copacii erau atît de aproape de verandă încît îi puteam atinge şi puteam simţi cum le scutură vîntul ramurile şi cum le cad toamna frunzele în vîrtej.
Veneau mulţi vizitatori la Fern Quarry. Seara, în jurul focului de tabără, bărbaţii jucau cărţi ori îşi treceau vremea vorbind şi veselindu-se. Istoriseau povesti despre minunatele lor fapte vînătoreşti şi pescăreşti — cîte raţe şi curcani au împuşcat, ce „crap sălbatic" au prins şi cum au băgat în sac cele mai viclene vulpi, au păcălit cel mai deştept oposum şi au întrecut cea mai iute căprioară — de-ncepusem să cred că leul, tigrul, ursul şi alte asemenea dobitoace n-ar putea rezista în faţa unor asemenea vânători iscusiţi. „Mîine la vînătoare !" strigau în loc de noapte bună petrecăreţii veseli' cînd trebuiau să
meargă la culcare. Bărbaţii dormeau în hol în faţa camerei noastre. Sim-36
team răsuflarea adîncă a cîinilor şi a vînătorilor întinşi pe paturile improvizate.
Dimineaţa mă trezea mirosul de cafea, zăngănitul puştilor şi paşii apăsaţi ai bărbaţilor, care umblau de, colo-colo promiţîn-du-şi cel mai grozav noroc din tot sezonul. Mai simţeam şi tropăitul cailor, pe care-i aduceau din oraş şi-i priponeau de copaci. Rămîneau aşa toată noaptea, nechezînd puternic şi asteptînd nerăbdători să fie eliberaţi, în sfîrşit, bărbaţii încâlceau şi, aşa cum se spune în cîntecele vechi, porneau departe fugarii în pocnituri de bici şi cu ogarii gonind înainte şi duşi erau vestiţii vînători „cu lătrături şi strigăte şi chiote".
Tot dimineaţa, dar mai tîrziu, facem pregătiri pentru friptul vînatului: în fundul unei gropi se încingea un foc. în partea de sus se puneau de-a curmezişul nişte beţe lungi de care se atîrna carnea şi se punea la frigare, în jurul focului se ghemuiau negrii şi alungau muştele cu nişte crengi lungi.
Mirosul apetisant al cărnii îmi stîrnea foamea cu mult înainte de punerea meselor.
Cînd zarva şi emoţia pregătirilor ajungeau la culme, îşi făcea apariţia şi ceata de vînători, pătrunzînd cîte doi, cîte trei, încinşi şi vlăguiţi, cu caii în spume şi ogarii istoviţi, gîfîind şi abătuţi. . şi fără nici un singur vînat ! Fiecare susţinea că văzuse cel puţin o căprioară şi că animalul venise foarte aproape ; dar oricît de aprig ar fi gonit ogarii vînatul şi oricît de bine s-ar fi ochit, cînd se apăsa pe trăgaci nu se mai zărea nici urmă de căprioară. Erau la fel de norocoşi ca băieţelul din poveste care spunea că aproape a ajuns să vadă un iepuraş — i-a zărit urmele. Totuşi în scurtă vreme uitam dezamăgirea şi ne aşezam la masă, nu la una cu vînat ci la un ospăţ mai domestic, cu viţel şi friptură de porc.
într-o vară am avut şi ponei la Fern Quarry. L-am numit Negruţ fiindcă tocmai citisem cartea şi semăna leit cu tizul său, de la părul negru lucios la steaua albă
din frunte. Am petrecut pe spatele lui multe din ceasurile mele cele mai fericite.
Uneori, cînd nu era periculos, profesoara mea lăsa hăţul şi poneiul umbla sau se oprea după bunul plac, mînca iarbă ori muşca din frunzele copacilor ce creşteau de-a lungul potecii.
în dimineţile cînd n-aveam chef de călărit, profesoara şi cu mine porneam după micul dejun prin pădure şi ne pierdeam printre copaci şi viţă. Nu exista nici un drum în afara cărărilor făcute de vaci şi de cai. Ajungeam adesea la desişuri de netrecut care
37
ne obligau la ocoluri, întotdeauna ne întorceam acasă cu braţele pline de dafin, ferigi şi nişte flori de mlaştină splendide, cum numai în sud se găsesc.
Uneori mergeam cu Mildred şi cu verişorii mei să culegem curmale. Eu nu le mîncam ; îmi plăcea însă aroma lor şi mă amuza să umblu după ele prin iarbă şi frunze. Mai mergeam şi la cules de nuci. Eu îi ajutam la scoaterea castanelor din înveliş şi la spargerea cojilor de nucă. Ce bune şi dulci erau nucile!
Pe la poalele muntelui trecea o cale ferată. Copiii urmăreau cum trec trenurile vîjîind. Uneori ne scotea din casă un şuierat formidabil, iar Mildred îmi spunea emoţionată la culme că pe şină fusese surprins un animal, o vacă ori un cal.
Cam la o milă distanţă se afla un pod de cale ferată peste un defileu adînc. Era foarte greu de trecut; traversele erau atît de înguste şi de distanţate încît aveai impresia că mergi pe cuţite. Niciodată n-am trecut pe acolo pînă într-o bună zi.
Eram cu Mildred şi cu domnişoara Sullivan în pădure şi umblam de mai multe ore fără să putem găsi o cărare. Deodată Mildred a arătat cu mînuţa şi a exclamat : „Uite un pod !" Am fi preferat orice alt drum, dar era tîrziu şi începea să se întunece, iar puntea ne ducea drept spre casă. A trebuit să pipăi şinele cu degetele de la picioare, dar nu-mi era teamă şi m-am descurcat foarte bine pînă în clipa în care din depărtare se auzi un „puf, puf" slab.
„Trenul!" strigă Mildred. în minutul următor ar fi trecut peste noi dacă n-am fi coborît pe suporţi înainte ca trenul să gonească pe deasupra capetelor noastre.
Simţeam pe faţă aburul fierbinte de la locomotivă, iar fumul şi cenuşa aproape ne-au sufocat. Trenul trecea huruind, iar podul se clătina şi se balansa de-am crezut că vom fi aruncate în prăpastia de dedesubt. Doar cu mare greutate am reuşit să revenim pe şine. Am ajuns mult după căderea întunericului şi am găsit casa goală ; toată familia era în căutarea noastră.
CAPITOLUL XII
După prima vizită la Boston, mi-am petrecut aproape toate iernile în nord.
Odată am fost într-un sat din Noua Anglie cu lacuri îngheţate şi cîmpii înzăpezite Atunci am avut pentru prima oară ocazia, de a descoperi comorile zăpezii.
38
îmi amintesc ce surprinsă am fost cînd am descoperit că o mînă misterioasă
dezgolise copacii şi tufişurile şi lăsase doar din loc în loc cîte o frunză
zgribulită. Păsările plecaseră, iar cuiburile goale din copacii desfrunziţi erau umplute cu zăpadă. Iarna cuprinsese deal şi cîmpie. Pămîntul părea amorţit de atingerea-i îngheţată şi însăşi spiritele copacilor se reţrăseserâ înspre rădăcini şi acolo, ghemuite în întuneric, se scufundară în somn adînc.
Părea că toată viaţa se retrăsese şi, chiar atunci cînd soarele strălucea, ziua era împuţinată şi rece
Ca şi cum venele-i erau
vlăguite şi seci, şi se ridica
fără vigoare
Ca să arunc o ultimă privire spre uscat şi spre mare.
Iarba vestejită şi tufele erau preschimbate în păduri de ţurţuri.
Veni apoi o zi în care aerul rece prevesti viscolul. Ne-am repezit afară ca să
simţim atingerea primilor fulgi firavi în cădere. Ceasuri întregi au tot căzut fulgii de la înălţimea lor celestă pe pămînt, tăcuţi, uşori, pînă ce întreg ţinutul fu adus aproape la acelaşi nivel. Se întinse peste lume o noapte cu zăpadă şi-n dimineaţa următoare abia mai recunoşteai vreun deta liu din peisaj. Toate drumurile erau ascunse, nu se mai zărea nici o bornă de hotar, ci doar întinderea nesfîrşită de zăpadă din care se-nălţau copacii.
înspre seară se porni un vînt dinspre nord-est, iar fulgii zburau încolo şi încoace într-un vîrtej furios. Ne-am adunat în jurul unui foc straşnic şi am povestit întîmplări hazlii şi ne-am veselit şi aproape c-am uitat că ne găseam în mijlocul unui pustiu deprimant, fără acces la vreo formă de comunicare cu lumea din afară. Dar în timpul nopţii furia vîntului s-a înteţit într-atît încît ne-au cuprins fiorii unei frici nelămurite. Grinzile pîrîiau şi se- ncovoiau, iar crengile copacilor, din jurul casei se zbăteau şi se izbeau de ferestre, bătute de vîntul dezlănţuit de- a lungul şi de-a latul ţării.
Printre troiene se săpau cărări înguste. Mi-am pus mantoul Şi gluga şi am ieşit.
Aerul îmi pişcă obrajii ca focul. Pe jumătate mergînd ,pe cărări şi pe jumătate croindu-ne drum prin troienele mai mici, am reuşit să ajungem la păduricea de pini ce se afla chiar lîngă o păşune întinsă. Copacii stăteau încremeniţi şi albi ca figurile unei frize de marmoră, îngheţase şi mirosul acelor de pin. Pe copaci cădeau razele soarelui şi de aceea mlădiţele tinere sclipeau ca nişte diamante şi, cînd le
39
atingeam, cădea de pe ele o ploaie de nea. Atît de orbitoare era lumina încît pătrundea şi prin întunericul ce-mi acoperea ochii.
