Această istorie a vieţii mele este dedicată lui ALEXANDER GRAHAM BELL
cel care i-a învăţat te surzi să vorbească şi i-a făcut pe cei ce aud să perceapă
vocea umană de la Atlantic la Munţii Stlncoşi.
PREFAŢĂ
Două au fost cele mai interesante personalităţi ale secolului al nouăsprezecelea, spunea Mark Twain : Napoleon şi Helen Keller. Povestea extraordinară a americancei Helen Keller (1880—1968), care, lipsită de văz şi auz, şi-a însuşit lumea prin vîrful degetelor, nu a încetat să uimească, să demonstreze frumuseţea spiritului uman şi să servească drept pildă. La fel de remarcabile, dar poate mai puţin spectaculoase, au fost geniul pedagogic şi devoţiunea cu care Anne Sullivan i-a dezvăluit micuţei handicapate misterul limbii şi complexitatea lumii, însoţind-o în aventura cunoaşterii de la primii paşi" —
descrişi în capitolul IV al volumului Povestea vieţii mele (1902) — pînă cînd Helen Keller şi-a terminat studiile universitare (în 1904, cum laude)şi, mai departe, pînă la stingerea din viaţă a distinsei profesoare.
S-a spus că sarcina pe care cele două şi-o asumaseră presupunea „forţa unui hamal ce cară piane, dar şi răbdarea domoală a unui miner ce extrage cărbuni, fermitatea unui abstinent, dar şi delicateţea unui poet" (Nell Braddy, Anne Sullivan Macy. The Story behind Helen Keller, 1933, p. 103). Rezultatul? O
viaţă completă — activă şi rodnică — dedicată în primul rînd celor care, ca şi Helen Keller, erau lipsiţi de văz şi de auz. Conferinţe, cursuri, articole şi cărţi, precum şi o imensă corespondenţă, toate dovedesc o stăpînire a condeiului ieşită din comun, rod nu numai al unui îndelung exerciţiu şi al unei înclinaţii naturale, dar şi al unei sincerităţi absolute şi al unei frumuseţi morale capabile să-şi găsească forma adecvată pentru a se exprima.
Scrisă cînd autoarea era studentă în anul al doilea şi revăzută in anul următor, Povestea vieţii mele, tradusă azi în peste cincizeci
de limbi, nu constituie doar o mostră de literatură concesiva, ci, mai ales, una de literatură-document. Lectura acestui volum ne obligă să revenim şi să
medităm asupra imaginilor şi ideilor noastre privind copilăria şi universul său specific, definiţia şi limitele normalului, rolul afecţiunii în educarea copilului, precum şi asupra celor privind relaţia limbă-gîndire, limbă-realitate, om-realitate, materie-spirit.
Cui îi este adresată cartea ? Nu este cîtusi de puţin exagerat să spunem : tuturor. Copilului apăsat de problemele şcolare ; studentului confruntat, ca şi Helen, cu o realitate universitară relativ rigidă şi fadă ; handicapatului ce se străduieşte să doboare prin forţa minţii barierele fizice ; pedagogului în căutarea celor mai adecvate metode de educaţie; părintelui care uită că a fost cînâva copil sau, dimpotrivă, celui ce-şi retrăieşte prin urmaşi copilăria; curiosului avid de relatări insolite ; precum şi „omului de pe stradă" dornic să
pătrundă resursele şi tîlcul zborului nestăvilit care a fost viaţa lui Helen Keller în compania şi sub îndrumarea profesoarei Anne Sullivan.
R.A.
CAPITOLUL I
încep cu oarecare teamă această istorisire a vieţii mele. Am, ca să zic aşa, o ezitare superstiţioasă : să ridic vălul prins de copilăria mea ca o ceaţă de aur ?
Sarcina de a scrie o autobiografie este grea. Cînd încerc să-mi ordonez primele impresii, descopăr că realitatea şi închipuirea se aseamănă tot mai mult o dată
cu scurgerea anilor ce leagă trecutul de prezent. Femeia îşi zugrăveşte trăirile copilului în propria-i fantezie. Cîteva impresii din primii ani de viaţă se detaşează net, dar „umbrele casei-închisori se întind peste celelalte". Pe lîngă
aceasta, multe din bucuriile şi durerile copilăriei s-au estompat ; iar multe incidente de importanţă vitală pentru începutul educaţiei mele au fost uitate în fierberea marilor descoperiri. Pentru a nu fi, deci, plictisitoare, voi încerca să
prezint într-o serie de schiţe numai episoadele care îmi par cele mai interesante şi mai importante.
M-am născut la 27 iunie 1880 în Tuscumbia, un orăşel din nordul statului Alabama.
Familia dinspre tată se trăgea din Caspar Keller, originar din Elveţia, care se stabilise în Maryland. Unul din strămoşii mei elveţieni a fost primul profesor de orbi din Zurich şi a scris o carte pe tema educaţiei acestora — o coincidenţă
destul de rară, deşi e drept că nu există rege care să nu fi avut un sclav printre strămoşi şi nici sclav care să nu fi avut un rege printre ai săi.
Bunicul meu, nepotul Iui Caspar Keller, a
„intrat" în mari suprafeţe de pămînt din
Alabama şi pînă la urmă s-a stabilit acolo.
Mi s-a povestit că o dată pe an se ducea din
Tuscumbia la Philadelphia călare ca să
cumpere provizii pentru plantaţie,
iar mătuşa mea are în păstrare multe scrisori ce conţin relatări pline de dinamism ale acestor călătorii. Bunica mea Keller era fiica unui aghiotant de-al lui Lafayette, Alexander Moore şi nepoata lui Alexander Spotswood, un guvernator de la începuturile statului Virginia. Mai era şi verişoarâ de-a doua cu Robert E. Lee. Tatăl meu, Arthur H. Keller, era căpitan în armata confederativă,iar mama, Kate Adams, era a doua soţie a lui şi cu mult mai tînără. Bunicul ei Benjamin Adams s-a căsătorit cu Susanna E. Goodhue şi a locuit în Newbury, Massachusetts, ani de zile. Fiul lor, Charles Adams, s-a născut la Newburyport, Massachusetts şi s-a mutat apoi în Helena, statul Arkansas. Cînd a izbucnit războiul civil, a luptat de partea sudiştilor şi a devenit general de brigadă. S-a căsătorit cu Lucy Helen Everett, care ţinea de aceeaşi familie ca şi Edward Everett şi Dr. Edward Everett Hale. La terminarea războiului, familia s-a mutat în Memphis, statul Tennessee.
Pînă în perioada bolii care m-a lăsat fără văz şi fără auz am locuit într-o căsuţă
alcătuită dintr-o cameră mare de oaspeţi şi una mică, în care dormea servitoarea, în Sud se obişnuieşte să se construiască o căsuţă mai mică lîngă
gospodăria propriu-zisă, ca o anexă de folosit ocazional. O asemenea casă a ridicat şi tatăl meu după războiul civil şi, cînd s-a căsătorit cu mama, s-au instalat acolo. Era complet acoperită de viţă de vie, trandafiri căţărători şi caprifoi. Dinspre grădină arăta ca un frunzar. Veranda micuţă era ascunsă
vederii de o perdea de trandafiri galbeni şi de sarsaparila, un fel de crini agăţători. Era locul preferat de hoinăreală pentru colibri şi albine.
Casa propriu-zisă a familiei Keller se afla la cîţiva paşi de mica noastră boltă de trandafiri. Era numită „Ivy Green" •— pajiştea cu iederă — pentru că atît casa cît şi pomii şi gardurile din jur erau acoperiţi de o frumoasă iederă englezească.
Grădina ei demodată a fost paradisul copilăriei mele.
Chiar şi înainte de a veni profesoara mea, mergeam pipăind de-a lungul gardurilor vii de cimişir, rigide, tunse în linii drepte şi, călăuzită de miros, descopeream primele viorele şi primii crini. Tot acolo, după cîte un acces de furie, mă duceam să-mi găsesc alinare şi să-mi ascund faţa încinsă în iarba şi frunzele răcoroase. Cu cîtă bucurie mă pierdeam în grădina aceea de flori şi hoinăream fericită din loc în loc pînă cînd, dînd brusc peste un cîrcel de viţă
frumoasă, o recunoşteam după frunze şi flori şi ştiam 8
că viţa aceea acoperea căsuţa dărăpănată de vară din fundul grădinii- Mai creşteau aici şi viţă albă tîrîtoare şi iasomie atîrnă-toare şi nişte flori rare cu miros dulce numite crini-fluturi pentru că petalele lor fragile semănau cu nişte aripioare de fluturi. Cît despre trandafiri, erau cei mai frumoşi dintre toate florile. Prin serele din Nord n-am întîlnit niciodată trandafiri care să-ţi încînte sufletul ca trandafirii aceia agăţători de acasă, din Sud. Atîrnau în ghirlande lungi în verandă, umplînd aerul cu mireasma lor, neîntinată de nici un miros pămîntesc. Erau atît de gingaşi, atît de puri la pipăit încît nu puteam să nu mă
întreb dacă nu semănau cumva cu asfodelul din grădina Domnului.
