instinctiv să copie tot Ce i se pare admirabil şi îşi schimbă subiectul admiraţiei cu o inconstanţă uimitoare. Chiar şi oamenii mari au învăţat să-şi rînduiască

legiunile de cuvinte care se îmbulzesc prin toate cărările minţii doar după ani şi ani de practică de acest fel.

Mi-e teamă că tot n-am descris complet procesul. Este sigur că nu pot întotdeauna distinge propriile mele gînduri de cele pe care le citesc, deoarece ceea ce citesc devine însăşi substanţa şi textura minţii mele. în consecinţă, în tot ceea ce scriu, produc ceva care seamănă mult cu păturica din petice pe care am făcut-o cînd am învăţat să cos. Era alcătuită din tot felul de resturi — petice frumoase de mătase şi catifea ; dar predominau peticele din materiale grosolane, neplăcute la pipăit. Tot astfel şi compoziţiile mele — sînt alcătuite din propriile mele idei necizelate intercalate printre gîndurile mai sclipitoare şi opiniile mai coapte ale autorilor pe care i-am citit, îmi pare că dificultatea scrisului constă în a face ca limbajul unei minţi educate să exprime gîndurile confuze, sentimentele necoapte şi frînturile de gînduri pe care le avem atunci cînd nu sîntem cu mult mai mult decît nişte aglomerări de tendinţe instinctive, încercarea de a scrie seamănă cu încercarea de a rezolva un joc în mozaic.

Avem în minte modelul pe care vrem să-î creăm din cuvinte ; dar cuvintele nu se potrivesc în spaţii, iar cînd se potrivesc, nu se încadrează în model. Dar continuăm să încercăm fiindcă ştim că alţii au reuşit şi nu vrem să ne recunoaştem înfrîngerea.

48

„Nu există nici o cale de a deveni original decît dacă te naşti astfel", spune Stevenson. Deşi poate nu voi fi originală, sper să depăşesc cîndva faza compoziţiilor artificiale, înzorzonate. Atunci vor ieşi, .poate, la suprafaţă, propriile-mi gînduri şi trăiri,între timp cred, sper şi perseverez şi mă străduiesc să nu las amintirea amară a

„Regelui gerului" să-mi împiedice eforturile.

Aşadar, experienţa aceasta tristă se poate să-mi fi prins bine şi să mă fi făcut să

gîndesc la unele probleme ale compoziţiei. Singurul meu regret este că a cauzat pierderea unuia dintre cei mai dragi prieteni, domnul Anagnos. De la publicarea

„Povestii vieţii mele" în Ladies Home Journal, domnul Anagnos a afirmat într-o scrisoare către domnul Macy că pe vremea cazului „Regele gerului" credea că

sînt nevinovată. Comisia de anchetă în faţa căreia am fost adusă era formată, zice el, din opt persoane : patru văzători şi patru nevăzători. Patru din ei credeau că ştiu că mi se citise povestea domnişoarei Candy, iar ceilalţi patru erau de altă părere. Domnul Anagnos afirmă că a votat cu cei care îmi erau favorabili.

Dar, indiferent cum a fost, indiferent cu cine a votat, cînd am intrat în camera unde domnul Anagnos mă ţinuse adesea pe genunchi şi, uitînd de multele lui griji, se jucase cu mine şi cînd am găsit acolo tocmai persoanele care se îndoiau de mine, am simţit în aer ceva ostil şi ameninţător şi evenimentele care au urmat mi-au confirmat această impresie. Se pare că vreme de doi ani domnul Anagnos a avut credinţa că eu şi domnişoara Sullivan eram nevinovate. Apoi şi-a retras în mod evident aprecierea favorabilă din motive pe care nu le cunosc.

Nu cunosc nici detaliile anchetei. N-am ştiut niciodată nici măcar numele acelor membri ai „tribunalului" care nu mi s-au adresat. Eram prea emoţionată ca să

mai observ ceva şi prea speriată ca să mai pun întrebări. De fapt, abia mă

puteam gîndi la ce să spun ori la ce mi se spunea.

Am relatat această întîmplare legată de „Regele gerului" pentru că a fost importantă în viaţa şi educaţia mea şi, ca să nu existe nici o interpretare greşită, am prezentat faptele aşa cum îmi apar mie, fără gîndul de a mă apăra sau de a acuza pe cineva.

49

CAPITOLUL XV

Vara şi toamna care au urmat după incidentul cu „Regele gerului" le-am petrecut cu familia în Alabama. îmi amintesc cu plăcere întoarcerea acasă.

Totul înflorise şi înverzise. Eram fericită. Uitat era „Regele gerului". Cînd pe pămînt s-a aşternut covorul de frunze stacojii şi galbene al toamnei, iar strugurii cu miros de mosc care acopereau frunzarul din fundul grădinii s-au făcut aurii-cafenii în bătaia soarelui, am început să scriu o schiţă despre viaţa mea. Trecuse un an de cînd scrisesem „Regele gerului".

Eram încă excesiv de scrupuloasă faţă de fiecare rînd pe care-l scriam. Mă

tortura gîndul că ceea ce scriam putea să nu-mi aparţină în întregime. Nimeni nu ştia de aceste temeri în afară de profesoara mea. O sensibilitate ciudată mă

împiedica să mă refer la „Regele gerului" şi adesea, cînd îmi străfulgera vreo idee în cursul conversaţiei, îi scriam uşor în palmă : „Nu sînt sigură că e a mea."

Alteori îmi spuneam în mijlocul unui paragraf:

„închipuie-ţi că s-ar descoperi că toate acestea au fost scrise de cineva cu mult timp în urmă". Mîna mi-era prinsă de o frică afurisită care nu mă mai lăsa să

scriu în ziua aceea. Şi chiar acum simt uneori aceeaşi stînjeneală şi nelinişte.

Domnişoara Sullivan mă consola şi mă ajuta cum putea şi ea mai bine; dar întîmplarea îngrozitoare prin care am trecut mi • s-a întipărit adînc în minte pentru multă vreme, iar semnificaţia ei abia acum încep să o înţeleg. Profesoara m-a îndemnat să scriu pentru Youth's Companion o scurtă prezentare a vieţii mele. Spera că astfel îmi voi recăpăta încrederea în mine. Aveam pe atunci doisprezece ani. Cînd mă gîndesc cu ce încordare am scris povestirea aceea, îmi pare că voi fi avut o previziune profetică asupra binelui pe care avea să mi-l aducă ; altminteri cu siguranţă n-aş fi reuşit.

Scriam cu timiditate şi teamă, dar cu hotărâre, îndemnată de profesoară, care ştia că, dacă perseverez, mintea îşi va regăsi punctul de sprijin şi-mi voi lua din nou talentele în stăpînire. Pînă la episodul cu „Regele gerului", dusesem viaţa inconştientă a unui copilaş ; acum gîndurile mi-erau îndreptate spre interior, unde urmăream lucruri invizibile, încetul cu încetul am ieşit din penumbra experienţei aceleia cu mintea limpezită de suferinţă şi cu o mai corectă

cunoaştere a vieţii.

50

Principalele evenimente ale anului 1893 au fost excursia la "Washington în timpul instalării preşedintelui Cleveland şi vizitele la Niagara şi la Tîrgul Internaţional, în asemenea împrejurări îmi întrerupeam studiile şi adesea, le lăsam deoparte săptămîni întregi, aşa încît mi-e imposibil să fac o prezentare cursivă a lor.

La Niagara am fost în martie 1893. Mi-e greu să-mi descriu emoţiile pe care le-am simţit cînd am stat mai sus de cascadă şi am simţit cum vibrează aerul şi tremură pămîntul.

Pentru mulţi pare ciudat că mă pot impresiona minunăţiile şi frumuseţile cascadei Niagara. Mereu sînt întrebată :

„Ce-nseamnă pentru tine frumuseţea aceasta ori muzica aceea ? Nu poţi vedea cum se rostogolesc valurile pe plajă şi nici nu poţi auzi cum vuiesc. Şi atunci ce-nseamnă ele pentru tine ?" E cît se poate de evident că înseamnă totul. Nu le pot pătrunde ori defini sensul mai mult decît o pot face în cazul iubirii, religiei ori bunătăţii.

în vara anului 1893, domnişoara Sullivan şi cu mine am vizitat Tîrgul Internaţional împreună cu Doctorul Alexander Graham Bell. îmi amintesc cu o plăcere neaîterată. de vreme de zilele acelea în care mii de dorinţe copilăreşti au devenit realităţi încîntătoare. Zilnic făceam o călătorie imaginară în jurul lumii.

Am văzut multe minunăţii în toate zonele pămîntului — minuni ale inventivităţii umane, comori de talent şi hărnicie şi toate activităţile zilnice, toate mi-au trecut efectiv pe sub degete.

îmi plăcea să vizitez Midway Plaisance. Era ca în „O mie şi una de nopţi", plină

pînă la refuz de noutate şi interes. Iată India din cărţile mele prinzînd viaţă în curiosul bazar cu statui ale lui Shiva şi zei-elefanţi ; iată ţara piramidelor concentrată într-o machetă a oraşului Cairo, cu moschei şi lungi procesiuni de cămile; mai încolo se aflau lagunele Veneţiei, unde ne plimbam cu barca în fiecare seară cînd oraşul şi fîntînile erau iluminate. Am urcat şi la bordul unui vas viking care se afla aproape de mica ambarcaţiune. Mai fusesem o dată pe un vas de război, la Boston, dar pe vasul acesta viking mă interesa să văd ce însemna cîndva un corăbier —- cum naviga şi cum primea şi furtuna şi vremea calmă deopotrivă cu inima neînfricată şi izgonea pe oricine îi îngîna strigătul

„Sîntem de-ai mării !" şi lupta cu mintea şi cu muşchii, cu încredere în sine, suficient sie însuşi şi nu împins în planul doi de o maşinărie lipsită de 51

inteligenţă cum se întîmplă azi. Aşa e întotdeauna —„ Doar omul îl interesează

pe om".

La mică distanţă de vas era o machetă a navei Santa Maria pe care de asemenea am analizat-o. Căpitanul mi-a arătat cabina lui Columb şi puntea pe care era un ceas de nisip. Acest instrument micuţ m-a impresionat cel mai mult pentru că

m-a făcut să-mi închipui ce trudit trebuie să se fi simţit bravul navigator la vederea nisipului care se scurgea fir cu fir în timp ce nişte nenorociţi complotau împotriva vieţii sale.

Domnul Higinbotham, preşedintele Tîrgului Internaţional, mi-a acordat cu amabilitate permisiunea de a atinge exponatele şi, cu o pornire la fel de nesăţioasă ca cea cu care a pus Pizarro mîna pe comorile din Peru, absorbeam splendorile Tîrgului prin degete. Era ca un caleidoscop tangibil oraşul acesta alb din vest. Totul mă fascina, dar mai cu seamă bronzurile franţuzeşti. Erau atît de vii încît mi-am închipuit că sînt imagini ale îngerilor pe care artistul le-a surprins şi le-a fixat în forme pămînteşti.

La expoziţia Capului Bunei Speranţe am învăţat multe despre procesul de extracţie a diamantelor. Ori de cîte ori era posibil, atingeam instalaţiile în funcţiune ca să-mi fac o idee mai clară de felul în care erau pietrele cîntărite, tăiate şi cizelate. Am căutat prin minereul spălat un diamant şi l-am găsit —

singurul diamant, mi s-a spus, care a fost găsit vreodată în Statele Unite.

Doctorul Bell a mers cu noi peste tot şi mi-a descris în felul său încîntător obiectele de cel mai mare interes, în clădirea cu instalaţii electrice am examinat telefoane, autofoane, fonografe . .şi alte invenţii şi mi s-a explicat cum de este posibil să trimiţi un mesaj prin cablu sfidînd spaţiul şi învingînd timpul şi cum, asemenea lui Prometeu, poţi lua foc din cer. Am vizitat şi secţiunea de antropologie. M-au interesat mult relicvele vechiului Mexic, uneltele primitive de piatră care sînt adesea unica mărturie a unei epoci — monumentele simple ale copiilor neştiutori ai naturii (aşa-mi ziceam în timp ce le pipăiam) care păreau menite să dureze în timp ce monumentele comemorative ale regilor şi învăţaţilor se prefac în pulbere. M-au impresionat şi mumiile egiptene, pe care m-am abţinut să le ating. De la aceste relicve am aflat mai multe despre evoluţia omului decît din tot ce auzisem ori citisem pînă atunci.

Toate aceste experienţe au adăugat la vocabularul meu mulţi termeni noi şi, în cele trei săptămîni petrecute la Tîrgul Internaţional, am făcut marele salt de la interesul copilului mic pentru basme şi jucării la înţelegerea a ceea ce este real şi serios în lumea de fiecare zi.

52

CAPITOLUL XVI