două mărgele mici, trei mari şi aşa mai departe. Făcusem multe greşeli şi domnişoara mi le indicase, în mod repetat, cu răbdare şi delicateţe, în cele din urmă am observat o greşeală foarte evidentă în privinţa ordinii. Pentru o clipă
mi-am concentrat atenţia la lecţie şi am încercat să mă gîndesc cum ar fi trebuit să aranjez mărgelele. Domnişoara Sul-23
livan mi-a atins fruntea şi mi-a scris accentuând hotărît : „Gîn-deşte".*
Cît ai clipi, am priceput că acel cuvînt era numele procesului care se petrecea în mintea mea. Aceasta a fost prima dată cînd percepeam o idee abstractă.
Am rămas nemişcată multă vreme — nu mă mai gîndeam la mărgelele din poală, ci încercam să găsesc sensul cuvîntului „iubire" în lumina acestei noi idei.
Soarele fusese toată ziua ascuns după un nor şi căzuse o ploaie trecătoare. Dar, iată, brusc soarele izbucni în toată splendoarea lui sudică.
Mi-am întrebat profesoara din nou :
— Aceasta -nu-i iubire ?
— Iubirea e ceva asemenea norilor care se aflau pe cer înainte de a apărea soarele, replică ea.
Apoi, în cuvinte mai simple decît acestea, îmi explică : , — Norii nu-i poţi
.atinge, ştii asta ; dar ploaia o simţi şi ştii cît sînt de bucuroase florile şi cît e de bucuros pămîntul s-o primească după o zi fierbinte. Nici iubirea n-o poţi atinge
; dar îi simţi dulceaţa pe care o picură în toate. Fără iubire n-ai fi fericită şi n-ai vrea să te joci
Acest adevăr frumos ardea în mintea mea. Simţeam că există lumi invizibile ce se întind între spiritul meu şi spiritul altora.
De la începuturile educaţiei mele, domnişoara Sullivan îşi făcuse un obicei din a-mi vorbi aşa cum vorbeşti unui copil care aude • singura diferenţă era că îmi scria propoziţiile în mînă în loc să le rostească. Dacă nu ştiam cuvintele şi expresiile necesare pentru a-mi exprima gîndurile, ea mi le furniza, chiar sugerînd firul conversaţiei atunci cînd nu eram în stare să fac faţă dialogului pînă la sfîrşit.
Procesul acesta a continuat mai mulţi ani, căci copilul surd nu învaţă într-o lună, şi nici măcar în doi-trei ani, numeroasele sintagme şi expresii folosite în comunicarea zilnică. Micuţul care aude le învaţă prin repetiţie şi imitaţie practicate susţinut. Conversaţia pe care o aude în casă îi stimulează creierul, îi oferă sugestii de subiecte şi îi solicită exprimarea spontană a propriilor gînduri.
Copilul surd nu are acces la acest schimb de idei. Dîndu-şi seama de toate acestea profesoara mea s-a hotărît să-mi asigure genul de stimuli de care duceam lipsă. A făcut acest lucru repetîndu-mi, pe cît era posibil cuvînt cu cuvînt, ceea ce auzea şi arătîndu-mi cum aş putea lua parte la conversaţie. Dar 24
a durat mult pînă m-am aventurat să iau iniţiativa şi încă şi mai mult pînă am găsit ceva potrivit de spus la timpul potrivit. Pentru surzi şi pentru orbi e dificil să-şi însuşească plăcerile conversaţiei Vă închipuiţi în ce grad e augmentată
această greutate în cazul celor care sînt şi surzi şi orbi. Ei nu pot distinge tonalitatea vocii şi nici să parcurgă, fără ajutor, gama de tonuri ce dau semnificaţie cuvintelor ; şi nici nu pot urmări expresia de pe faţa vorbitorului, iar căutătura este adesea sufletul însuşi al celor rostite de cineva.
CAPITOLUL VII
Următorul pas important în viaţa mea l-a constituit învăţarea cititului.
De îndată ce am putut ortografia cîteva cuvinte cu litere în relief, am învăţat rapid că fiecare cuvînt tipărit ţinea locul unui obiect, unei acţiuni ori unei calităţi. Aveam un cadru în care puteam aranja cuvintele în propoziţii mici, dar înainte de a pune propoziţiile în cadru îmi plăcea să le fac cu obiecte. Găseam cartonaşele care reprezentau, de exemplu, „păpuşa", „este" „pe", „pat" şi plasam fiecare nume pe obiectul său, apoi puneam, păpuşa pe pat cu cuvintele este, pe, pat, aranjate lîngă păpuşă. Astfel făceam o propoziţie din cuvinte şi, în acelaşi timp, ataşam ideea de propoziţie cuvintelor însăşi.
într-o zi, după cum îmi povesteşte domnişoara Suîlivan, mi-am fixat cuvîntul păpuşă de şorţuleţ şi m-am băgat în garderobă. Pe raft am aranjat cuvintele este, în, garderobă. Nimic nu mă încînta mai mult decît jocul acesta.
Profesoara şi cu mine îl jucam uneori ore întregi. Adesea toate lucrurile din cameră erau aranjate în obiecte- propoziţii.
„De la cartonaşul tipărit pînă la cartea tipărită era doar un pas. Am luat
„Lecturi pentru începători" şi am început să caut cuvintele pe care le ştiam ; cînd le găseam, bucuria mea era aceeaşi ca la un joc de-a v-aţi ascunselea. Aşa am început să citesc. Am să povestesc mai tîrziu despre vremea cînd am început să citesc povestiri închegate.
Multă vreme n-am avut lecţii regulate. Chiar şi atunci cînd studiam extrem de serios, părea mai mult o joacă decît muncă. Tot ce mă învăţa domnişoara Sullivan era explicat printr-o
25
poveste frumoasă sau o poezie. Ori de cîte ori mă interesa ori mă încînta ceva, discuta acel lucru cu mine de parcă şi ea ar fi fost copil. Ceea ce e privit cu groază de către mulţi copii, adunările grele şi definiţiile şi mai grele, se numără astăzi pentru mine printre amintirile deosebit de preţioase.
Nu pot explica înţelegerea deosebită pe care domnişoara Sullivan o avea pentru plăcerile şi dorinţele mele. Poate era rezultatul legăturilor îndelungate cu orbii.
Pe lîngă aceasta, avea un minunat dar descriptiv. Trecea rapid peste detaliile neinteresante şi nu mă cicălea niciodată cu întrebări care să verifice dacă-mi aminteam lecţia de alaltăieri. Informaţiile ştiinţifice aride mi le-a introdus încetul cu încetul, făcînd ca fiecare obiect să-mi apară atît de real încît nu puteam să nu ţin minte ce-mi predă.
Citeam şi studiam afară, preferind casei pădurile luminate de soare. Toate lecţiile mele de început au în ele suflul pădurii — minunata mireasmă răşinoasă
a acelor de pin amestecată cu parfumul viţei sălbatice. Aşezată la umbra delicată
a unui copac, am învăţat să cred că orice lucru are o idee şi o sugestie. „Farmecul lucrurilor m-a învăţat utilitatea lor." Cu adevărat tot ce zumzăia, bîzîia, cînta sau înflorea avea un rol în educaţia mea : broaşte cu gîtlej gălăgios, cosaşi şi greieraşi ţinuţi în mînă pînă cînd, depăşindu-şi stînjeneala, emiteau ţîrîitul lor strident, puişori pufoşi şi plante sălbatice, florile de sînger, violetele de poiană şi pomii înmuguriţi. Pipăiam ghemotoacele de bumbac cînd plesneau şi le simţeam sub degete fibra moale şi seminţele cu puf; simţeam freamătul vîntului prin frunzele lungi şi sforăitul indignat al poneiului meu atunci cînd îl prindeam la păşune şi-i puneam zăbala în bot
— oh, Doamne, ce bine-mi amintesc mirosul de cuişoare al răsuflării lui!
Uneori mă trezeam în zori şi mă furişam în grădină la ceasul cînd pe iarbă şi pe flori era aşezată rouă grea. Puţini ştiu bucuria de a presa uşor trandafirii în mînă
ori de a simţi încîntătoarea mişcare a crinilor cînd se leagănă în adierea dimineţii. Uneori prindeam cîte o insectă chiar în floarea pe care o culegeam şi simţeam zgomotul slab al aripioarelor ce se zbăteau cuprinse brusc de spaimă în timp ce mica vietate conştientiza prezenţa persoanei din afară.
Alt loc de hoinăreală îndrăgit era livada, unde fructele se coceau la începutul lui iulie. Piersicile mari, pufoase ajungeau singure la mine în mînă, iar cînd adierea zglobie trecea printre pomi, merele mi se rostogoleau la picioare. Ah, cu ce încîntare
26
adunam fructele în şorţuleţ, îmi frecam faţa de obrajii netezi ai merelor, care mai păstrau căldura soarelui, şi porneam ţopăind înapoi spre casă !
Plimbarea noastră preferată era către debarcaderul Keller, un chei de cherestea, vechi şi dărăpănat, la rîul Tennessee, folosit în timpul războiului civil pentru debarcarea soldaţilor. Acolo am petrecut' multe ore fericite şi ne-am jucat de-a geografia. Am construit baraje din pietricele, am făcut insule şi lacuri şi am săpat albii de rîu, totul de dragul distracţiei, fără să fi visat măcar vreodată că
