lucru ciudat, absenţa ochilor mă izbi mai mult decît toate celelalte cusururi luate laolaltă. Am arătat acest lucru cu o insistenţă provocatoare, dar nimeni nu părea să facă faţă sarcinii de a înzestra păpuşa cu ochi. Mie îmi străfulgera totuşi o idee sclipitoare şi problema fu rezolvată. M-am rostogolit de pe scaun şi am căutat pînă ce am găsit capa mătuşii mele, capă tivită cu mărgele. Am smuls două din ele'si i-am dat a înţelege"că as vrea să mi le coase la păpuşă.
Mi-a ridicat -întrebătoare mîna spre ochi şi eu am aprobat energic. Ochii au fost cusuţi la locul potrivit, iar eu nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Dar îndată după aceea mi-a pierit brusc interesul pentru păpuşă. Pe tot parcursul călătoriei n-am mai avut nici o izbucnire ; erau atîtea lucruri care îmi ocupau mintea şi degetele.
Cînd am sosit în Baltimore, doctorul Chisholm ne-a primit cu amabilitate, dar n-a putut face nimic. Ne-a spus, totuşi, că aş putea fi educată şi l-a sfătuit pe tata să-l consulte pe doctorul Alexander Graham Bell, din Washington, care îi va putea da informaţii despre şcolile pentru copii surzi şi orbi. Urmînd sfatul doctorului, ne- am dus de îndată la Washington ca să ne consultăm cu doctorul Bell, tata cu inima strînsă şi cu îndoieli, eu total inconştientă de neliniştea sa, găsindu-mi o sursă de plăcere în emoţia călătoriei din loc în loc. Copil cum eram, am perceput de îndată gingăşia. şi înţelegerea care făceau ca multe inimi să-l îndrăgească pe doctorul Bell, în timp ce realizările sale minunate stîrneau admiraţia. Mă ţinu pe genunchi, iar eu îi examinai ceasul, îl făcu să sune pentru mine. îmi înţelese semnele, iar eu am ştiut acest lucru şi l-am îndrăgit pe dată.
Dar nici nu visam că această întrevedere va fi uşa prin care aveam să trec dinspre întuneric spre lumină, dinspre izolare spre prietenie, relaţii umane, cunoaştere, iubire.
Domnul Bell l-a sfătuit pe tata să-i scrie domnului Anagnos, directorul Institutului Perkins din Boston, cel în care trudise pentru orbi doctorul Howe, şi să-l întrebe dacă avea un profesor competent care să-mi înceapă educaţia.
Tata făcu acest lucru imediat şi peste cîteva săptămîni sosi o scrisoare amabilă
din partea domnului Anagnos şi asigurarea, atît de reconfortantă, că fusese găsită o profesoară. Era în vara lui 1886. Dar domnişoara Sullivan avea să
sosească în luna martie a anului următor.
Astfel, plecat-am din Egipt şi statui în faţa muntelui Sinai, şi o putere divină
îmi atinse spiritul şi-l făcu să vadă, ca să mă pot minuna de multe. Şi de pe muntele sacru auzit-am o voce care spunea : „Cunoaşterea înseamnă dragoste şi lumină şi clarvedere."
17
CAPITOLUL IV
Cea mai importantă zi din viaţă de care-mi pot aminti este cea în care a venit profesoara mea, Anne Mansfield Sullivan. Mă cuprinde şi acum uimirea cînd mă gîndesc la contrastul incomensurabil dintre cele două existenţe pe care le leagă această zi. Era trei martie 1887, cu trei luni înainte de a împlini şapte ani.
în după-amiaza acelei zile memorabile, stăteam pe verandă, în aşteptare mută.
Ghiceam oarecum din semnele mamei şi din forfota grăbită din casă că avea să
se întâmple ceva neobişnuit, aşa că m-am dus spre uşă şi m-am aşezat pe trepte.
Soarele după-amiezii străbătea prin perdeaua de caprifoi ce acoperea fereastra şi îmi cădea pe faţa înălţată. Degetele-mi zăboveau aproape inconştient pe frunzele şi florile cunoscute, .ce tocmai izbucniseră pentru a saluta primăvara dulce din sud. Nu ştiam ce minuni ori surprize îmi rezervă viitorul. Săptămîni în şir mă bîntuiseră continuu furia şi amărăciunea, iar acum o moleşeală adîncă
urma acestei lupte încordate.
Ai fost vreodată pe mare învăluit în ceaţă deasă, ferecat parcă de o tangibilă
beznă albă, în timp ce marele vas, încordat şi nerăbdător, îşi dibuie drumul spre ţărm cu sonda şi firul cu plumb, iar tu aştepţi cu inima zvîcnind să se întîmple ceva ? Eram ca vaporul acela înainte de a începe învăţătura, doar că
eu eram fără busolă ori sondă şi n-aveam cum şti cît de aproape e portul.
„Lumină, daţi-mi lumină !", era strigătul fără cuvinte al sufletului meu şi lumina dragostei străluci asupra mea chiar în ceasul acela.
Am simţit paşi apropiindu-se. Am întins mîna către — credeam eu — mama.
Cineva mi-a luat-o şi am fost prinsă şi ţinută în braţele celei care venise să mi le dezvăluie pe toate şi, mai mult decît toate, să mă iubească.
în dimineaţa de după sosire, profesoara mă luă în camera ei .şi-mi dădu o păpuşă. Mi-o trimiseseră micuţii orbi de la Institutul Perkins şi era îmbrăcată
de Laura Bridgman. Dar acestea aveam să le aflu mai tîrziu. După ce-m- am jucat puţin cu păpuşa, domnişoara Sullivan mi-a „scris" încet în mînă cu-18
vîntul „p-ă-p-u-ş-ă". M-a captivat de la început jocul acela cu degetele şi am încercat să-l imit. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să fac literele corect, m-au cuprins o plăcere şi o mîndrie copilărească. Am alergat jos la mama şi am făcut cu mîna literele" pentru păpuşă. Nu ştiam că > scriu un cuvînt şi nici măcar că există
cuvinte. Imitam pur şi simplu cu degetul ca o maimuţă, în zilele care au urmat am învăţat să scriu în felul acesta de neînţeles o mulţime de cuvinte precum cană, ac, pălărie şi cîteva de genul a sta, a umbla. Dar am mai petrecut cîteva săptămîni bune cu profesoara mea pînă să înţeleg că fiecare lucru are un nume.
într-o zi, pe cînd mă jucam cu păpuşa cea nouă, domnişoara Sullivan mi-a pus în poală păpuşa mea mare de cîrpă, a scris „p-ă-p-u-ş-ă" şi a încercat să mă facă
să pricep că „p-ă-p-u-ş-ă" se foloseşte pentru amîndouă. Ceva mai devreme ne certasem din cauza cuvintelor „c-a-n-ă" şi „a-p-ă". Domnişoara Sullivan încercase să-mi întipărească în minte că „a-p-ă" este apă, iar „c-a-n-ă" este cană, dar eu continuam să le confund. Disperată, a abandonat subiectul o vreme ca să-l reia cu prima ocazie, începuseră să mă irite încercările ei repetate şi, înşfăcînd păpuşa, o azvîrlii pe podea. Am fost foarte încîntată cînd am simţit bucăţile de păpuşă spartă la picioarele mele. Furioasa mea izbucnire n-a fost urmată nici de mîhnire, nici de regrete, în lumea tăcută şi întunecată în care trăiam, nu era loc pentru vreun sentiment mai puternic de gingăşie. Am simţit că profesoara mea mătură cioburile înspre vatră şi am avut o senzaţie de mulţumire că sursa neplăcerilor mele fusese. înlăturată. Mi-a adus pălăria. Am ştiut că ieşim afară, la soare. Acest gînd
— dacă o senzaţie fără cuvinte poate fi numită gînd — m-a făcut să sar şi să
ţopăi de plăcere.**
Am mers pe cărarea spre cişmea, atrase de parfumul caprifoiului ce o acoperea.
Cineva pompa apă şi profesoara îmi puse mîna sub şuvoi, în timp ce şuvoiul răcoritor ţîşnea pe mînă, ea scrise în cealaltă cuvîntul apă, întîi mai rar, apoi mai repede. Stăteam nemişcată, cu toată atenţia concentrată asupra degetelor ei. Deodată întrezării conştiinţa ceţoasă a ceva parcă uitat
— fiorul revenirii unui gînd ; şi, iată, misterul limbii mi se dezvăluia. Am ştiut atunci că „a-p-ă" înseamnă acel ceva răcoros şi minunat care-mi curgea pe mînă. Cuvîntul acela viu mi-a trezit sufletul, i-a dat lumină, speranţă, bucurie, l-a elibe-19
rat! Mai erau încă piedici, ce-i drept, dar piedici ce puteau fi înlăturate cu timpul.
Am părăsit cişmeaua nerăbdătoare să învăţ. Fiecare lucru avea un nume şi fiecare lucru dădea naştere unui gînd nou. Pe cînd ne întorceam spre casă, fiecare lucru pe care-l atingeam părea că freamătă de viaţă. Aceasta pentru că
vedeam totul cu acea privire nouă care venise asupră-mi. Intrînd pe uşă, mi-am adus aminte de păpuşa pe care o spărsesem. Mi-am pipăit drumul spre vatră şi am cules bucăţile. Am încercat zadarnic să le pun la loc. Ochii mi se umplură de lacrimi, căci mi-am dat seama ce făcusem şi pentru prima oară am simţit durere şi căinţă.
Am învăţat foarte multe lucruri noi în ziua aceea. Nu-mi amintesc chiar de toate, dar ştiu că mama, tata, soră, profesoară .erau printre ele — cuvinte prin care avea să se deschidă lumea pentru mine aşa cum înverzise toiagul lui Aaron.
Ar fi fost greu de găsit un copil mai fericit decît eram eu cînd m-am culcat în pătuţ, la sfîrşitul acelei zile plină de evenimente şi am retrăit bucuriile pe care mi le adusese şi pentru prima dată mi-am dorit să vină o nouă zi.
