fără vigoare

Ca să arunc o ultimă privire spre uscat şi spre mare.

Iarba vestejită şi tufele erau preschimbate în păduri de ţurţuri.

Veni apoi o zi în care aerul rece prevesti viscolul. Ne-am repezit afară ca să

simţim atingerea primilor fulgi firavi în cădere. Ceasuri întregi au tot căzut fulgii de la înălţimea lor celestă pe pămînt, tăcuţi, uşori, pînă ce întreg ţinutul fu adus aproape la acelaşi nivel. Se întinse peste lume o noapte cu zăpadă şi-n dimineaţa următoare abia mai recunoşteai vreun deta liu din peisaj. Toate drumurile erau ascunse, nu se mai zărea nici o bornă de hotar, ci doar întinderea nesfîrşită de zăpadă din care se-nălţau copacii.

înspre seară se porni un vînt dinspre nord-est, iar fulgii zburau încolo şi încoace într-un vîrtej furios. Ne-am adunat în jurul unui foc straşnic şi am povestit întîmplări hazlii şi ne-am veselit şi aproape c-am uitat că ne găseam în mijlocul unui pustiu deprimant, fără acces la vreo formă de comunicare cu lumea din afară. Dar în timpul nopţii furia vîntului s-a înteţit într-atît încît ne-au cuprins fiorii unei frici nelămurite. Grinzile pîrîiau şi se- ncovoiau, iar crengile copacilor, din jurul casei se zbăteau şi se izbeau de ferestre, bătute de vîntul dezlănţuit de- a lungul şi de-a latul ţării.

Printre troiene se săpau cărări înguste. Mi-am pus mantoul Şi gluga şi am ieşit.

Aerul îmi pişcă obrajii ca focul. Pe jumătate mergînd ,pe cărări şi pe jumătate croindu-ne drum prin troienele mai mici, am reuşit să ajungem la păduricea de pini ce se afla chiar lîngă o păşune întinsă. Copacii stăteau încremeniţi şi albi ca figurile unei frize de marmoră, îngheţase şi mirosul acelor de pin. Pe copaci cădeau razele soarelui şi de aceea mlădiţele tinere sclipeau ca nişte diamante şi, cînd le

39

atingeam, cădea de pe ele o ploaie de nea. Atît de orbitoare era lumina încît pătrundea şi prin întunericul ce-mi acoperea ochii.

Pe măsură ce treceau zilele, troienele se micşorau, dar, înainte de a dispărea de tot, porni un nou viscol, aşa că toată iarna aceea n-am simţit pămîntul sub picioare. Din cînd în cînd copacii îşi pierdeau veşmîntul de gheaţă, iar cătina şi arboretul se dezgoleau ; dar lacul rămînea îngheţat şi tare chiar şi în bătaia soarelui.

în timpul iernii distracţia preferată era trasul cu sania, în unele locuri malul lacului se ridica brusc. Pe pantele acestea abrupte ne trăgeam de obicei. Ne urcam pe sănii, un băiat ne împingea şi duşi eram ! Plonjînd prin nămeţi, sărind peste denivelări străbăteam ca săgeata suprafaţa lucioasă pînă la malul opus. Ce bucurie ! Ce veselie nebună ! Preţ de o clipă de nestăvilită încîntare, aruncam lanţul ce ne ţine legaţi de pămînt şi, una cu vîntul, simţeam că

sîntem divini.

CAPITOLUL 13

Am învăţat să vorbesc în vara anului 1890. în mine existase întotdeauna un impuls puternic de a produce sunete audibile. Produceam sunete, în timp ce cu o mînă mă ţineam de gît şi cu cealaltă pipăiam mişcarea buzelor. Mă încînta tot ce producea zgomot şi îmi plăcea să simt cum toarce pisica şi cum latră cîinele. Mai îmi plăcea să ţin mîna pe gîtul unui cîntăreţ ori pe pian cînd cînta cineva, înainte de a-mi pierde vederea şi auzul, făceam progrese rapide la vorbit, dar după boală

s-a constatat că încetasem să vorbesc deoarece nu auzeam. Stăteam pe genunchii mamei toată ziua şi-mi purtam mîna pe faţa ei fiindcă îmi plăcea să simt mişcarea buzelor şi îmi mişcam şi eu buzele deşi uitasem ce înseamnă vorbirea.

Prietenii spun că rîdeam - şi plîngeam cu naturaleţe şi o vreme am produs multe sunete şi frînturi de cuvinte, nu pentru că ar fi fost mijloace de comunicare ci pentru că simţeam nevoia imperioasă de a-mi folosi organele vocale, îmi aduceam totuşi aminte sensul unui singur cuvînt, apă. îl pronunţam ,ap-ap". Dar şi acesta devenea tot

40

mai puţin inteligibil. Am încetat de a-l mai folosi numai după ce am învăţat să

scriu cuvîntul din degete.

Ştiam .de multă vreme că cei din jurul meu foloseau o metodă de comunicare diferită de a mea ; şi chiar înainte de a şti că un copil poate fi învăţat să

vorbească, eram conştientă că mijloacele mele de comunicare erau nemulţumitoare. Cel ce este complet dependent de alfabetul manual are întotdeauna un simţămînt de încorsetare, de limitare. Acest simţămînt începea să activeze în mine senzaţia frustrantă dar şi mobilizatoare a unui gol ce trebuia umplut. Adesea gîndurile mi se înălţau şi se zbăteau ca nişte păsări ce zboară împotriva vîntului; şi per- severam în a-mi folosi buzele şi vocea.

Prietenii au încercat să mă facă să renunţ la această pornire, temîndu-se că nu ducea decît la dezamăgire. Dar eu n-am capitulat şi curînd o întîmplare avea să

doboare această barieră : am aflat povestea lui Ragnhild Kaata.

în 1890 a venit să mă vadă doamna Lamson, care fusese una din profesoarele Laurei Bridgman. Tocmai se întorsese dintr-o călătorie în Norvegia şi Suedia şi mi-a povestit despre Ragnhild Kaata, o fetiţă surdă şi oarbă din Norvegia care a fost efectiv învăţată să vorbească. Nici n-apucă doamna Lamson să

încheie relatarea despre succesul fetiţei că am şi început să ard de nerăbdare.

Am hotărît că şi eu voi învăţa să vorbesc. N-aveam să mă liniştesc pînă nu m-a dus profesoara mea la domnişoara Sarah Fuller, directoarea scolii Horace Mann, pentru a-i cere sfatul şi ajutorul. Această femeie frumoasă şi bună s-a oferit să mă înveţe ea însăşi şi am început la 26 mai 1890.

Metoda domnişoarei Fuller era următoarea : îmi trecea mîna uşor peste faţa ei şi mă lăsa să simt poziţia limbii şi a buzelor cînd forma un sunet. Eram dornică

să imit orice mişcare şi într-o oră am învăţat şase elemente ale vorbirii : M, P, A, S, T, I. Domnişoara Fuller mi-a dat numai lecţii inteligente. N-am să uit niciodată surpriza şi încîntarea pe care le-am simţit cînd am rostit prima mea propoziţie : „Este cald". E drept că • silabele erau rostite nelegate şi ezitante; erau, totuşi, mostre de vorbire omenească. Sufletul meu, conştient de acea forţă

nouă, ieşi din robie şi, prin acele simboluri scîlcite ale vorbirii, se îndrepta spre întreaga cunoaştere şi credinţă.

Nici un copil surd care a încercat serios să rostească vorbe pe care nu le auzise niciodată — ca să iasă din închisoarea tăcerii, încremenirea căreia nu era străpunsă de nici o expresie

41

a dragostei, de nici un cîntec de pasăreori, motiv muzical •— nu poate uita bucuria descoperirii, emoţia care l-a copleşit atunci cînd a articulat primul cuvînt. Numai cine a simţit aceasta poate să înţeleagă fervoarea cu care le vorbeam jucăriilor, pietrelor, copacilor, păsărilor şi necuvântătoarelor ori plăcerea pe care o simţeam cînd Mildred venea în fugă la chemarea mea sau cînd cîinii îmi ascultau comenzile. Ce dar de nespus să pot vorbi în cuvinte înaripate ce n-au nevoie de interpretare. Cînd vorbeam, din cuvinte se înălţau gînduri ce s-ar fi trudit poate în zadar să scape din degetele mele."

Dar nu trebuie să se creadă că am putut să vorbesc cu adei vărat atît de repede.

Domnişoara Fuller şi domnişoara Sullivan mă puteau înţelege, dar cei mai mulţi n-ar fi înţeles nici un cuvînt dintr-o sută. Şi nici nu e adevărat că, după ce am învăţat aceste elemente, am făcut restul singură. Dacă nu era geniul domnişoarei Sullivan, devoţiunea şi perseverenţa ei neobosită, n-aş fi reuşit să

merg atît de departe pe calea vorbirii fireşti, în primul rînd, am trudit zi şi noapte pînă să mă pot face înţeleasă chiar şi de prietenii cei mai apropiaţi ; în al doilea rînd, am avut permanentă nevoie de sprijinul domnişoarei Sullivan în eforturile mele de a articula clar fiecare sunet şi de a combina toate sunetele într-o mie de feluri. Chiar şi azi îmi atrage în fiecare zi atenţia asupra greşelilor de pronunţie.

Toţi profesorii pentru surzi ştiu ce înseamnă acest lucru şi numai ei pot aprecia greutăţile deosebite cu care a trebuit să mă confrunt. Cînd citeam pe buzele profesoarei depindeam complet de degete. Trebuia să-mi folosesc simţul tactil pentru a surprinde vibraţiile din gît, mişcările gurii şi expresia feţei ; şi nu o dată acest simţ mă înşela, în asemenea cazuri, trebuia să repet cuvintele ori propoziţiile, uneori ore în şir, pînă prindeam vibraţia corectă din propria-mi voce. Munca mea însemna exerciţiu, exerciţiu, exerciţiu. Descurajarea şi oboseala mă doborau frecvent, dar în clipa următoare îmi dădea iar imbold gîndul că în curînd voi fi acasă şi voi arăta celor dragi ce-am realizat şi

.anticipam cu nerăbdare bucuria lor.

„Acum surioara mea mă va înţelege", era un gînd mai presus de orice obstacol.

Repetam în extaz : „Acum nu mai sînt mută". Nici vorbă să mai fiu deprimată

cînd îmi închipuiam cu ce plăcere voi vorbi cu mama şi-i voi citi răspunsurile pe buze. Descopeream cu uimire că e mult mai uşor să vorbeşti decît să comunici cu degetele şi am renunţat la alfabetul manual ca mediu 42

de comunicare folosit-de mine, dar domnişoara Sullivan şi cîţiva prieteni îl mai folosesc cînd stau de vorbă cu mine pentru că e mai convenabil şi mai rapid decît cititul de pe buze."

Poate ar fi bine să explic aici cum folosim alfabetul manual, care pare să fie o enigmă pentru cei ce nu ne cunosc. Cel care îmi citeşte sau îmi vorbeşte scrie cu mîna sa, folosind alfabetul manual pentru o singură mînă utilizat în general de surzi. Eu îmi pun mîna pe mîna celui care vorbeşte atît de uşor încît să nu-i stînjenesc mişcările. E la fel de uşor să simţi poziţia mîinii ca atunci cînd vezi.

Eu nu mai simt fiecare literă separat tot aşa cum, cînd citeşti, nu mai vezi fiecare literă. Exerciţiul constant dă degetelor o mare flexibilitate şi unii din prietenii mei scriu foarte repede — cam tot atît de repede cum scrie cineva experimentat la maşină. Ortografierea în acest fel nu este, desigur, un act mai conştient decît scrierea obişnuită.

Cînd mi-am însuşit vorbirea, nu mai aveam răbdare să ajung acasă, în sfîrşit, sosi şi cel mai fericit dintre momentele fericite. în cursul călătoriei spre casă, am vorbit continuu cu domnişoara Sullivan, nu doar de dragul conversaţiei, ci hotărîtă să fac progrese pînă în ultimul minut. Aproape înainte de a-mi da seama, trenul s-a şi oprit în Tuscumbia şi acolo, pe peron, era întreaga familie.

Şi acum mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă gîndesc cum m-a strîns mama la piept, mută şi tremurînd de bucurie, sorbind fiecare silabă pe care o rosteam, în timp ce micuţa Mildred mi-a apucat mîna liberă şi mi-a sărutat-o şi a dansat, iar tata şi-a exprimat mîndria şi afecţiunea printr-o lungă tăcere. Părea că se împlinise în mine profeţia lui Isaia : „Munţii şi dealurile vor izbucni în cîntec de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din cîmpie vor bate din palme." 13

CAPITOLUL XIV

Iarna anului 1892 fu adumbrită de singurul nor de pe cerul senin al copilăriei mele. Bucuria din inimă m-a părăsit şi multă, multă vreme am trăit cu îndoială, nelinişte şi teamă. Cărţile Şi-au pierdut farmecul pentru mine. Chiar şi acum gîndul la zilele acelea îngrozitoare îmi îngheaţă inima. Sursa tuturor necazurilor a fost o mică poveste intitulată „Regele Gerului" pe care, după ce am scris-o, am trimis-o domnului Anagnos, la Insti-43

tutul Perkins pentru Orbi. Ca să limpezesc chestiunea, trebuie să prezint faptele legate de acest episod, aşa cum mă obliga simţul de dreptate faţă de profesoara mea şi faţă de mine însămi.

Am scris povestea cînd eram acasă, toamna, după ce am învăţat să vorbesc.