dezvoltarea minţii. Aşa cum mantaua făcătoare de minuni a unui nautilus transformă materialul absorbit din apă şi-l face parte din el însuşi, tot aşa şi frînturile de cunoştinţe pe care le adună cineva trec printr-o schimbare asemănătoare şi devin perle ale gîndirii.

Şi tot aşa, creşterea unei plante a format materialul pentru o altă lecţie. Am adus un crin şi l-am pus în fereastra însorită. Foarte curînd muguraşii verzi şi ascuţiţi au dat semn că se deschid. Frunzişoarele delicate, ca nişte degete, de la exterior s-au deschis încet, cu reţinere, ca să dezvăluie — gîndeam eu —

frumuseţea pe care o ascundeau ; totuşi, o dată început, procesul de deschidere a continuat rapid, dar în ordine şi simetrie, întotdeauna exista cîte un mugur mai frumos decît ceilalţi, care îşi desfăcea învelişul exterior cu mai multă pompă, de parcă frumoasa dintre veşmintele moi şi mătăsoase ştia că e regină-crin cu drept divin, în timp ce surorile ei mai timide îşi scoteau glugile verzi cu sfială

pînă ce întreaga crenguţă se apleca de farmec şi mireasmă.

Odată, la fereastra plină cu plante se găseau într-un vas globular de sticlă

unsprezece mormoloci, îmi amintesc zelul cu care am făcut descoperiri legate de ei. Era grozav de distractiv să-mi bag mîna în bol şi să-i simt cum se agită şi să-i las să alunece şi să mi se strecoare printre degete, înt-o zi unul mai ambiţios a sărit peste marginea bolului şi a căzut pe duşumea, unde l-am găsit, după toate aparenţele, mai mult mort decît viu. Singurul semn de viaţă era o mişcare uşoară

din codiţă. Dar cum se reîntoarse în elementul lui, o zbughi la fundul vasului şi se

28

roti înot cuprins de o vioiciune veselă. Făcuse marele salt, văzuse lumea largă şi acum era bucuros să stea în căsuţa lui de sticlă de sub fucsie pînă la obţinerea demnităţii de broscoi. Atunci avea să plece să locuiască în heleşteul din fundul grădinii, unde avea să muzicalizeze nopţile de vară cu bizarul său cîntec de amor.

Apoi am învăţat chiar de la viaţă. La început eram doar un ghem de posibilităţi.

Profesoara mi le-a desfăşurat şi dezvoltat. O dată cu venirea ei, totul în jur a început să palpite de dragoste şi bucurie şi să se umple de sens. De atunci n-a lăsat să-i scape nici o ocazie de a-mi arăta frumosul care există în toate şi nici n-a încetat să încerce prin gînd, acţiune şi exemplu să-mi facă viaţa plăcută şi folositoare.

Geniul profesoarei mele, puterea ei rapidă de înţelegere, tactul ei iubitor au făcut ca primii ani de educaţie să fie atît de frumoşi. Aceasta pentru că ştia să

prindă momentul potrivit pentru a-mi împărtăşi cunoştinţele astfel ca acestea să-mi pară acceptabile şi agreabile, îşi dădu seama că mintea unui copil e ca un pîrîiaş de mică adîncime ce clipoceşte şi zburdă vesel peste cursul bolovănos al educaţiei şi reflectă ici o floare, colo o tufă, dincolo un nor trecător şi a încercat să-mi ghideze mintea pe făgaşul propriu, deoarece ştia că, asemenea pîrîiaşuîui, trebuie hrănită de torentele de munte şi de izvoarele ascunse pînă se lăţeşte într-un rîu adînc, capabil să reflecte pe suprafaţa sa lucie dealuri vălurite, umbrele luminoase ale copacilor şi bolta albastră, dar şi faţa suavă a unei floricele.

Orice profesoară poate duce un copil în clasă, dar nu orice profesoară îl poate face să înveţe. El nu va lucra cu bucurie decît dacă simte că a lui este libertatea, fie că e ocupat fie că se odihneşte ; trebuie să simtă îmbătarea victoriei şi prăbuşirea inimii dezamăgite înainte de a se apuca printr-un act de voinţă de temele neplăcute şi de a se hotărî să intre cu curaj în jocul rutinei plicticoase a manualelor.

Profesoara mi-e atît de apropiată încît nici nu prea mă pot gîndi la mine separîndu-mă de ea. Nu voi putea spune niciodată cît din bucuria contactului cu toate lucrurile frumoase e înnăscută şi cît se datorează influenţei ei. Simt că

fiinţa ei este inseparabilă de a mea. Tot ce-i mai bun în mine îi aparţine -nu există talent, aspiraţie sau bucurie în mine care să nu fi fost trezite de atingerea ei plină de dragoste.

29

CAPITOLUL VIII

Primul Crăciun după venirea domnişoarei Sullivan în Tuscumbia a fost un mare eveniment. Fiecare membru al familiei mi-a pregătit surprize, dar ceea ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult a fost faptul că domnişoara Sullivan şi cu mine am pregătit surprize pentru toţi ceilalţi. Misterul din jurul cadourilor era pentru mine o sursă de extremă încîntare şi amuzament. Prietenii făceau tot ce puteau ca să-mi stîrnească curiozitatea prin aluzii şi propoziţii scrise pe jumătate pe care se făceau că le întrerup la momentul potrivit. Domnişoara şi cu mine am intrat în jocul ghicitului, ceea ce m-a învăţat despre folosirea limbii mai mult decît oricîte lecţii formale, în fiecare seară, aşezate în preajma focului de lemne scînteietor, jucam jocul nostru de-a ghicitul, care devenea tot mai palpitant pe măsură ce se apropia Crăciunul, în ajunul Crăciunului copiii din Tuscumbia aveau serbarea bradului, .la care m-au invitat şi pe mine. în centrul sălii de festivităţi era un brad frumos, cu luminări aprinse, ce sclipea în lumina blinda, iar crengile îi erau încărcate cu fructe ciudate şi minunate. A fost un moment de supremă fericire. Am dansat şi am zburdat în extaz în jurul pomului. Cînd am aflat că există cîte un dar pentru fiecare copil, am fost încîntată, iar cei care au organizat serbarea mi-au îngăduit cu amabilitate să

înmînez eu cadourile copiilor. Cuprinsă de plăcerea acestei activităţi, nu m-am oprit nici o clipă ca să mă uit la propriile daruri; dar cînd am fost gata de primirea lor, nerăbdarea cu care aşteptam să înceapă Crăciunul adevărat aproape că scăpase de sub control. Ştiam că darurile pe care le primisem deja nu erau cele la care făcuseră prietenii mei atîtea aluzii chinuitoare, iar profesoara mi-a spus că cele pe care aveam să le capăt erau încă mai frumoase decît acestea. Am fost, totuşi, sfătuită să mă mulţumesc cu darurile din pom şi să le las pe celelalte pînă dimineaţa.

în noaptea aceea, după ce mi-am atîrnat ciorapul, am stat în pat trează multă

vreme, prefăcîndu-mă că dorm şi menţinîn-du-mi atenţia încordată ca să văd ce face Moş Crăciun cînd vine. în cele din urmă am adormit cu o păpuşă nouă

şi un urs alb în braţe, în dimineaţa următoare eu am fost cea care a trezit întreaga familie cu primul

„Crăciun fericit!" Am găsit surprize, nu numai în ciorap ci şi pe masă, pe toate scaunele, la uşă şi chiar pe pervazul ferestrei; de fapt, cum făceam un pas, mă împiedecam de un pic de Crăciun împachetat în hîrtie de mătase.

30

Dar cînd profesoara s-a înfăţişat cu un canar, cupa fericirii s-a revărsat.

Micuţul Tim era aşa de blînd încît îmi sărea pe deget şi mînca cireşe zaharisite din palmă. Domnişoara Sullivan m-a învăţat cum să-i port de grijă noului meu prieten, în fiecare dimineaţă după micul dejun îi pregăteam baia, îi curăţam şi-i dichiseam cuşca, îi umpleam căniţele cu seminţe proaspete şi cu apă de la fîntînă şi îi atîrnam de leagăn o rămurică înflorită de studeniţă.

într-o dimineaţă am lăsat colivia pe pervaz cît m-am dus să iau apă pentru baie.

Cînd m-am întors am simţit cînd deschideam uşa că o pisică mare mă atinge în trecere. La început nu mi-am dat seama ce se întîmplase ; dar cînd am vîrît mîna în colivie şi frumoasele pene ale lui Tim nu mi-au atins-o şi nici nu m-au înşfăcat de degete ghieruţele sale mici şi ascuţite, am înţeles că nu-l voi mai vedea niciodată pe micuţul meu cîntăreţ.

CAPITOLUL IX

Următorul eveniment important din viaţa mea a fost vizita la Boston în mai 1888. îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri pregătirile, plecarea împreună cu profesoara şi cu mama, călătoria şi, în sfîrşit, sosirea la Boston. Ce diferită a fost această călătorie de cea făcută la Baltimore cu doi ani înainte ! Nu mai eram o mică creatură agitată şi nervoasă, care solicita atenţia tuturor celor din tren ca s-o distreze. Stăteam liniştită lîngă domnişoara Sullivan absorbind cu viu interes tot ce-mi povestea ea despre ceea ce vedea pe fereastra vagonului: frumosul rîu Tennessee, cîmpiile întinse de bumbac şi grupurile de negrese vesele de prin staţii, care făceau cu mîna celor din tren şi aduceau bomboane delicioase şi floricele prin vagon.* Pe locul din faţă stăteau Nancy, păpuşa mea din cîrpe, îmbrăcată cu o rochie nouă cadrilată şi o bonetă de soare încreţită şi mă privea prin doi ochi de mărgele.

Uneori, cînd nu eram absorbită de descrierile domnişoarei Sullivan, îmi aminteam de existenţa lui Nancy şi o luam în braţe, dar în general îmi linişteam conştiinţa zicîndu-mi că doarme.

Cum nu voi mai avea ocazii să mă refer la Nancy, aş vrea să povestesc aici o întîmplare tristă prin care a trecut imediat

31

după sosirea noastră la Boston. Era acoperită de murdărie •—-rămăşiţele unor plăcinte cu noroi pe care o obligasem să le mănînce, deşi nu arătase niciodată că

i-ar plăcea în mod,deosebit. Spălătoreasa de la Institutul Perkinson o luase pe ascuns să-i facă baie. Era prea mult pentru biata Nancy. Cînd am revăzut-o, era o grămadă informă de bumbac, pe care nu aş fi recunoscut-o deloc de n-ar fi fost cei doi ochi de mărgele care mă priveau cu reproş.

Cînd, în sfîrşit, trenul trase în gara Boston, părea că am intrat aievea într-un basm frumos. „Odată ca niciodată" devenise acum ; „ţara îndepărtată" era aici.

Cum am ajuns la Institutul Perkins pentru Orbi am şi început să leg prietenii cu micuţii orbi. M-a încîntat nespus să descopăr că şi ei ştiau alfabetul manual.

Ce bucurie să stau de vorbă cu alţi copii pe limba mea ! Pînă atunci" fusesem ca un străin care comunica prin interpret, în şcoala unde era educată Laura Bridgman mă simţeam în ţara mea. A trebuit să treacă o vreme ca să-mi dau seama că noii mei prieteni sînt orbi. Ştiam că nu pot vedea ; dar nu părea posibil ca toţi copiii aceia ageri şi afectuoşi care s-au strîns în jurul meu şi au intrat din toată inima în jocul meu erau tot orbi. Ţin minte surpriza şi durerea pe care le-am simţit cînd am observat că pun mîinile peste a mea cînd le vorbesc şi că citesc cărţile cu degetele. Deşi mi se mai spusese acest lucru şi deşi înţelegeam propriul meu handicap, am crezut totuşi că, deoarece auzeau, trebuie să fi avut un fel de „a doua vedere" şi nu eram pregătită să dau peste un copil şi peste încă unul şi încă unul lipsit de acelaşi dar preţios. Dar ei erau atît de fericiţi şi împăcaţi încît plăcerea anturajului lor mi-a şters orice simţămînt de durere.

O zi petrecută în compania micuţilor orbi m-a făcut să mă simt complet ca acasă

în noul mediu şi treceam cu nerăbdare de la o experienţă plăcută la alta pe măsură ce zilele zburau cu repeziciune. Nu prea mă puteam convinge că pe lume ar mai fi şi multe altele, căci socoteam Bostonul drept începutul şi sfîrşitul creaţiei.,

Cît am stat la Boston am vizitat Bunker Hill şi acolo am primit prima lecţie de istorie. Povestea bravilor bărbaţi care au luptat în locul în care ne aflam m-a emoţionat din cale-afară. Am urcat pe monument numărînd treptele şi m-am întrebat pe măsură ce mă urcam tot mai sus şi mai sus dacă şi soldaţii au urcat pe aceste trepte măreţe şi au tras în duşmanii de jos.

32

A doua zi am mers la Plymouth pe apă. Aceasta a fost prima mea excursie pe ocean şi prima călătorie cu un vapor cu aburi. Ce plină de viaţă şi mişcare era !

Dar huruitul maşinilor m-a făcut să cred că tună şi am început să plîng fiindu-mi teamă că, dacă plouă, nu vom mai lua picnicul afară. Cred că stînca cea mare pe care au debarcat pelerinii m-a interesat mai mult decît orice altceva în Plymouth. Puteam s-o ating şi poate de aceea venirea pelerinilor şi truda lor şi măreţele lor fapte îmi par mai reale. Am ţinut adesea în mînă un mic model al stîncii de la Plymouth pe care mi l-a dăruit la Pilgrim Hali un domn amabil şi i-am pipăit rotunjimile, crăpătura din centru şi cifrele dăltuite „1620" şi am răscolit în minte tot ce ştiam despre povestea minunată a pelerinilor. Cum se mai înfierbînta imaginaţia mea copilărească evocînd splendoarea faptelor lor ! îi idealizam considerîndu- i cei mai curajoşi şi mai generoşi oameni între cei care şi-au căutat vreodată o casă pe pămînt străin. Credeam că ei doreau atît libertatea proprie cît şi cea a semenilor lor. Am fost profund surprinsă şi dezamăgită cînd am aflat peste ani de actele lor de persecuţie care ne fac să ne cutremurăm de ruşine chiar în timp ce glorificăm curajul şi energia care ne-au dat „frumoasa noastră ţară".

Printre numeroşii prieteni pe care mi i-am făcut la Boston se aflau domnul William Endcott şi fiica sa. Bunătatea lor faţă de mine a fost sămînţa care a rodit de atunci multe amintiri plăcute, într-o zi am vizitat frumoasa lor casă de la Beverly Farms. îmi amitesc cu plăcere cum am mers prin grădina de trandafiri, cum au venit să mă întîmpine cîinii lor, uriaşul Leo şi cîrlionţatul Fritz cel cu urechi lungi şi cum Nimrod, cel mai iute dintre caii lor, şi-a vîrît nasul în palmele mele în căutarea unei mîngîieri şi a unei bucăţi de zahăr, îmi mai amintesc plaja, unde m-am jucat în nisip pentru prima oară. Era un nisip dur şi neted, foarte diferit de cel zgrunţuros, amestecat cu varec şi scoici, de la Brester. Domnul Endicott mi-a povestit de vapoarele mari care treceau pe acolo dinspre Boston, în drum spre Europa. L-am mai văzut de multe ori după aceea şi întotdeauna mi-a fost un bun prieten ; la el mă gîndeam de fapt cînd am numit Bostonul „Oraşul Inimilor Bune".

33

CAPITOLUL X

Chiar înainte de închiderea Institutului Perkins pentru perioada de vară, s-a aranjat ca profesoara mea şi cu mine să petrecem vacanţa la Brewster, la Capul Cod, cu scumpa noastră prietenă doamna Hopkins. Am fost încîntată pentru că

mintea mea anticipa' bucuriile şi era plină de poveştile minunate pe care le auzisem despre mare.