Pe vremea aceea aveam o păpuşă foarte îndrăgită şi foarte chinuită pe care mai tîrziu am numit-o Nancy. Era, din nefericire, victima acceselor mele de furie şi de afecţiune, aşa că se deteriora mult mai mult decît era normal.

Aveam şi păpuşi care vorbeau, plîngeau, deschideau şi închideau ochii, dar pe nici una n-am iubit-o vreodată cum am iubit-o pe biata Nancy. Avea un leagăn şi-mi petreceam adesea o oră şi chiar mai mult legănînd-o. Apăram şi leagăn şi păpuşă cu o grijă geloasă ; dar într-o zi am descoperit-o pe surioara mea dormind liniştit în locul păpuşii. M-am înfuriat peste măsură în faţa acestei impertinenţe din partea cuiva cu care nu aveam încă nici o legătură afectivă. M-am repezit asupra leagănului şi l-am răsturnat. Copilaşul putea fi omorît dacă

nu-l prindea mama în cădere. Aşa se întîmplă cînd ne aflăm pe drumul unei duble singurătăţi : ştim prea puţin despre simţămintele afectuoase ce se dezvoltă din cuvinte şi gesturi de dezmierdare şi din relaţiile umane. Dar mai tîrziu, cînd aveam să fiu remodelată după tipare umane, Mildrid şi cu mine aveam să ne contopim inimile astfel încît eram bucuroase să mergem mînă în mînă oriunde ne mîna întîmplarea, dar nici ea nu înţelegea limbajul degetelor şi nici eu gîngureala ei copilărească,

CAPITOLUL III

între timp crescu în mine dorinţa de a mă exprima. Puţinele semne pe care le foloseam erau tot mai neadecvate, iar eşecurile

15

mele în strădania de a mă face înţeleasă erau urmate invariabil de izbucniri de mînie. Simţeam cum mă cuprind mîini nevăzute şi făceam eforturi disperate de a mă elibera. Luptam — nu pentru că lupta ar fi ajutat la ceva, ci doar pentru că

spiritul de rezistenţă din mine era foarte puternic; de regulă izbucneam în lacrimi şi mă prăbuşeam de epuizare fizică. Dacă se întîmpla să fie mama în preajmă, mă strecuram în braţele ei, prea amărîtă ca să-mi amintesc măcar pricina izbucnirii. După o vreme nevoia unor mijloace de comunicare deveni atît de imperioasă încît aceste izbucniri apăreau zilnic şi uneori la fiecare ceas.

Părinţii mei erau profund îndureraţi şi dezorientaţi. Locuiam departe de orice şcoală de orbi sau surzi şi părea puţin probabil ca cineva să accepte să vină

într-un loc atît de izolat ca Tuscumbia ca să-l înveţe pe un copil care era şi surd şi orb. De fapt prietenii şi rudele se îndoiau uneori că aş putea fi educată.

Singura rază de speranţă a mamei venea dinspre Notele americane ale lui Dickens. Citise relatarea sa despre Laura Bridgman şi îşi amintea vag că

aceasta era surdă şi oarbă şi totuşi fusese educată. Dar îşi mai aduse aminte şi că domnul Howe, care des- coperise metoda de educare a celor surzi şi orbi, era mort de mulţi ani şi lipsa de speranţă o cuprinse chinuitor. Metodele lui muriseră probabil o dată cu el şi, chiar dacă nu muriseră, cum putea să

beneficieze de ele o fetiţă dintr-o localitate pierdută în Alabama ?

Cînd eram de vreo şase ani, tatăl meu auzi de un oculist eminent din Baltimore, care reuşise în multe cazuri ce păreau fără speranţă. Părinţii mei hotărîră să mă

ducă de îndată la Baltimore să vadă dacă mai era ceva de făcut pentru ochii mei.

Călătoria, pe care o ţin bine minte, a fost foarte plăcută, în tren m-am împrietenit cu multă lume. O doamnă mi-a dăruit o cutie cu scoici. Tata le-a găurit ca să le pot înşira pe aţă şi multă vreme scoicile m-au ţinut fericită şi împăcată. Şi conductorul a fost foarte drăguţ. De cîte ori îşi făcea turul, îl ţineam de poalele hainei cît timp aduna şi perfora bilete. Perforatorul, cu care mi-a dat voie să mă joc, era o jucărie încîntătoare. Ghemuită într-un colţ al banchetei, m-am distrat ore în şir făcînd găurele în bucăţele de carton.

Mătuşa mea îmi făcu o păpuşă mare din prosoape. Era grozav de comică şi de lipsită de formă păpuşa asta improvizată — fără nas, fără gură, fără ochi —

fără nimic din ceea ce imaginaţia unui copil ar putea transforma într-o faţă

umană. Şi,

16

lucru ciudat, absenţa ochilor mă izbi mai mult decît toate celelalte cusururi luate laolaltă. Am arătat acest lucru cu o insistenţă provocatoare, dar nimeni nu părea să facă faţă sarcinii de a înzestra păpuşa cu ochi. Mie îmi străfulgera totuşi o idee sclipitoare şi problema fu rezolvată. M-am rostogolit de pe scaun şi am căutat pînă ce am găsit capa mătuşii mele, capă tivită cu mărgele. Am smuls două din ele'si i-am dat a înţelege"că as vrea să mi le coase la păpuşă.

Mi-a ridicat -întrebătoare mîna spre ochi şi eu am aprobat energic. Ochii au fost cusuţi la locul potrivit, iar eu nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Dar îndată după aceea mi-a pierit brusc interesul pentru păpuşă. Pe tot parcursul călătoriei n-am mai avut nici o izbucnire ; erau atîtea lucruri care îmi ocupau mintea şi degetele.

Cînd am sosit în Baltimore, doctorul Chisholm ne-a primit cu amabilitate, dar n-a putut face nimic. Ne-a spus, totuşi, că aş putea fi educată şi l-a sfătuit pe tata să-l consulte pe doctorul Alexander Graham Bell, din Washington, care îi va putea da informaţii despre şcolile pentru copii surzi şi orbi. Urmînd sfatul doctorului, ne- am dus de îndată la Washington ca să ne consultăm cu doctorul Bell, tata cu inima strînsă şi cu îndoieli, eu total inconştientă de neliniştea sa, găsindu-mi o sursă de plăcere în emoţia călătoriei din loc în loc. Copil cum eram, am perceput de îndată gingăşia. şi înţelegerea care făceau ca multe inimi să-l îndrăgească pe doctorul Bell, în timp ce realizările sale minunate stîrneau admiraţia. Mă ţinu pe genunchi, iar eu îi examinai ceasul, îl făcu să sune pentru mine. îmi înţelese semnele, iar eu am ştiut acest lucru şi l-am îndrăgit pe dată.

Dar nici nu visam că această întrevedere va fi uşa prin care aveam să trec dinspre întuneric spre lumină, dinspre izolare spre prietenie, relaţii umane, cunoaştere, iubire.

Domnul Bell l-a sfătuit pe tata să-i scrie domnului Anagnos, directorul Institutului Perkins din Boston, cel în care trudise pentru orbi doctorul Howe, şi să-l întrebe dacă avea un profesor competent care să-mi înceapă educaţia.

Tata făcu acest lucru imediat şi peste cîteva săptămîni sosi o scrisoare amabilă

din partea domnului Anagnos şi asigurarea, atît de reconfortantă, că fusese găsită o profesoară. Era în vara lui 1886. Dar domnişoara Sullivan avea să

sosească în luna martie a anului următor.

Astfel, plecat-am din Egipt şi statui în faţa muntelui Sinai, şi o putere divină

îmi atinse spiritul şi-l făcu să vadă, ca să mă pot minuna de multe. Şi de pe muntele sacru auzit-am o voce care spunea : „Cunoaşterea înseamnă dragoste şi lumină şi clarvedere."

17

CAPITOLUL IV

Cea mai importantă zi din viaţă de care-mi pot aminti este cea în care a venit profesoara mea, Anne Mansfield Sullivan. Mă cuprinde şi acum uimirea cînd mă gîndesc la contrastul incomensurabil dintre cele două existenţe pe care le leagă această zi. Era trei martie 1887, cu trei luni înainte de a împlini şapte ani.

în după-amiaza acelei zile memorabile, stăteam pe verandă, în aşteptare mută.

Ghiceam oarecum din semnele mamei şi din forfota grăbită din casă că avea să

se întâmple ceva neobişnuit, aşa că m-am dus spre uşă şi m-am aşezat pe trepte.

Soarele după-amiezii străbătea prin perdeaua de caprifoi ce acoperea fereastra şi îmi cădea pe faţa înălţată. Degetele-mi zăboveau aproape inconştient pe frunzele şi florile cunoscute, .ce tocmai izbucniseră pentru a saluta primăvara dulce din sud. Nu ştiam ce minuni ori surprize îmi rezervă viitorul. Săptămîni în şir mă bîntuiseră continuu furia şi amărăciunea, iar acum o moleşeală adîncă

urma acestei lupte încordate.

Ai fost vreodată pe mare învăluit în ceaţă deasă, ferecat parcă de o tangibilă

beznă albă, în timp ce marele vas, încordat şi nerăbdător, îşi dibuie drumul spre ţărm cu sonda şi firul cu plumb, iar tu aştepţi cu inima zvîcnind să se întîmple ceva ? Eram ca vaporul acela înainte de a începe învăţătura, doar că

eu eram fără busolă ori sondă şi n-aveam cum şti cît de aproape e portul.

„Lumină, daţi-mi lumină !", era strigătul fără cuvinte al sufletului meu şi lumina dragostei străluci asupra mea chiar în ceasul acela.

Am simţit paşi apropiindu-se. Am întins mîna către — credeam eu — mama.

Cineva mi-a luat-o şi am fost prinsă şi ţinută în braţele celei care venise să mi le dezvăluie pe toate şi, mai mult decît toate, să mă iubească.

în dimineaţa de după sosire, profesoara mă luă în camera ei .şi-mi dădu o păpuşă. Mi-o trimiseseră micuţii orbi de la Institutul Perkins şi era îmbrăcată

de Laura Bridgman. Dar acestea aveam să le aflu mai tîrziu. După ce-m- am jucat puţin cu păpuşa, domnişoara Sullivan mi-a „scris" încet în mînă cu-18

vîntul „p-ă-p-u-ş-ă". M-a captivat de la început jocul acela cu degetele şi am încercat să-l imit. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să fac literele corect, m-au cuprins o plăcere şi o mîndrie copilărească. Am alergat jos la mama şi am făcut cu mîna literele" pentru păpuşă. Nu ştiam că > scriu un cuvînt şi nici măcar că există

cuvinte. Imitam pur şi simplu cu degetul ca o maimuţă, în zilele care au urmat am învăţat să scriu în felul acesta de neînţeles o mulţime de cuvinte precum cană, ac, pălărie şi cîteva de genul a sta, a umbla. Dar am mai petrecut cîteva săptămîni bune cu profesoara mea pînă să înţeleg că fiecare lucru are un nume.

într-o zi, pe cînd mă jucam cu păpuşa cea nouă, domnişoara Sullivan mi-a pus în poală păpuşa mea mare de cîrpă, a scris „p-ă-p-u-ş-ă" şi a încercat să mă facă

să pricep că „p-ă-p-u-ş-ă" se foloseşte pentru amîndouă. Ceva mai devreme ne certasem din cauza cuvintelor „c-a-n-ă" şi „a-p-ă". Domnişoara Sullivan încercase să-mi întipărească în minte că „a-p-ă" este apă, iar „c-a-n-ă" este cană, dar eu continuam să le confund. Disperată, a abandonat subiectul o vreme ca să-l reia cu prima ocazie, începuseră să mă irite încercările ei repetate şi, înşfăcînd păpuşa, o azvîrlii pe podea. Am fost foarte încîntată cînd am simţit bucăţile de păpuşă spartă la picioarele mele. Furioasa mea izbucnire n-a fost urmată nici de mîhnire, nici de regrete, în lumea tăcută şi întunecată în care trăiam, nu era loc pentru vreun sentiment mai puternic de gingăşie. Am simţit că profesoara mea mătură cioburile înspre vatră şi am avut o senzaţie de mulţumire că sursa neplăcerilor mele fusese. înlăturată. Mi-a adus pălăria. Am ştiut că ieşim afară, la soare. Acest gînd