă în falduri pe umeri şi mi-am legat în jurul taliei mele mici un jupon atît de mare încît atîrna mai-mai să atingă marginea fustei. Astfel gătită, am coborît ca să ajut la întreţinerea oaspeţilor.

Nu ţin minte cînd mi-am dat prima oară seama că mă deosebesc de ceilalţi oameni, dar acest lucru îl ştiam sigur înainte de a veni profesoara mea.

Observasem că mama şi prietenii mei nu foloseau semne ca mine atunci cînd voiau să li se împlinească o dorinţă, ci dădeau din gură. Uneori stăteam între două persoane care conversau şi le atingeam buzele. Nu înţelegeam şi acest lucru mă afecta, îmi mişcam şi eu buzele şi gesticulam bezmetic fără nici un rezultat. Mă înfuriam uneori şi dădeam din picioare şi răcneam pînă la epuizare.

Cred că ştiam că sînt obraznică, căci îmi dădeam seama că pe Ella, doica mea, o doare cînd o izbesc cu picioarele, iar cînd izbucnirile mele se potoleau, aveam o stare apropiată de regret. Dar nu-mi amintesc de nici o împrejurare în care acest simţă-11

mînt să mă fi împiedicat de a repeta obrăznicia atunci cînd nu reuşeam să obţin ce vreau.

Pe atunci tovarăşii mei nelipsiţi erau o fetiţă de culoare pe nume Martha Washington, copilul bucătăresei noastre, şi Belle, o căţea bătrînă, setter, bun vînător la vremea ei. Martha Washington îmi înţelegea semnele şi rareori aveam probleme în a-i comunica ce vreau, îmi plăcea s-o domin şi mai curînd mă supuneam pornirilor mele tiranice decît să risc o confruntare directă. Eram puternică, activă şi nu-mi păsa de urmări, îmi cunoşteam dorinţele destul de bine şi găseam totdeauna o cale, chiar dacă trebuia să lupt din răsputeri pentru a mi le împlini. Petreceam mult timp la bucătărie. Frămîntam aluat, ajutam la prepararea îngheţatei, rîsneam cafea, mă certam de la castronul în care se făcea compoziţia pentru tort şi hrăneam găinile şi curcanii care se foiau pe treptele bucătăriei. Un curcan mare mi-a smuls într-o zi o roşie şi a fugit cu ea.

Inspirate, poate, de Domnul Curcan, am sters-o şi noi spre stiva de lemne cu un tort pe care bucătarul tocmai îl glazurase şi l-am mîncat pînă la ultima firimitură. Mi-a fost destul de rău după aceea şi mă întreb dacă n-a avut parte şi curcanul de aceeaşi răsplată.

Bibilicii îi place să-şi ascundă cuibul în locuri ferite. Plăcerea mea era să-i dibuiesc cuiburile prin iarba înaltă. Nu-i puteam spune" Marthei Washington cînd voiam s-o pornesc la vînătoare de ouă, dar îmi puneam mîinile pe pămînt într-un anume fel care indica ceva rotund în iarbă şi Martha înţelegea întotdeauna. Cînd eram destul de norocoase şi găseam un cuib, n-o lăsam niciodată să ducă ouăle acasă şi o făceam prin semne energice să înţeleagă că

ar putea să cadă şi să le spargă.

Hambarele în care se depozita porumbul, grajdurile care adăposteau caii şi curtea în care dimineaţa şi seara se mulgeau vacile erau pentru mine şi Martha surse nesecate de interes. Mulgătorii mă lăsau să ţin mîinile pe vaci cît timp le mulgeau şi nu o dată am fost lovită de vacă pentru curiozitate.

Pregătirile de Crăciun îmi aduceau întotdeauna mare bucurie. Bineînţeles că nu ştiam ce înseamnă toate acestea, dar mă în-cîntau mirosurile plăcute ce umpleau casa şi delicatesele ce ni se dădeau mie şi Marthei ca să ne potolească. Le stăteam, din păcate, în cale, dar acest lucru nu ne strica plăcerea cîtusi de puţin.

Ne lăsau să rîşnim mirodeniile, să alegem stafidele şi să lingem lingurile, îmi atîrnam ciorapul pentru că aşa făceau şi ceilalţi; nu-mi amintesc totuşi să mă fi interesat această cere-12

monie în mod deosebit şi nici să mă fi trezit, împinsă de curiozitate, înainte de zorii zilei pentru a-mi căuta darurile.

Martha Washington era la fel de pusă pe şotii ca şi mine. într-o după-amiază

fierbinte de iulie stăteau două fetiţe pe treptele verandei. Una era neagră ca abanosul, cu grămăjoare de păr rebel, care, strînse cu şireturi de pantof, îi stăteau pe cap în toate direcţiile ca nişte tirbuşoane. Cealaltă era albă, cu bucle lungi, aurii. Una avea sase ani, cealaltă cu doi-trei ani mai mult. Fetiţa mai mică

era oarbă — aceea eram eu — cealaltă era Martha Washington. Eram ocupate cu decupatul păpuşilor de hîrtie ; dar curînd ne-am plictisit de această distracţie şi, după ce ne-am legat şireturile la pantofi şi am tăiat cu foarfecele toate frunzele de caprifoi la care puteam ajunge, mi-am îndreptat atenţia spre tirbuşoanele Marthei. Mai întîi a protestat, dar apoi s-a supus. Considerînd că

regula de joc corectă e schimbarea rolurilor, a înşfăcat şi ea foarfecele şi mi-a tăiat o buclă şi le-ar fi tăiat pe toate dacă n-ar fi fost intervenţia salutară a mamei.

Cealaltă tovarăşă de joacă, Belle, căţeaua, era bătrînă şi leneşă şi îi plăcea mai curînd să doarmă lîngă foc decît să zburde cu mine. M-am străduit din răsputeri s-o învăţ limbajul semnelor, dar era proastă şi distrată. Cîteodată

tresărea şi tremura de emoţie, apoi devenea cu totul rigidă, aşa cum se întîmplă

cînd ţintesc cîinii o pasăre. Pe atunci nu ştiam de ce se comportă Belle aşa ; ştiam doar că nu face ce vreau eu. Acest lucru mă ofensa şi lecţia se încheia întotdeauna cu un meci de box susţinut de o singură parte. Belle se ridica, se întindea leneşă, mîrîia dispreţuitor spre mine o dată sau de două ori, pleca în partea cealaltă a vetrei şi se întindea din nou, iar eu epuizată şi dezamăgită, porneam în căutarea Marthei.

Multe incidente din zilele acelea de demult mi s-au fixat în memorie, izolate, dar apropiate şi clare, dînd acelei vieţi tăcute, fără ţintă şi fără lumină, un sens cu atît mai intens.

într-o zi s-a întâmplat să-mi vărs apă pe sorţ şi l-am întins la uscat în faţa focului care pîlpîia în căminul din camera de zi. Şorţul nu s-a uscat cu o viteză

care să mă mulţumească, aşa că l-am pus mai aproape, chiar peste cenuşa încinsă. Focul a prins viaţă ; flăcările m-au înconjurat, iar peste o clipă hainele îmi ardeau. Am emis un sunet îngrozitor care a adus-o în ajutor pe Viny, bătrîna mea doică. Aruncînd o pătură peste mine

13

aproape că m-a sufocat, dar a stins focul. N-am avut arsuri serioase decît la mîini şi la păr. Tot pe vremea aceea am descoperit rostul cheilor, într-o dimineaţă am încuiat-o pe maică-mea în cămară, unde a rămas de nevoie trei ore, deoarece servitorii se aflau într-o aripă izolată a casei. A tot bătut în uşă în timp ce eu stăteam afară pe treptele de la intrare şi rîdeam voioasă, căci percepeam trepidaţiile de la bătăile în uşă. Această poznă de mare obrăznicie i-a convins pe ai mei că trebuia să încep învăţătura cît mai curînd posibil. După

ce a venit profesoara mea, domnişoara Sullivan, am căutat îndată un prilej de a o încuia în cameră. M-am dus la ea cu ceva din partea mamei ; dar cum i-am dat obiectul, am şi trîntit uşa, am încuiat-o şi am ascuns cheia sub garderoba din hol. Nu m-au putut determina să le spun unde e cheia. Tata a trebuit să

aducă o scară şi să o scoată pe domnişoara Sullivan pe fereastră — spre încîntarea mea. Abia multe luni după aceea am făcut să apară cheia.

Cînd aveam vreo cinci ani, ne-am mutat din căsuţa cu viţă de vie într-o casă

mare, nouă. Familia era alcătuită din tata, mama, doi fraţi vitregi mai mari şi, mai apoi, o surioară, Mildrid. Prima mea amintire clară despre tata este următoarea': mi-am croit drum spre el printre maldăre de ziare şi l-am găsit singur, ţinînd un ziar în faţă. M-a uimit ce făcea. Am încercat să-l imit. Mi-am pus chiar şi ochelarii lui, crezînd că m-ar putea ajuta să dezleg misterul. Dar au trecut ani pînă să descopăr secretul. Am învăţat mai tîrziu ce sunt ziarele şi că

tata însuşi edita unul.

Tata era extrem de iubitor şi indulgent. Era devotat căminului, nepăsîndu-i decît arareori de sezonul de vînătoare. Era un mare vînător, mi s-a spus, şi un ţintaş apreciat. Imediat după familie, în inima lui urmau cîinii şi puşca.

Ospitalitatea sa era mare, aproape maladivă şi rar venea fără să aducă un musafir cu el. Mîndria lui cea mare era grădina. Acolo, zicea el, cultiva cei mai buni pepeni verzi şi cele mai bune căpşune din ţară ; iar mie îmi aducea primii struguri copţi şi cele mai alese căpşune. îmi amintesc atingerea lui mîngîietoare cînd mă ducea de la un copac la altul, de la un butuc la altul şi bucuria sa nestăvilită faţă de tot ce-mi plăcea mie.

Era un povestitor grozav ; după ce am luat în stăpînire limba, mi-a scris stîngaci în palmă cele mai inteligente anecdote şi nimic

14

nu-i făcea mai mare plăcere decît să le spună la momentul oportun.

Eram în nord şi mă bucuram de ultimele zile ale verii anului 1896 cînd am aflat vestea morţii tatălui. Avusese o boală cu evoluţie rapidă : după o perioadă scurtă de suferinţă acută, s-a terminat totul. Aceasta a fost prima mea mare durere — prima mea experienţă personală legată de moarte.

De mama cum să scriu ? E-atît de aproape de mine încît îmi pare aproape nedelicat să scriu despre ea.

Mult timp am privit-o pe surioara mea drept,un intrus. Ştiam că încetasem să

mai fiu singura comoară a mamei şi acest gînd îmi umplea inima de gelozie. Ea stătea mereu în poala mamei, unde fusese locul meu, şi părea că-i absoarbe întreaga atenţie tot timpul. Intr-o zi s-a întîmplat ceva ce, din punctul meu de vedere, a adăugat gaz peste foc.