Următorul eveniment important din viaţa mea a fost vizita la Boston în mai 1888. îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri pregătirile, plecarea împreună cu profesoara şi cu mama, călătoria şi, în sfîrşit, sosirea la Boston. Ce diferită a fost această călătorie de cea făcută la Baltimore cu doi ani înainte ! Nu mai eram o mică creatură agitată şi nervoasă, care solicita atenţia tuturor celor din tren ca s-o distreze. Stăteam liniştită lîngă domnişoara Sullivan absorbind cu viu interes tot ce-mi povestea ea despre ceea ce vedea pe fereastra vagonului: frumosul rîu Tennessee, cîmpiile întinse de bumbac şi grupurile de negrese vesele de prin staţii, care făceau cu mîna celor din tren şi aduceau bomboane delicioase şi floricele prin vagon.* Pe locul din faţă stăteau Nancy, păpuşa mea din cîrpe, îmbrăcată cu o rochie nouă cadrilată şi o bonetă de soare încreţită şi mă privea prin doi ochi de mărgele.
Uneori, cînd nu eram absorbită de descrierile domnişoarei Sullivan, îmi aminteam de existenţa lui Nancy şi o luam în braţe, dar în general îmi linişteam conştiinţa zicîndu-mi că doarme.
Cum nu voi mai avea ocazii să mă refer la Nancy, aş vrea să povestesc aici o întîmplare tristă prin care a trecut imediat
31
după sosirea noastră la Boston. Era acoperită de murdărie •—-rămăşiţele unor plăcinte cu noroi pe care o obligasem să le mănînce, deşi nu arătase niciodată că
i-ar plăcea în mod,deosebit. Spălătoreasa de la Institutul Perkinson o luase pe ascuns să-i facă baie. Era prea mult pentru biata Nancy. Cînd am revăzut-o, era o grămadă informă de bumbac, pe care nu aş fi recunoscut-o deloc de n-ar fi fost cei doi ochi de mărgele care mă priveau cu reproş.
Cînd, în sfîrşit, trenul trase în gara Boston, părea că am intrat aievea într-un basm frumos. „Odată ca niciodată" devenise acum ; „ţara îndepărtată" era aici.
Cum am ajuns la Institutul Perkins pentru Orbi am şi început să leg prietenii cu micuţii orbi. M-a încîntat nespus să descopăr că şi ei ştiau alfabetul manual.
Ce bucurie să stau de vorbă cu alţi copii pe limba mea ! Pînă atunci" fusesem ca un străin care comunica prin interpret, în şcoala unde era educată Laura Bridgman mă simţeam în ţara mea. A trebuit să treacă o vreme ca să-mi dau seama că noii mei prieteni sînt orbi. Ştiam că nu pot vedea ; dar nu părea posibil ca toţi copiii aceia ageri şi afectuoşi care s-au strîns în jurul meu şi au intrat din toată inima în jocul meu erau tot orbi. Ţin minte surpriza şi durerea pe care le-am simţit cînd am observat că pun mîinile peste a mea cînd le vorbesc şi că citesc cărţile cu degetele. Deşi mi se mai spusese acest lucru şi deşi înţelegeam propriul meu handicap, am crezut totuşi că, deoarece auzeau, trebuie să fi avut un fel de „a doua vedere" şi nu eram pregătită să dau peste un copil şi peste încă unul şi încă unul lipsit de acelaşi dar preţios. Dar ei erau atît de fericiţi şi împăcaţi încît plăcerea anturajului lor mi-a şters orice simţămînt de durere.
O zi petrecută în compania micuţilor orbi m-a făcut să mă simt complet ca acasă
în noul mediu şi treceam cu nerăbdare de la o experienţă plăcută la alta pe măsură ce zilele zburau cu repeziciune. Nu prea mă puteam convinge că pe lume ar mai fi şi multe altele, căci socoteam Bostonul drept începutul şi sfîrşitul creaţiei.,
Cît am stat la Boston am vizitat Bunker Hill şi acolo am primit prima lecţie de istorie. Povestea bravilor bărbaţi care au luptat în locul în care ne aflam m-a emoţionat din cale-afară. Am urcat pe monument numărînd treptele şi m-am întrebat pe măsură ce mă urcam tot mai sus şi mai sus dacă şi soldaţii au urcat pe aceste trepte măreţe şi au tras în duşmanii de jos.
32
A doua zi am mers la Plymouth pe apă. Aceasta a fost prima mea excursie pe ocean şi prima călătorie cu un vapor cu aburi. Ce plină de viaţă şi mişcare era !
Dar huruitul maşinilor m-a făcut să cred că tună şi am început să plîng fiindu-mi teamă că, dacă plouă, nu vom mai lua picnicul afară. Cred că stînca cea mare pe care au debarcat pelerinii m-a interesat mai mult decît orice altceva în Plymouth. Puteam s-o ating şi poate de aceea venirea pelerinilor şi truda lor şi măreţele lor fapte îmi par mai reale. Am ţinut adesea în mînă un mic model al stîncii de la Plymouth pe care mi l-a dăruit la Pilgrim Hali un domn amabil şi i-am pipăit rotunjimile, crăpătura din centru şi cifrele dăltuite „1620" şi am răscolit în minte tot ce ştiam despre povestea minunată a pelerinilor. Cum se mai înfierbînta imaginaţia mea copilărească evocînd splendoarea faptelor lor ! îi idealizam considerîndu- i cei mai curajoşi şi mai generoşi oameni între cei care şi-au căutat vreodată o casă pe pămînt străin. Credeam că ei doreau atît libertatea proprie cît şi cea a semenilor lor. Am fost profund surprinsă şi dezamăgită cînd am aflat peste ani de actele lor de persecuţie care ne fac să ne cutremurăm de ruşine chiar în timp ce glorificăm curajul şi energia care ne-au dat „frumoasa noastră ţară".
Printre numeroşii prieteni pe care mi i-am făcut la Boston se aflau domnul William Endcott şi fiica sa. Bunătatea lor faţă de mine a fost sămînţa care a rodit de atunci multe amintiri plăcute, într-o zi am vizitat frumoasa lor casă de la Beverly Farms. îmi amitesc cu plăcere cum am mers prin grădina de trandafiri, cum au venit să mă întîmpine cîinii lor, uriaşul Leo şi cîrlionţatul Fritz cel cu urechi lungi şi cum Nimrod, cel mai iute dintre caii lor, şi-a vîrît nasul în palmele mele în căutarea unei mîngîieri şi a unei bucăţi de zahăr, îmi mai amintesc plaja, unde m-am jucat în nisip pentru prima oară. Era un nisip dur şi neted, foarte diferit de cel zgrunţuros, amestecat cu varec şi scoici, de la Brester. Domnul Endicott mi-a povestit de vapoarele mari care treceau pe acolo dinspre Boston, în drum spre Europa. L-am mai văzut de multe ori după aceea şi întotdeauna mi-a fost un bun prieten ; la el mă gîndeam de fapt cînd am numit Bostonul „Oraşul Inimilor Bune".
33
CAPITOLUL X
Chiar înainte de închiderea Institutului Perkins pentru perioada de vară, s-a aranjat ca profesoara mea şi cu mine să petrecem vacanţa la Brewster, la Capul Cod, cu scumpa noastră prietenă doamna Hopkins. Am fost încîntată pentru că
mintea mea anticipa' bucuriile şi era plină de poveştile minunate pe care le auzisem despre mare.
Cea mai vie amintire din acea vară este oceanul, întotdeauna am locuit în inima ţării unde nu ajungea nici o adiere de aer sărat; dar am citit într-o carte mare intitulată Lumea noastră o descriere a oceanului care m-a umplut de uimire şi de o dorinţă intensă de a atinge întinsa mare şi de a o simţi cum vuieşte. Aşa că inima îmi zvîcnea de emoţie şi nerăbdare ştiind că dorinţa mea avea să se împlinească în cele din urmă.
De îndată ce am fost ajutată să intru în costumul de baie am şi zbughit-o pe nisipul cald şi, fără nici o urmă de frică, m-am aruncat în apa rece. Am simţit cum se legănau şi se scufundau valurile uriaşe. Mişcarea legănătoare a apei m-a umplut de o bucurie rară ce mă-nfiora. Brusc extazul cedă locul groazei; căci piciorul atinse o piatră, iar în momentul următor un val îmi acoperi capul. Am întins mîinile ca să mă apuc de ceva şi m-am prins de apă şi de algele pe care valurile mi le aruncau în faţă. Dar toate eforturile mele nebuneşti au fost zadarnice. Valurile păreau să joace cu mine un joc şi mă rostogoleau de la unul la altul în hîrjoana lor sălbatecă. A fost îngrozitor !
Bunul, solidul pămînt îmi alunecase de sub picioare şi toate păreau excluse din acest mediu ciudat, atoatecuprinzător •— viaţă, aer, căldură şi iubire, în cele din urmă, însă, marea, ca şi cum s-ar fi plictisit de noua jucărie, m-a aruncat înapoi pe ţărm şi în următoarea clipă eram în braţele profesoarei mele. Ah, alinarea unei îmbrăţişări lungi şi afectuoase ! De îndată ce mi-am revenit din panică
suficient de mult ca să pot spune ceva, am întrebat : „Cine a pus sare în apă ?"
După ce mi-am revenit de pe urma acestei prime experienţe în apă, am descoperit că era foarte distractiv să stau pe o piatră în costum de baie şi să
simt val după val cum se izbeşte de stîncă, împroscîndu-mă toată cu stropi.
Simţeam răpăitul pietricelelor pe care valurile le izbeau cu toată forţa de ţărm ; întreaga plajă părea torturată de atacul lor formidabil, iar aerul vibra de pulsaţiile lor. Talazurile se retrăgeau ca să-şi adune 34
forţele pentru un atac şi mai puternic, iar eu mă agăţam de stîncă, încordată, fascinată, în timp ce percepeam mişcarea şi vuietul mării agitate.
Oricît aş fi stat pe ţărm tot nu era prea mult. Mirosul aerului de mare, proaspăt, liber şi neîntinat, era ca un gînd răcoros, liniştitor, iar scoicile, pietricelele şi algele de care depindeau vieţuitoare minuscule n-au încetat să mă fascineze, într-o zi domnişoara Sullivan mi-a atras atenţia asupra unui obiect ciudat pe care-l capturase pe cînd se bălăcea în apa de mică adîncime. Era un crab în formă de potcoavă — primul pe care l-am văzut vreodată. L-am pipăit şi mi s-a părut ciudat că-şi poartă casa-n, spate. Deodată îmi trecu prin minte că ar putea fi un tovarăş încîntător aşa că l-am înşfăcat de coadă cu amîndouă mîinile şi l-am dus acasă. Isprava m-a încîntat foarte tare, căci avea un corp greu şi mi-a trebuit toată puterea ca să-l tîrăsc o jumătate de milă. N-am lăsat-O pe domnişoara Sullivan în pace pînă n-a pus crabul într-o copaie lîngă fîntînă unde aveam convingerea că va fi în siguranţă. Dar a doua zi dimineaţă m-am dus la copaie şi, ce să vezi, dispăruse ! Nimeni nu ştia unde plecase şi cum scăpase.
Amară fu dezamăgirea mea în acel moment, dar, încetul cu încetul, am ajuns să-mi dau seama că n-a fost nici bine nici înţelept să scot sărmana necuvîntătoare cu forţa din elementul, ei, iar după o vreme m-am simţit chiar fericită la gîndul că poate se întorsese în mare.
CAPITOLUL XI
Toamna m-am întors acasă în Sud cu inima plină de amintiri vesele. Cînd îmi reamintesc vizita aceea în Nord, mă cuprinde mirarea în faţa bogăţiei şi varietăţii trăirilor legate de ea. îmi pare că a fost începutul tuturor lucrurilor.
Comorile unei lumi noi şi frumoase mi se aşterneau la picioare şi-mi dădeau bună dispoziţie şi informaţii la fiecare pas. Eu însămi trăiam în toate lucrurile.
O clipă nu stăteam liniştită ; îmi era viaţa plină de mişcare ca la acele insecte efemere care-şi consumă întreaga existenţă într-o singură zi. Am cunoscut mulţi oameni care au stat de vorbă cu mine scriindu-mi în palmă, gînd cu gînd se avîntau să se întîlnească în voioasă simpatie şi, iată, miracolul se înfăptuise !
Pustiul dintre mintea mea şi a altora a înflorit ca un trandafir.
35
Am petrecut lunile de toamnă cu familia în casa noastră de vară, pe un munte la vreo paisprezece mile de Tuscumbia. Se numea Fern Quarry — Cariera cu Ferigi — pentru că lîngă el se afla o carieră de calcar abandonată de mult. Trei pîrîiaşe zglobii curgeau pe acolo pornind din izvoarele de sus, ba săltînd, ba rostogolindu-se în cascade vesele ori de cîte ori pietrele în-cercau să le oprească
din drum. Poiana era plină de ferigi care acopereau în întregime straturile de calcar şi pe alocuri ascundeau pîraiele. Restul muntelui era des împădurit. Se aflau acolo stejari masivi şi splendide conifere cu trunchiurile ca nişte stîlpi acoperiţi de muşchi, de ramurile cărora atîrnau ghirlande de iederă şi vîsc şi curmali japonezi a căror mireasmă pătrundea în fiece ungher al pădurii — ceva iluzoriu, parfumat, care bucura sufletul. Pe alocuri viţa sălbatică muscat şi Scuppernong se întindea din copac în copac, formînd frunzare care erau întotdeauna pline de fluturi şi de insecte zumzăitoare.
Era o în-cîntare să te pierzi după-amiaza tîrziu în ochiurile verzi ale pădurii aceleia încîlcite şi să miroşi aromele delicioase şi răcoritoare ce se înălţau dinspre pămînt la sfîrşitul zilei.
Căsuţa noastră era un fel de tabără improvizată, splendid plasată în vîrf de munte, printre stejari şi pini. Avea camere mici, înşirate de o parte şi de alta a unui hol lung. De jur-împre-jurul casei era o verandă largă, bătută de vînturile dinspre munte şi scăldată de toate miresmele pădurii. Mai tot timpul stăteam pe verandă — acolo lucram, mîncam şi ne jucam, în dreptul uşii din spatele casei se afla un nuc uriaş, în jurul căruia fuseseră făcute nişte trepte, în faţă
