înainte de octombrie 1893, am studiat singură diverse obiecte într-o manieră

mai mult sau mai puţin nesistematică. Am citit istoriile Greciei, Romei şi Statelor Unite. Aveam o gramatică franceză cu litere în relief şi,- cum ştiam deja puţină franceză, mă amuzam adesea alcătuind în minte exerciţii scurte, folosind cuvintele noi pe care le întîlneam şi ignorînd regulile şi rigorile pe cît se putea. Am încercat chiar, fără ajutor, să-mi însuşesc pronunţia limbii franceze deoarece găsisem în carte descrierea literelor şi sunetelor. Desigur, acest lucru însemna mobilizarea unor puteri firave pentru scopuri măreţe, dar, oricum, îmi asigura o ocupaţie într-o zi ploioasă .şi am învăţat astfel suficient de multă franceză ca să citesc cu plăcere fabulele lui La Fontaine, „Le Medecin Malgre Lui" şi pasaje din „Atalie". De asemenea, acordam un timp considerabil îmbunătăţirii vorbirii. Citeam cu glas tare şi recitam pasaje din poeţii mei preferaţi, iar domnişoara Sullivan îmi corecta pronunţia şi mă ajuta la frazare şi intonaţie. Şi totuşi, abia din octombrie 1893, după ce mi-am revenit din oboseala şi emoţiile vizitei la Tîrgul Internaţional, am început să am lecţii pe obiecte anume şi la ore fixe.

Pe vremea aceea eram cu domnişoara Sullivan în Hulton, Pennsylvania, la familia domnului William Wade. Domnul Irons, un vecin de-al lor, era un bun latinist ; s-a convenit să studiez cu el. Mi-l amintesc că un om cu o fire deosebită şi o vastă experienţă, în principal îmi preda gramatică latină, dar mă

ajuta adesea şi la aritmetică, pe care o găseam pe cît de dificilă pe atît de neinteresantă. Tot domnul Irons a citit împreună cu mine „In Memoriam" al lui Tennyson. Mai citisem multe cărţi pînă atunci, dar niciodată dintr-un punct de vedere critic. Am învăţat pentru prima dată cum să cunosc un autor, să-i recunosc stilul, tot aşa cum recunosc strîngerea de mînă a unui prieten.

La început nu prea aveam chef să învăţ gramatică latină. Mi se părea absurd să

pierd timpul cu analiza fiecărui cuvînt

53

— substantiv, genitiv, singular, feminin — cînd înţelesul lui era clar. Mă

gîndeam ce-ar fi fost să-mi descriu tot aşa şi animalul favorit — ordinul vertebrate ; încrengătura patrupede ; clasa mamifere ; specia pisică ; individul Tabby. Dar cu cît pătrundeam mai adînc în problemă, cu atît deveneam, mai interesată, iar frumuseţea acestei limbi mă încînta. Adesea mă distram citind pasaje latineşti. Alegeam cuvintele pe care le înţelegeam şi apoi încercam să

dau un sens întregului. Niciodată nu m-am săturat de acest joc.

Cred că nu există nimic mai frumos decît imaginile şi sentimentele .

evanescente, pasagere, prezentate într-un limbaj cu care abia începi să te familiarizezi •—- idei ce trec în zbor pe cerul minţii, modelate şi nuanţate de o fantezie capricioasă. Domnişoara Sullivan stătea la lecţii lîngă mine şi-mi scria în palmă tot ce spunea domnul Irons şi căuta cuvintele noi în dicţionar. Tocmai am început să citesc „Războiul galic" al lui Cezar cînd m-am întors acasă în Alabama,

CAPITOLUL XVII

în vara anului 1894 am participat la Chautauqua la o întâlnire a Asociaţiei Americane pentru Promovarea Predării Vorbirii la Surzi. Atunci .s-au făcut aranjamentele necesare pentru plecarea mea la Şcoala Wright- Humason pentru Surzi din oraşul New York. Am plecat acolo în octombre 1894, însoţită

de domnişoara Sullivan. Şcoala a fost aleasă în special cu scopul de a obţine cele mai înalte rezultate în cultivarea vocii şi antrenarea capacităţii de a citi de pe buze. Pe lîngă munca în aceste domenii, am mai studiat în cei doi ani cît am fost la această şcoală aritmetica, geografia fizică, franceza şi germana.

Profesoara mea de germană, domnişoara Reany, putea folosi alfabetul manual, aşa că, după ce mi-am însuşit un mic vocabular, am putut sta de vorbă

amîndouă în germană ori de cîte ori se ivea ocazia şi peste cîteva luni înţelegeam aproape tot ce-mi spunea, înainte de încheierea primului an am citit

„Wilhelm Tell" cu cea mai mare plăcere. De fapt cred că la germană am

«progresat mai mult decît la oricare alt obiect. Franceza mi se părea mult mai grea. Studiam cu o franţuzoaică, Madame Olivier, care nu ştia alfabetul manual şi era, deci, obligată să predea

54

oral. De pe buze nu-i puteam citi prea uşor, aşa încît am progresat mult mai lent decît la germană. Am reuşit, "totuşi, să recitesc „Le Medecin Malgre Lui".

Era o lectură foarte distractivă, dar nu mi-a plăcut nici pe departe ca „Wilhelm Tell".

Progresele mele în privinţa citirii pe buze şi a vorbirii nu erau chiar la înălţimea aşteptărilor şi speranţelor mele şi ale profesoarei. Ambiţia mea era să vorbesc ca ceilalţi oameni şi profesorii mei credeau că acest lucru este realizabil ; dar, deşi am muncit serios şi cu credinţă, nu am atins tocmai scopul propus. Cred că am ţintit prea sus şi, în consecinţă, dezamăgirea a fost inevitabilă, încă mai priveam aritmetica drept un sistem de capcane. Mă învîrteam în jurul periculoasei graniţe a lui „a ghici" evitînd, cu mult chin şi pentru mine şi pentru alţii, accesibila vale a raţiunii. Săream pripit la concluzii şi această

greşeală, adăugată opacităţii mele, îmi sporea dificultăţile mai mult decît era drept ori necesar.

Dar, deşi aceste dezamăgiri îmi pricinuiau uneori o mare deprimare, mi-am continuat cu interes susţinut celelalte studii, în special geografia fizică. Era o mare bucurie să înveţi secretele naturii : (în limba pitorească a Vechiului Testament) cum erau făcute vînturile să bată din cele patru colţuri ale cerurilor

; cum de la capătul pămîntului se înălţau vapori ; cum îşi croiesc rîurile drum printre stînci ; cum pot fi munţii distruşi de rădăcini şi în ce feluri poate omul domina forţe mai puternice decît el însuşi. La New York am petrecut doi ani fericiţi, pe care îi evoc cu deosebită plăcere.

Primăvara am făcut excursii în diferite locuri de interes. Ne-am plimbat cu barca pe rîul Hudson şi am hoinărit pe malurile lui înverzite, pe care le-a cîntat cu dragoste Bryant. îmi plăcea grandoarea simplă, sălbatică, a palisadelor.

Printre locurile vizitate s-au numărat West Point, Tarrytown, casa lui Washington Irving, unde ne-am plimbat prin „Valea adormită".

Profesorii de la şcoala Wright-Humason plănuiau tot timpul cum să le ofere elevilor lor toate avantajele de care se bucură cei care aud — cum puteau obţine maximum din firavele porniri şi din memoriile pasive în cazul celor mici — şi cum i-ar putea scoate din cadrul paralizant în care erau fixaţi.

înainte de a pleca din New York, zilele acelea senine mi-au fost adumbrite de cea mai mare durere pe care am avut-o vreodată în afară de moartea tatei.

Domnul John P. Spaulding din Boston a murit în februarie 1896.

Numai cei care l-au

cunoscut 55

şi l-au iubit foarte tare pot înţelege ce a însemnat pentru mine această

prietenie. El, care-i făcea pe toţi fericiţi într-un chip minunat, lipsit de stridenţe, a fost deosebit de bun şi cald cu mine şi cu domnişoara Sullivan. Cît timp am simţit prezenţa lui iubitoare şi am ştiut că ne urmăreşte cu interes munca, presărată cu atîtea dificultăţi, nu puteam fi descurajate. Plecarea lui a lăsat un loc gol în vieţile noastre care nu a mai fost umplut niciodată.

CAPITOLUL XVIII

în octombrie 1896 am intrat la Şcoala pentru Tinerele Fete de la Cambridge ca să mă pregătesc pentru Radcliffe. Cînd eram copil, am fost în vizită la Wellesley şi mi-am surprins prietenii cu anunţul : „într-o bună zi am să merg la colegiu —

dar am să mă duc la Harvard." Cînd am fost întrebată de ce nu vreau să merg la Wellesley, am replicat că acolo sînt numai fete. Gîndul de a urma colegiul a prins rădăcini în inima mea şi a devenit o dorinţă serioasă, care m-a impulsionat să intru în competiţie cu fete care auzeau şi vedeau, în ciuda opoziţiei puternice a numeroşi prieteni adevăraţi şi înţelepţi. Cînd am plecat din New York ideea devenise scop precis şi s-a hotărît să merg la Cambridge. Acesta a fost locul cel mai apropiat de Harvard în care am putut ajunge şi în care am fost cel mai aproape de împlinirea declaraţiei mele infantile.

La şcoala din Cambridge s-a convenit ca domnişoara Sullivan să stea la ore cu mine şi să interpreteze pentru mine instrucţiunile date.

Desigur, profesorii mei aveau experienţă doar în predarea la copiii normali şi singurul mijloc de a conversa cu ei era să le citesc pe buze ce spun. Materiile din primul an au fost istoria Angliei, literatură engleză, germană, latină, aritmetică, compuneri la latină şi teme ocazionale. Pînă atunci nu mai urmasem niciodată un curs în ideea pregătirii pentru colegiu ; fusesem însă bine antrenată la engleză de domnişoara Sullivan şi în curînd fu evident pentru profesorii mei că nu aveam nevoie de o pregătire specială în afară de un studiu critic al cărţilor reco- mandate de colegiu. Mai mult, cu franceza o începusem bine şi

56

aveam şi şase luni de pregătire la latină; dar subiectul cu care eram mai bine familiarizată rămînea germana. Totuşi, în ciuda acestor avantaje, existau piedici serioase în calea progresului meu. Domnişoara Sullivan nu-mi putea scrie în palmă toate cărţile care se cereau şi era foarte dificil să mi se tipărească în relief la timp toate manualele de care aveam nevoie, deşi prietenii mei din Philadelphia şi Londra se străduiau să grăbească lucrul. O vreme a trebuit să-mi transcriu lecţiile de latină în braille, ca să pot scanda împreună cu celelalte fete. în clasă nu puteam să iau note sau să scriu exerciţii ; acasă însă îmi băteam la maşină compunerile şi traducerile.

în fiecare zi domnişoara Sullivan venea la ore cu mine şi-mi scria în mînă cu răbdare nesfîrşită tot ce spuneau profesorii, în orele de studiu trebuia să caute cuvintele noi, să-mi citească şi să-mi recitească notele şi cărţile pe care nu le aveam în relief.

în anul acela am terminat aritmetica, mi-am revizuit gramatica latină şi am citit trei capitole din „Războiul galic" al lui Cezar, în germană am citit, în parte cu degetele şi în parte cu asistenţa domnişoarei Sullivan, „Lied von der Glocke",

„Tascher" şi „Harzreise" de Schiller, „Aus dem Staat Friedrichs des Gro-ssen"

de Freytag, „Fluch Der Schonheit" de Riehl, şi „Aus meinem Leben" de Goethe. M-au încîntat enorm aceste cărţi, cu deosebire minunatele poeme lirice ale lui Schiller, istoria marilor realizări ale lui Friederic cel Mare şi viaţa lui Goethe. Mi- a părut rău cînd am terminat „Die Harzreise" , cu atîtea vorbe de duh reuşite şi descrierile fermecătoare ale dealurilor acoperite de viţă, ale pîraielor ce susură şi se unduiesc sub razele soarelui Şi regiunile sălbatice, sacralizate prin tradiţie şi legendă, surori Şterse ale unui veac imaginativ de mult apus — descrieri ce pot fi făcute doar de cei pentru care natura este

„simţire, iubire şi dorinţă" .

Domnul Gilman m-a pregătit o parte din an la literatura engleză. Am citit împreună „Cum vă place", „Discursul asupra împăcării cu America" al lui Burke şi „Viaţa lui Samuel Johnson" de Macaulay. Vederile largi ale domnului Gilman asupra istoriei şi literaturii şi explicaţiile sale inteligente mi-au făcut munca mai uŞoară şi mai plăcută decît ar fi fost dacă mi-aş fi citit mecanic ftotiţele cu explicaţiile inevitabil sumare date la ore.

Discursul lui Burke era mai instructiv decît orice altă "carte cu subiect politic pe care am citit-o vreodată. Mintea mea se tulbura la descoperirea vremurilor tulburi, iar personajele în

57