cînd ţintesc cîinii o pasăre. Pe atunci nu ştiam de ce se comportă Belle aşa ; ştiam doar că nu face ce vreau eu. Acest lucru mă ofensa şi lecţia se încheia întotdeauna cu un meci de box susţinut de o singură parte. Belle se ridica, se întindea leneşă, mîrîia dispreţuitor spre mine o dată sau de două ori, pleca în partea cealaltă a vetrei şi se întindea din nou, iar eu epuizată şi dezamăgită, porneam în căutarea Marthei.
Multe incidente din zilele acelea de demult mi s-au fixat în memorie, izolate, dar apropiate şi clare, dînd acelei vieţi tăcute, fără ţintă şi fără lumină, un sens cu atît mai intens.
într-o zi s-a întâmplat să-mi vărs apă pe sorţ şi l-am întins la uscat în faţa focului care pîlpîia în căminul din camera de zi. Şorţul nu s-a uscat cu o viteză
care să mă mulţumească, aşa că l-am pus mai aproape, chiar peste cenuşa încinsă. Focul a prins viaţă ; flăcările m-au înconjurat, iar peste o clipă hainele îmi ardeau. Am emis un sunet îngrozitor care a adus-o în ajutor pe Viny, bătrîna mea doică. Aruncînd o pătură peste mine
13
aproape că m-a sufocat, dar a stins focul. N-am avut arsuri serioase decît la mîini şi la păr. Tot pe vremea aceea am descoperit rostul cheilor, într-o dimineaţă am încuiat-o pe maică-mea în cămară, unde a rămas de nevoie trei ore, deoarece servitorii se aflau într-o aripă izolată a casei. A tot bătut în uşă în timp ce eu stăteam afară pe treptele de la intrare şi rîdeam voioasă, căci percepeam trepidaţiile de la bătăile în uşă. Această poznă de mare obrăznicie i-a convins pe ai mei că trebuia să încep învăţătura cît mai curînd posibil. După
ce a venit profesoara mea, domnişoara Sullivan, am căutat îndată un prilej de a o încuia în cameră. M-am dus la ea cu ceva din partea mamei ; dar cum i-am dat obiectul, am şi trîntit uşa, am încuiat-o şi am ascuns cheia sub garderoba din hol. Nu m-au putut determina să le spun unde e cheia. Tata a trebuit să
aducă o scară şi să o scoată pe domnişoara Sullivan pe fereastră — spre încîntarea mea. Abia multe luni după aceea am făcut să apară cheia.
Cînd aveam vreo cinci ani, ne-am mutat din căsuţa cu viţă de vie într-o casă
mare, nouă. Familia era alcătuită din tata, mama, doi fraţi vitregi mai mari şi, mai apoi, o surioară, Mildrid. Prima mea amintire clară despre tata este următoarea': mi-am croit drum spre el printre maldăre de ziare şi l-am găsit singur, ţinînd un ziar în faţă. M-a uimit ce făcea. Am încercat să-l imit. Mi-am pus chiar şi ochelarii lui, crezînd că m-ar putea ajuta să dezleg misterul. Dar au trecut ani pînă să descopăr secretul. Am învăţat mai tîrziu ce sunt ziarele şi că
tata însuşi edita unul.
Tata era extrem de iubitor şi indulgent. Era devotat căminului, nepăsîndu-i decît arareori de sezonul de vînătoare. Era un mare vînător, mi s-a spus, şi un ţintaş apreciat. Imediat după familie, în inima lui urmau cîinii şi puşca.
Ospitalitatea sa era mare, aproape maladivă şi rar venea fără să aducă un musafir cu el. Mîndria lui cea mare era grădina. Acolo, zicea el, cultiva cei mai buni pepeni verzi şi cele mai bune căpşune din ţară ; iar mie îmi aducea primii struguri copţi şi cele mai alese căpşune. îmi amintesc atingerea lui mîngîietoare cînd mă ducea de la un copac la altul, de la un butuc la altul şi bucuria sa nestăvilită faţă de tot ce-mi plăcea mie.
Era un povestitor grozav ; după ce am luat în stăpînire limba, mi-a scris stîngaci în palmă cele mai inteligente anecdote şi nimic
14
nu-i făcea mai mare plăcere decît să le spună la momentul oportun.
Eram în nord şi mă bucuram de ultimele zile ale verii anului 1896 cînd am aflat vestea morţii tatălui. Avusese o boală cu evoluţie rapidă : după o perioadă scurtă de suferinţă acută, s-a terminat totul. Aceasta a fost prima mea mare durere — prima mea experienţă personală legată de moarte.
De mama cum să scriu ? E-atît de aproape de mine încît îmi pare aproape nedelicat să scriu despre ea.
Mult timp am privit-o pe surioara mea drept,un intrus. Ştiam că încetasem să
mai fiu singura comoară a mamei şi acest gînd îmi umplea inima de gelozie. Ea stătea mereu în poala mamei, unde fusese locul meu, şi părea că-i absoarbe întreaga atenţie tot timpul. Intr-o zi s-a întîmplat ceva ce, din punctul meu de vedere, a adăugat gaz peste foc.
Pe vremea aceea aveam o păpuşă foarte îndrăgită şi foarte chinuită pe care mai tîrziu am numit-o Nancy. Era, din nefericire, victima acceselor mele de furie şi de afecţiune, aşa că se deteriora mult mai mult decît era normal.
Aveam şi păpuşi care vorbeau, plîngeau, deschideau şi închideau ochii, dar pe nici una n-am iubit-o vreodată cum am iubit-o pe biata Nancy. Avea un leagăn şi-mi petreceam adesea o oră şi chiar mai mult legănînd-o. Apăram şi leagăn şi păpuşă cu o grijă geloasă ; dar într-o zi am descoperit-o pe surioara mea dormind liniştit în locul păpuşii. M-am înfuriat peste măsură în faţa acestei impertinenţe din partea cuiva cu care nu aveam încă nici o legătură afectivă. M-am repezit asupra leagănului şi l-am răsturnat. Copilaşul putea fi omorît dacă
nu-l prindea mama în cădere. Aşa se întîmplă cînd ne aflăm pe drumul unei duble singurătăţi : ştim prea puţin despre simţămintele afectuoase ce se dezvoltă din cuvinte şi gesturi de dezmierdare şi din relaţiile umane. Dar mai tîrziu, cînd aveam să fiu remodelată după tipare umane, Mildrid şi cu mine aveam să ne contopim inimile astfel încît eram bucuroase să mergem mînă în mînă oriunde ne mîna întîmplarea, dar nici ea nu înţelegea limbajul degetelor şi nici eu gîngureala ei copilărească,
CAPITOLUL III
între timp crescu în mine dorinţa de a mă exprima. Puţinele semne pe care le foloseam erau tot mai neadecvate, iar eşecurile
15
mele în strădania de a mă face înţeleasă erau urmate invariabil de izbucniri de mînie. Simţeam cum mă cuprind mîini nevăzute şi făceam eforturi disperate de a mă elibera. Luptam — nu pentru că lupta ar fi ajutat la ceva, ci doar pentru că
spiritul de rezistenţă din mine era foarte puternic; de regulă izbucneam în lacrimi şi mă prăbuşeam de epuizare fizică. Dacă se întîmpla să fie mama în preajmă, mă strecuram în braţele ei, prea amărîtă ca să-mi amintesc măcar pricina izbucnirii. După o vreme nevoia unor mijloace de comunicare deveni atît de imperioasă încît aceste izbucniri apăreau zilnic şi uneori la fiecare ceas.
Părinţii mei erau profund îndureraţi şi dezorientaţi. Locuiam departe de orice şcoală de orbi sau surzi şi părea puţin probabil ca cineva să accepte să vină
într-un loc atît de izolat ca Tuscumbia ca să-l înveţe pe un copil care era şi surd şi orb. De fapt prietenii şi rudele se îndoiau uneori că aş putea fi educată.
Singura rază de speranţă a mamei venea dinspre Notele americane ale lui Dickens. Citise relatarea sa despre Laura Bridgman şi îşi amintea vag că
aceasta era surdă şi oarbă şi totuşi fusese educată. Dar îşi mai aduse aminte şi că domnul Howe, care des- coperise metoda de educare a celor surzi şi orbi, era mort de mulţi ani şi lipsa de speranţă o cuprinse chinuitor. Metodele lui muriseră probabil o dată cu el şi, chiar dacă nu muriseră, cum putea să
beneficieze de ele o fetiţă dintr-o localitate pierdută în Alabama ?
Cînd eram de vreo şase ani, tatăl meu auzi de un oculist eminent din Baltimore, care reuşise în multe cazuri ce păreau fără speranţă. Părinţii mei hotărîră să mă
ducă de îndată la Baltimore să vadă dacă mai era ceva de făcut pentru ochii mei.
Călătoria, pe care o ţin bine minte, a fost foarte plăcută, în tren m-am împrietenit cu multă lume. O doamnă mi-a dăruit o cutie cu scoici. Tata le-a găurit ca să le pot înşira pe aţă şi multă vreme scoicile m-au ţinut fericită şi împăcată. Şi conductorul a fost foarte drăguţ. De cîte ori îşi făcea turul, îl ţineam de poalele hainei cît timp aduna şi perfora bilete. Perforatorul, cu care mi-a dat voie să mă joc, era o jucărie încîntătoare. Ghemuită într-un colţ al banchetei, m-am distrat ore în şir făcînd găurele în bucăţele de carton.
Mătuşa mea îmi făcu o păpuşă mare din prosoape. Era grozav de comică şi de lipsită de formă păpuşa asta improvizată — fără nas, fără gură, fără ochi —
fără nimic din ceea ce imaginaţia unui copil ar putea transforma într-o faţă
umană. Şi,
16
