— dacă o senzaţie fără cuvinte poate fi numită gînd — m-a făcut să sar şi să

ţopăi de plăcere.**

Am mers pe cărarea spre cişmea, atrase de parfumul caprifoiului ce o acoperea.

Cineva pompa apă şi profesoara îmi puse mîna sub şuvoi, în timp ce şuvoiul răcoritor ţîşnea pe mînă, ea scrise în cealaltă cuvîntul apă, întîi mai rar, apoi mai repede. Stăteam nemişcată, cu toată atenţia concentrată asupra degetelor ei. Deodată întrezării conştiinţa ceţoasă a ceva parcă uitat

— fiorul revenirii unui gînd ; şi, iată, misterul limbii mi se dezvăluia. Am ştiut atunci că „a-p-ă" înseamnă acel ceva răcoros şi minunat care-mi curgea pe mînă. Cuvîntul acela viu mi-a trezit sufletul, i-a dat lumină, speranţă, bucurie, l-a elibe-19

rat! Mai erau încă piedici, ce-i drept, dar piedici ce puteau fi înlăturate cu timpul.

Am părăsit cişmeaua nerăbdătoare să învăţ. Fiecare lucru avea un nume şi fiecare lucru dădea naştere unui gînd nou. Pe cînd ne întorceam spre casă, fiecare lucru pe care-l atingeam părea că freamătă de viaţă. Aceasta pentru că

vedeam totul cu acea privire nouă care venise asupră-mi. Intrînd pe uşă, mi-am adus aminte de păpuşa pe care o spărsesem. Mi-am pipăit drumul spre vatră şi am cules bucăţile. Am încercat zadarnic să le pun la loc. Ochii mi se umplură de lacrimi, căci mi-am dat seama ce făcusem şi pentru prima oară am simţit durere şi căinţă.

Am învăţat foarte multe lucruri noi în ziua aceea. Nu-mi amintesc chiar de toate, dar ştiu că mama, tata, soră, profesoară .erau printre ele — cuvinte prin care avea să se deschidă lumea pentru mine aşa cum înverzise toiagul lui Aaron.

Ar fi fost greu de găsit un copil mai fericit decît eram eu cînd m-am culcat în pătuţ, la sfîrşitul acelei zile plină de evenimente şi am retrăit bucuriile pe care mi le adusese şi pentru prima dată mi-am dorit să vină o nouă zi.

CAPITOLUL V

îmi amintesc multe întîmplări din vara anului 1887, care a urmat după brusca trezire a sufletului meu. Nu făceam altceva decît să explorez cu mîinile şi să

învăţ numele fiecărui obiect pe care-l atingeam şi cu cît umblam mai mult cu lucrurile şi le învăţam numele şi întrebuinţările, cu atît se întărea şi mă bucura simţămîntul meu de legătură cu restul lumii.

Cînd veni vremea să înflorească margaretele şi piciorul-cocoşului, domnişoara Sulîivan m-a purtat de mînă peste cîmpii, unde oamenii pregăteau pămîntul pentru însămînţare, pînă la malul rîului Tennessee, iar acolo, în iarbă, am primit prima lecţie despre generozitatea naturii. Am învăţat cum soarele şi ploaia fac să crească din pămînt fiece pom plăcut vederii şi cu fructe bune de mîncat, cum îşi construiesc păsările cuiburi şi trăiesc şi rezistă mergînd în ţinuturi îndepărtate, cum găsesc hrană şi adăpost veveriţa şi căprioara şi leul şi alte fiinţe. Pe măsură ce cunoaştem mai multe despre lucruri, mi se amplifica bucuria de a fi în această lume. Cu mult înainte de a mă învăţa să calculez 20

o sumă la aritmetică ori să descriu forma pămîntului, domnişoara Sullivan m-a învăţat să văd frumosul din pădurile înmiresmate şi din fiecare fir de iarbă şi din rotunjimile şi gropiţele de pe mîna surioarei mele. Mi-a legat de natură cele dintîi gînduri şi m-a făcut să simt că „eu, păsările şi florile aveam dreptul la aceeaşi fericire". Dar tot cam pe vremea aceea am avut o experienţă care m-a învăţat că natura nu e întotdeauna blîndă. într-o zi mă întorceam cu profesoara mea dintr-o lungă hoinăreală. Dimineaţa fusese frumoasă, dar era tot mai cald •

şi mai înăbuşitor cînd ne-am îndreptat în cele din urmă spre casă. Ne-am oprit de vreo două-trei ori să ne odihnim sub un copac de la marginea drumului.

Ultimul popas a fost sub un cireş sălbatic, aproape de casă. Umbra era binefăcătoare, iar în copac se urca uşor aşa că, sub supravegherea profesoarei, am reuşit să mă caţăr şi să mă aşez între crengi. Era atît de răcoare sus, în copac, încît domnişoara a propus să luăm masa acolo. Am -promis să stau liniştită cît timp se duce pînă acasă să aducă mîncarea.

Deodată s-a abătut o schimbare peste copaci. Toată căldura soarelui a dispărut din aer. Ştiam că cerul e negru deoarece toată căldura, care pentru mine însemna lumină, pierise din atmosferă. Se înălţa o mireasmă ciudată dinspre pămînt, o ştiam, era mireasma ce precede întotdeauna furtuna". Inima mi se strînsese de o frică fără nume. Mă simţeam absolut singură, ruptă cum eram de prieteni şi de soliditatea solului. Mă învăluia nesfîrşitul, necunoscutul. Am rămas nemişcată, în aşteptare ; o groază paralizantă mi se strecura în vine. îmi doream să se întoarcă profesoara, dar mai presus de toate voiam să mă dau jos din copac.

După un moment de tăcere sinistră, urmă o agitaţie amplă a frunzelor. Un fior străbătu copacul, iar vîntul trimise

o rafală ce m-ar fi putut doborî dacă nu m-aş fi agăţat de creangă cu toată

puterea. Copacul se legănă şi se înclină. Rămurele mici se rupseră şi căzură

peste mine puhoi. Mă cuprinse un impuls sălbatic de a sări, dar groaza mă

ţintuia. Mă ghemuii la bifurcaţia copacului. Crengile şuierau în jur. Percepeam trepidaţia intermitentă, care apărea cînd şi cîncî de parcă ar fi căzut un obiect greu, iar şocul urca în sus pînă ajungea la craca pe care stăteam. Nesiguranţa mea atinse punctul culminant, dar tocmai cînd credeam că eu şi copacul vom cădea împreună, profesoara mă apucă de mînă şi mă ajută să cobor. M-am agăţat de -ea, tremurînd

21

de bucuria de a simţi iar pămîntul sub tălpi, învăţasem o nouă lecţie, şi anume că natura „poartă război deschis împotriva copiilor ei şi sub atingerea cea mai blîndă ascunde gheare perfide". După această întîmplare s-a scurs multă vreme pînă să mă mai caţăr într-un alt copac. Simplul gînd mă umplea de groază. în cele din urmă farmecul unei mimoze în floare m-a făcut să-mi depăşesc frica, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, cum stăteam singură în casa de vară

şi citeam, am devenit conştientă de minunata, subtila mireasmă ce plutea -în aer. M-am ridicat şi am întins instinctiv mîinile. Părea că însuşi duhul primăverii sălbatice străbate casa de vară. „Ce- i asta ?" m-am întrebat şi în clipa următoare am recunoscut parfumul mimozelor. Mi-am pipăit drumul spre capătul grădinii fiindcă ştiam că mimoza e lîngă gard, unde coteste cărarea.

Da, era acolo, vibrând •în bătaia razelor calde ale soarelui, cu crengile încărcate de floare aproape atingînd firele lungi de iarbă. Mai existase pînă atunci în lume ceva atît de tulburător de frumos ? Florile delicate se strîngeau la cea mai uşoară atingere; părea că un copac din paradis fusese transplantat pe pămînt.

Mi-am croit drum printr-o ploaie de petale pînă la trunchiul gros şi am stat un moment nehotărîtă ; apoi, punîndu-mi piciorul în spaţiul larg dintre două crăci, m-am tras în sus, în copac. Mi-a fost cam greu să mă ţin, căci crengile erau foarte groase şi coaja îmi rănea mîinile, Dar trăiam un simţămînt încîntător că

fac ceva neobişnuit şi minunat, aşa că am continuat să urc tot mai sus pînă am ajuns la un locuşor pe care cineva îl construise acolo de atîta vreme încît se făcuse una cu copacul. Am rămas acolo multă, multă vreme, simţindu-mă ca o zînă pe un nor trandafiriu. După aceea am mai petrecut multe ceasuri în copacul paradisului, gîndind gînduri frumoase şi visînd vise strălucitoare.

CAPITOLUL VI

Aveam acum cheia limbajului uman şi eram dornică să învăţ a-l folosi. Copiii care aud îşi însuşesc limba fără vreun efort special; cuvintele care cad de pe buzele altora sînt prinse din zbor, am putea spune, cu încîntare, în timp ce un micuţ surd trebuie să le prindă printr-un proces lent şi adesea chinuitor. Dar, oricare ar fi procesul, rezultatul e minunat. Treptat, de la numirea unui obiect înaintăm pas cu pas, pînă ce străbatem

22

marea distanţă dintre prima silabă poticnită şi vîrtejul unui gînd dintr-un vers de Shakespeare.

La început, cînd profesoara îmi spunea de vreun lucru nou, puneam foarte puţine întrebări. Ideile mele erau vagi, vocabularul inadecvat, dar pe măsură ce cunoşteam tot mai multe lucruri şi învăţam tot mai multe cuvinte mi se lărgea cîmpul de investigaţie şi mă întorceam de multe ori la acelaşi obiect, dornică să

primesc informaţii în plus. Uneori cîte un cuvînt nou trezea o imagine care-mi fusese întipărită în minte de vreo întîmplare mai veche.

îmi amintesc dimineaţa în care am întrebat prima dată care este sensul cuvîntului „iubire". Aceasta se întîmpla înainte de a fi învăţat multe cuvinte.

Găsisem cîteva violete timpurii în grădină şi i le adusesem profesoarei. Ea a încercat să mă sărute ; dar pe vremea aceea nu suportam să fiu sărutată de nimeni în afară de mama. Domnişoara Sullivan m-a cuprins blînd în braţe şi mi-a scris în palmă : „O iubesc pe Helen".

—• Ce este iubirea ? întrebai.

Mă trase mai aproape de ea şi-mi spuse :

— Uite-o aici.

Arătă spre inimă, de ale cărei bătăi devenii conştientă pentru prima oară.

Cuvintele ei m-au lăsat perplexă pentru că pe atunci nu înţelegeam nimic din ceea ce nu puteam atinge.

Am mirosit violetele din mîna ei şi am pus, pe jumătate în cuvinte şi pe jumătate cu ajutorul semnelor, o întrebare care însemna : „Iubirea este cea mai dulce dintre flori ?"

— Nu, îmi răspunse profesoara.

M-am pierdut iar. Soarele cald strălucea asupra noastră.

— Aceasta-i nu-i iubire ? am întrebat arătînd în direcţia de unde venea căldura.

Aceasta nu-i iubire ?

Mie îmi părea că nimic nu poate fi mai frumos decît soarele, a cărui căldură face să crească toate. Domnişoara Sullivan clătină însă din cap, iar eu rămăsei descumpănită şi dezamăgită. Mi se părea ciudat ca profesoara să nu- mi poată

arăta iubirea.

Peste o zi două înşiram mărgele de diferite mărimi în grupuri simetrice —