Cea mai vie amintire din acea vară este oceanul, întotdeauna am locuit în inima ţării unde nu ajungea nici o adiere de aer sărat; dar am citit într-o carte mare intitulată Lumea noastră o descriere a oceanului care m-a umplut de uimire şi de o dorinţă intensă de a atinge întinsa mare şi de a o simţi cum vuieşte. Aşa că inima îmi zvîcnea de emoţie şi nerăbdare ştiind că dorinţa mea avea să se împlinească în cele din urmă.

De îndată ce am fost ajutată să intru în costumul de baie am şi zbughit-o pe nisipul cald şi, fără nici o urmă de frică, m-am aruncat în apa rece. Am simţit cum se legănau şi se scufundau valurile uriaşe. Mişcarea legănătoare a apei m-a umplut de o bucurie rară ce mă-nfiora. Brusc extazul cedă locul groazei; căci piciorul atinse o piatră, iar în momentul următor un val îmi acoperi capul. Am întins mîinile ca să mă apuc de ceva şi m-am prins de apă şi de algele pe care valurile mi le aruncau în faţă. Dar toate eforturile mele nebuneşti au fost zadarnice. Valurile păreau să joace cu mine un joc şi mă rostogoleau de la unul la altul în hîrjoana lor sălbatecă. A fost îngrozitor !

Bunul, solidul pămînt îmi alunecase de sub picioare şi toate păreau excluse din acest mediu ciudat, atoatecuprinzător •— viaţă, aer, căldură şi iubire, în cele din urmă, însă, marea, ca şi cum s-ar fi plictisit de noua jucărie, m-a aruncat înapoi pe ţărm şi în următoarea clipă eram în braţele profesoarei mele. Ah, alinarea unei îmbrăţişări lungi şi afectuoase ! De îndată ce mi-am revenit din panică

suficient de mult ca să pot spune ceva, am întrebat : „Cine a pus sare în apă ?"

După ce mi-am revenit de pe urma acestei prime experienţe în apă, am descoperit că era foarte distractiv să stau pe o piatră în costum de baie şi să

simt val după val cum se izbeşte de stîncă, împroscîndu-mă toată cu stropi.

Simţeam răpăitul pietricelelor pe care valurile le izbeau cu toată forţa de ţărm ; întreaga plajă părea torturată de atacul lor formidabil, iar aerul vibra de pulsaţiile lor. Talazurile se retrăgeau ca să-şi adune 34

forţele pentru un atac şi mai puternic, iar eu mă agăţam de stîncă, încordată, fascinată, în timp ce percepeam mişcarea şi vuietul mării agitate.

Oricît aş fi stat pe ţărm tot nu era prea mult. Mirosul aerului de mare, proaspăt, liber şi neîntinat, era ca un gînd răcoros, liniştitor, iar scoicile, pietricelele şi algele de care depindeau vieţuitoare minuscule n-au încetat să mă fascineze, într-o zi domnişoara Sullivan mi-a atras atenţia asupra unui obiect ciudat pe care-l capturase pe cînd se bălăcea în apa de mică adîncime. Era un crab în formă de potcoavă — primul pe care l-am văzut vreodată. L-am pipăit şi mi s-a părut ciudat că-şi poartă casa-n, spate. Deodată îmi trecu prin minte că ar putea fi un tovarăş încîntător aşa că l-am înşfăcat de coadă cu amîndouă mîinile şi l-am dus acasă. Isprava m-a încîntat foarte tare, căci avea un corp greu şi mi-a trebuit toată puterea ca să-l tîrăsc o jumătate de milă. N-am lăsat-O pe domnişoara Sullivan în pace pînă n-a pus crabul într-o copaie lîngă fîntînă unde aveam convingerea că va fi în siguranţă. Dar a doua zi dimineaţă m-am dus la copaie şi, ce să vezi, dispăruse ! Nimeni nu ştia unde plecase şi cum scăpase.

Amară fu dezamăgirea mea în acel moment, dar, încetul cu încetul, am ajuns să-mi dau seama că n-a fost nici bine nici înţelept să scot sărmana necuvîntătoare cu forţa din elementul, ei, iar după o vreme m-am simţit chiar fericită la gîndul că poate se întorsese în mare.

CAPITOLUL XI

Toamna m-am întors acasă în Sud cu inima plină de amintiri vesele. Cînd îmi reamintesc vizita aceea în Nord, mă cuprinde mirarea în faţa bogăţiei şi varietăţii trăirilor legate de ea. îmi pare că a fost începutul tuturor lucrurilor.

Comorile unei lumi noi şi frumoase mi se aşterneau la picioare şi-mi dădeau bună dispoziţie şi informaţii la fiecare pas. Eu însămi trăiam în toate lucrurile.

O clipă nu stăteam liniştită ; îmi era viaţa plină de mişcare ca la acele insecte efemere care-şi consumă întreaga existenţă într-o singură zi. Am cunoscut mulţi oameni care au stat de vorbă cu mine scriindu-mi în palmă, gînd cu gînd se avîntau să se întîlnească în voioasă simpatie şi, iată, miracolul se înfăptuise !

Pustiul dintre mintea mea şi a altora a înflorit ca un trandafir.

35

Am petrecut lunile de toamnă cu familia în casa noastră de vară, pe un munte la vreo paisprezece mile de Tuscumbia. Se numea Fern Quarry — Cariera cu Ferigi — pentru că lîngă el se afla o carieră de calcar abandonată de mult. Trei pîrîiaşe zglobii curgeau pe acolo pornind din izvoarele de sus, ba săltînd, ba rostogolindu-se în cascade vesele ori de cîte ori pietrele în-cercau să le oprească

din drum. Poiana era plină de ferigi care acopereau în întregime straturile de calcar şi pe alocuri ascundeau pîraiele. Restul muntelui era des împădurit. Se aflau acolo stejari masivi şi splendide conifere cu trunchiurile ca nişte stîlpi acoperiţi de muşchi, de ramurile cărora atîrnau ghirlande de iederă şi vîsc şi curmali japonezi a căror mireasmă pătrundea în fiece ungher al pădurii — ceva iluzoriu, parfumat, care bucura sufletul. Pe alocuri viţa sălbatică muscat şi Scuppernong se întindea din copac în copac, formînd frunzare care erau întotdeauna pline de fluturi şi de insecte zumzăitoare.

Era o în-cîntare să te pierzi după-amiaza tîrziu în ochiurile verzi ale pădurii aceleia încîlcite şi să miroşi aromele delicioase şi răcoritoare ce se înălţau dinspre pămînt la sfîrşitul zilei.

Căsuţa noastră era un fel de tabără improvizată, splendid plasată în vîrf de munte, printre stejari şi pini. Avea camere mici, înşirate de o parte şi de alta a unui hol lung. De jur-împre-jurul casei era o verandă largă, bătută de vînturile dinspre munte şi scăldată de toate miresmele pădurii. Mai tot timpul stăteam pe verandă — acolo lucram, mîncam şi ne jucam, în dreptul uşii din spatele casei se afla un nuc uriaş, în jurul căruia fuseseră făcute nişte trepte, în faţă

copacii erau atît de aproape de verandă încît îi puteam atinge şi puteam simţi cum le scutură vîntul ramurile şi cum le cad toamna frunzele în vîrtej.

Veneau mulţi vizitatori la Fern Quarry. Seara, în jurul focului de tabără, bărbaţii jucau cărţi ori îşi treceau vremea vorbind şi veselindu-se. Istoriseau povesti despre minunatele lor fapte vînătoreşti şi pescăreşti — cîte raţe şi curcani au împuşcat, ce „crap sălbatic" au prins şi cum au băgat în sac cele mai viclene vulpi, au păcălit cel mai deştept oposum şi au întrecut cea mai iute căprioară — de-ncepusem să cred că leul, tigrul, ursul şi alte asemenea dobitoace n-ar putea rezista în faţa unor asemenea vânători iscusiţi. „Mîine la vînătoare !" strigau în loc de noapte bună petrecăreţii veseli' cînd trebuiau să

meargă la culcare. Bărbaţii dormeau în hol în faţa camerei noastre. Sim-36

team răsuflarea adîncă a cîinilor şi a vînătorilor întinşi pe paturile improvizate.

Dimineaţa mă trezea mirosul de cafea, zăngănitul puştilor şi paşii apăsaţi ai bărbaţilor, care umblau de, colo-colo promiţîn-du-şi cel mai grozav noroc din tot sezonul. Mai simţeam şi tropăitul cailor, pe care-i aduceau din oraş şi-i priponeau de copaci. Rămîneau aşa toată noaptea, nechezînd puternic şi asteptînd nerăbdători să fie eliberaţi, în sfîrşit, bărbaţii încâlceau şi, aşa cum se spune în cîntecele vechi, porneau departe fugarii în pocnituri de bici şi cu ogarii gonind înainte şi duşi erau vestiţii vînători „cu lătrături şi strigăte şi chiote".

Tot dimineaţa, dar mai tîrziu, facem pregătiri pentru friptul vînatului: în fundul unei gropi se încingea un foc. în partea de sus se puneau de-a curmezişul nişte beţe lungi de care se atîrna carnea şi se punea la frigare, în jurul focului se ghemuiau negrii şi alungau muştele cu nişte crengi lungi.

Mirosul apetisant al cărnii îmi stîrnea foamea cu mult înainte de punerea meselor.

Cînd zarva şi emoţia pregătirilor ajungeau la culme, îşi făcea apariţia şi ceata de vînători, pătrunzînd cîte doi, cîte trei, încinşi şi vlăguiţi, cu caii în spume şi ogarii istoviţi, gîfîind şi abătuţi. . şi fără nici un singur vînat ! Fiecare susţinea că văzuse cel puţin o căprioară şi că animalul venise foarte aproape ; dar oricît de aprig ar fi gonit ogarii vînatul şi oricît de bine s-ar fi ochit, cînd se apăsa pe trăgaci nu se mai zărea nici urmă de căprioară. Erau la fel de norocoşi ca băieţelul din poveste care spunea că aproape a ajuns să vadă un iepuraş — i-a zărit urmele. Totuşi în scurtă vreme uitam dezamăgirea şi ne aşezam la masă, nu la una cu vînat ci la un ospăţ mai domestic, cu viţel şi friptură de porc.

într-o vară am avut şi ponei la Fern Quarry. L-am numit Negruţ fiindcă tocmai citisem cartea şi semăna leit cu tizul său, de la părul negru lucios la steaua albă

din frunte. Am petrecut pe spatele lui multe din ceasurile mele cele mai fericite.

Uneori, cînd nu era periculos, profesoara mea lăsa hăţul şi poneiul umbla sau se oprea după bunul plac, mînca iarbă ori muşca din frunzele copacilor ce creşteau de-a lungul potecii.

în dimineţile cînd n-aveam chef de călărit, profesoara şi cu mine porneam după micul dejun prin pădure şi ne pierdeam printre copaci şi viţă. Nu exista nici un drum în afara cărărilor făcute de vaci şi de cai. Ajungeam adesea la desişuri de netrecut care

37

ne obligau la ocoluri, întotdeauna ne întorceam acasă cu braţele pline de dafin, ferigi şi nişte flori de mlaştină splendide, cum numai în sud se găsesc.

Uneori mergeam cu Mildred şi cu verişorii mei să culegem curmale. Eu nu le mîncam ; îmi plăcea însă aroma lor şi mă amuza să umblu după ele prin iarbă şi frunze. Mai mergeam şi la cules de nuci. Eu îi ajutam la scoaterea castanelor din înveliş şi la spargerea cojilor de nucă. Ce bune şi dulci erau nucile!

Pe la poalele muntelui trecea o cale ferată. Copiii urmăreau cum trec trenurile vîjîind. Uneori ne scotea din casă un şuierat formidabil, iar Mildred îmi spunea emoţionată la culme că pe şină fusese surprins un animal, o vacă ori un cal.

Cam la o milă distanţă se afla un pod de cale ferată peste un defileu adînc. Era foarte greu de trecut; traversele erau atît de înguste şi de distanţate încît aveai impresia că mergi pe cuţite. Niciodată n-am trecut pe acolo pînă într-o bună zi.

Eram cu Mildred şi cu domnişoara Sullivan în pădure şi umblam de mai multe ore fără să putem găsi o cărare. Deodată Mildred a arătat cu mînuţa şi a exclamat : „Uite un pod !" Am fi preferat orice alt drum, dar era tîrziu şi începea să se întunece, iar puntea ne ducea drept spre casă. A trebuit să pipăi şinele cu degetele de la picioare, dar nu-mi era teamă şi m-am descurcat foarte bine pînă în clipa în care din depărtare se auzi un „puf, puf" slab.

„Trenul!" strigă Mildred. în minutul următor ar fi trecut peste noi dacă n-am fi coborît pe suporţi înainte ca trenul să gonească pe deasupra capetelor noastre.

Simţeam pe faţă aburul fierbinte de la locomotivă, iar fumul şi cenuşa aproape ne-au sufocat. Trenul trecea huruind, iar podul se clătina şi se balansa de-am crezut că vom fi aruncate în prăpastia de dedesubt. Doar cu mare greutate am reuşit să revenim pe şine. Am ajuns mult după căderea întunericului şi am găsit casa goală ; toată familia era în căutarea noastră.

CAPITOLUL XII

După prima vizită la Boston, mi-am petrecut aproape toate iernile în nord.

Odată am fost într-un sat din Noua Anglie cu lacuri îngheţate şi cîmpii înzăpezite Atunci am avut pentru prima oară ocazia, de a descoperi comorile zăpezii.

38

îmi amintesc ce surprinsă am fost cînd am descoperit că o mînă misterioasă

dezgolise copacii şi tufişurile şi lăsase doar din loc în loc cîte o frunză

zgribulită. Păsările plecaseră, iar cuiburile goale din copacii desfrunziţi erau umplute cu zăpadă. Iarna cuprinsese deal şi cîmpie. Pămîntul părea amorţit de atingerea-i îngheţată şi însăşi spiritele copacilor se reţrăseserâ înspre rădăcini şi acolo, ghemuite în întuneric, se scufundară în somn adînc.

Părea că toată viaţa se retrăsese şi, chiar atunci cînd soarele strălucea, ziua era împuţinată şi rece

Ca şi cum venele-i erau

vlăguite şi seci, şi se ridica