de fapt învăţam o lecţie. Ascultam cu uimire crescîndă cum descria domnişoara Sullivan imensa lume rotundă, cu munţii ei în flăcări, cu oraşele îngropate, cu rîurile de gheaţă plutitoare şi cu multe alte lucruri la fel de ciudate, îmi făcea hărţi de lut în relief ca să pot simţi crestele munţilor şi văile şi să urmăresc cu degetele cursul sinuos al rîurilor. Asta îmi plăcea, însă împărţirea pămîntului în zone şi poli îmi încurca mintea şi mă necăjea. Şnururile pentru demonstraţie şi băţul ce reprezenta polii îmi păreau atît de reale încît pînă azi simpla pomenire a zonei temperate îmi sugerează o serie de cercuri de sfoară ; şi cred că dacă
cineva şi-ar pune mintea, m-ar putea convinge că urşii se urcă efectiv pe Polul Nord.
Aritmetica pare să fie singura materie care nu mi-a plăcut. De la început nu m-am arătat interesată de ştiinţa numerelor. Domnişoara Sullivan a încercat să
mă înveţe să socotesc prin înşirarea mărgelelor în grupuri, iar prin aranjarea beţisoarelor de grădiniţă am învăţat adunarea şi scăderea. N-aveam niciodată
răbdare să aranjez mai mult de cinci ori şase grupuri deodată. Cînd realizam acest lucru, conştiinţa mea se liniştea pentru ziua respectivă, aşa că mă duceam repede să-mi caut tovarăşi de joacă.
în aceeaşi manieră lejeră am învăţat şi zoologia şi botanica.
Odată, un domn al cărui nume l-am uitat mi-a trimis o colecţie de fosile —
cochilii micuţe şi moluşte frumos alcătuite Şi bucăţi de gresie cu amprenta unor ghiare de pasăre şi o minunată ferigă în basorelief. Acestea au fost cheile ce au deschis pentru mine comorile lumii antediluviene. Cu degetele tremurînde am ascultat cum descria domnişoara Sullivan bestiile înspăimântătoare, cu nume sălbatice, de nepronunţat, care tropăiau cîndva prin pădurile primordiale, rupînd crengile copacilor uriaşi ca să se hrănească şi care au pierit în mlaştinile întunecate ale unei ere necunoscute. Multă vreme creaturile acestea ciudate 27
mi-au bîntuit visele, iar perioada aceea mohorîtă a format un fel de fundal sumbru pentru veselul Acum, plin de soare, de trandafiri şi de bătaia uşoară a copitei poneiului meu.
Altădată mi-a fost dăruită o cochilie frumoasă şi, cu surprinderea şi încîntarea copilului, am învăţat cum o moluscă măruntă îşi construieşte drept locuinţă o spirală lucitoare şi cum, în nopţile liniştite, cînd nici o briză nu stîrneşte valurile, nautilus navighează pe apele albastre ale Oceanului Indian în „vaporul său perlat". După ce am mai învăţat multe lucruri interesante despre viaţa şi obiceiurile creaturilor mării — cum în mijlocul valurilor agitate micuţii polipi îşi construiesc insule de corali în Pacific, iar foraminiferele au făurit dealuri de cretă în multe locuri — profesoara, mi-a citit Nautilus şi locuinţa sa şi mi-a arătat că procesul de construire al cochiliei de către moluşte simbolizează
dezvoltarea minţii. Aşa cum mantaua făcătoare de minuni a unui nautilus transformă materialul absorbit din apă şi-l face parte din el însuşi, tot aşa şi frînturile de cunoştinţe pe care le adună cineva trec printr-o schimbare asemănătoare şi devin perle ale gîndirii.
Şi tot aşa, creşterea unei plante a format materialul pentru o altă lecţie. Am adus un crin şi l-am pus în fereastra însorită. Foarte curînd muguraşii verzi şi ascuţiţi au dat semn că se deschid. Frunzişoarele delicate, ca nişte degete, de la exterior s-au deschis încet, cu reţinere, ca să dezvăluie — gîndeam eu —
frumuseţea pe care o ascundeau ; totuşi, o dată început, procesul de deschidere a continuat rapid, dar în ordine şi simetrie, întotdeauna exista cîte un mugur mai frumos decît ceilalţi, care îşi desfăcea învelişul exterior cu mai multă pompă, de parcă frumoasa dintre veşmintele moi şi mătăsoase ştia că e regină-crin cu drept divin, în timp ce surorile ei mai timide îşi scoteau glugile verzi cu sfială
pînă ce întreaga crenguţă se apleca de farmec şi mireasmă.
Odată, la fereastra plină cu plante se găseau într-un vas globular de sticlă
unsprezece mormoloci, îmi amintesc zelul cu care am făcut descoperiri legate de ei. Era grozav de distractiv să-mi bag mîna în bol şi să-i simt cum se agită şi să-i las să alunece şi să mi se strecoare printre degete, înt-o zi unul mai ambiţios a sărit peste marginea bolului şi a căzut pe duşumea, unde l-am găsit, după toate aparenţele, mai mult mort decît viu. Singurul semn de viaţă era o mişcare uşoară
din codiţă. Dar cum se reîntoarse în elementul lui, o zbughi la fundul vasului şi se
28
roti înot cuprins de o vioiciune veselă. Făcuse marele salt, văzuse lumea largă şi acum era bucuros să stea în căsuţa lui de sticlă de sub fucsie pînă la obţinerea demnităţii de broscoi. Atunci avea să plece să locuiască în heleşteul din fundul grădinii, unde avea să muzicalizeze nopţile de vară cu bizarul său cîntec de amor.
Apoi am învăţat chiar de la viaţă. La început eram doar un ghem de posibilităţi.
Profesoara mi le-a desfăşurat şi dezvoltat. O dată cu venirea ei, totul în jur a început să palpite de dragoste şi bucurie şi să se umple de sens. De atunci n-a lăsat să-i scape nici o ocazie de a-mi arăta frumosul care există în toate şi nici n-a încetat să încerce prin gînd, acţiune şi exemplu să-mi facă viaţa plăcută şi folositoare.
Geniul profesoarei mele, puterea ei rapidă de înţelegere, tactul ei iubitor au făcut ca primii ani de educaţie să fie atît de frumoşi. Aceasta pentru că ştia să
prindă momentul potrivit pentru a-mi împărtăşi cunoştinţele astfel ca acestea să-mi pară acceptabile şi agreabile, îşi dădu seama că mintea unui copil e ca un pîrîiaş de mică adîncime ce clipoceşte şi zburdă vesel peste cursul bolovănos al educaţiei şi reflectă ici o floare, colo o tufă, dincolo un nor trecător şi a încercat să-mi ghideze mintea pe făgaşul propriu, deoarece ştia că, asemenea pîrîiaşuîui, trebuie hrănită de torentele de munte şi de izvoarele ascunse pînă se lăţeşte într-un rîu adînc, capabil să reflecte pe suprafaţa sa lucie dealuri vălurite, umbrele luminoase ale copacilor şi bolta albastră, dar şi faţa suavă a unei floricele.
Orice profesoară poate duce un copil în clasă, dar nu orice profesoară îl poate face să înveţe. El nu va lucra cu bucurie decît dacă simte că a lui este libertatea, fie că e ocupat fie că se odihneşte ; trebuie să simtă îmbătarea victoriei şi prăbuşirea inimii dezamăgite înainte de a se apuca printr-un act de voinţă de temele neplăcute şi de a se hotărî să intre cu curaj în jocul rutinei plicticoase a manualelor.
Profesoara mi-e atît de apropiată încît nici nu prea mă pot gîndi la mine separîndu-mă de ea. Nu voi putea spune niciodată cît din bucuria contactului cu toate lucrurile frumoase e înnăscută şi cît se datorează influenţei ei. Simt că
fiinţa ei este inseparabilă de a mea. Tot ce-i mai bun în mine îi aparţine -nu există talent, aspiraţie sau bucurie în mine care să nu fi fost trezite de atingerea ei plină de dragoste.
29
CAPITOLUL VIII
Primul Crăciun după venirea domnişoarei Sullivan în Tuscumbia a fost un mare eveniment. Fiecare membru al familiei mi-a pregătit surprize, dar ceea ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult a fost faptul că domnişoara Sullivan şi cu mine am pregătit surprize pentru toţi ceilalţi. Misterul din jurul cadourilor era pentru mine o sursă de extremă încîntare şi amuzament. Prietenii făceau tot ce puteau ca să-mi stîrnească curiozitatea prin aluzii şi propoziţii scrise pe jumătate pe care se făceau că le întrerup la momentul potrivit. Domnişoara şi cu mine am intrat în jocul ghicitului, ceea ce m-a învăţat despre folosirea limbii mai mult decît oricîte lecţii formale, în fiecare seară, aşezate în preajma focului de lemne scînteietor, jucam jocul nostru de-a ghicitul, care devenea tot mai palpitant pe măsură ce se apropia Crăciunul, în ajunul Crăciunului copiii din Tuscumbia aveau serbarea bradului, .la care m-au invitat şi pe mine. în centrul sălii de festivităţi era un brad frumos, cu luminări aprinse, ce sclipea în lumina blinda, iar crengile îi erau încărcate cu fructe ciudate şi minunate. A fost un moment de supremă fericire. Am dansat şi am zburdat în extaz în jurul pomului. Cînd am aflat că există cîte un dar pentru fiecare copil, am fost încîntată, iar cei care au organizat serbarea mi-au îngăduit cu amabilitate să
înmînez eu cadourile copiilor. Cuprinsă de plăcerea acestei activităţi, nu m-am oprit nici o clipă ca să mă uit la propriile daruri; dar cînd am fost gata de primirea lor, nerăbdarea cu care aşteptam să înceapă Crăciunul adevărat aproape că scăpase de sub control. Ştiam că darurile pe care le primisem deja nu erau cele la care făcuseră prietenii mei atîtea aluzii chinuitoare, iar profesoara mi-a spus că cele pe care aveam să le capăt erau încă mai frumoase decît acestea. Am fost, totuşi, sfătuită să mă mulţumesc cu darurile din pom şi să le las pe celelalte pînă dimineaţa.
în noaptea aceea, după ce mi-am atîrnat ciorapul, am stat în pat trează multă
vreme, prefăcîndu-mă că dorm şi menţinîn-du-mi atenţia încordată ca să văd ce face Moş Crăciun cînd vine. în cele din urmă am adormit cu o păpuşă nouă
şi un urs alb în braţe, în dimineaţa următoare eu am fost cea care a trezit întreaga familie cu primul
„Crăciun fericit!" Am găsit surprize, nu numai în ciorap ci şi pe masă, pe toate scaunele, la uşă şi chiar pe pervazul ferestrei; de fapt, cum făceam un pas, mă împiedecam de un pic de Crăciun împachetat în hîrtie de mătase.
30
Dar cînd profesoara s-a înfăţişat cu un canar, cupa fericirii s-a revărsat.
Micuţul Tim era aşa de blînd încît îmi sărea pe deget şi mînca cireşe zaharisite din palmă. Domnişoara Sullivan m-a învăţat cum să-i port de grijă noului meu prieten, în fiecare dimineaţă după micul dejun îi pregăteam baia, îi curăţam şi-i dichiseam cuşca, îi umpleam căniţele cu seminţe proaspete şi cu apă de la fîntînă şi îi atîrnam de leagăn o rămurică înflorită de studeniţă.
într-o dimineaţă am lăsat colivia pe pervaz cît m-am dus să iau apă pentru baie.
Cînd m-am întors am simţit cînd deschideam uşa că o pisică mare mă atinge în trecere. La început nu mi-am dat seama ce se întîmplase ; dar cînd am vîrît mîna în colivie şi frumoasele pene ale lui Tim nu mi-au atins-o şi nici nu m-au înşfăcat de degete ghieruţele sale mici şi ascuţite, am înţeles că nu-l voi mai vedea niciodată pe micuţul meu cîntăreţ.
CAPITOLUL IX
