Stătuserăm la Fern Quarry mai mult decît de obicei. Cînd eram acolo, domnişoara Sullivan mi-a descris frumuseţea ultimelor frunze şi se pare că
descrierea a reînviat amintirea unei povestiri care mi-a fost probabil citită şi pe care eu probabil că am reţinut-o inconştient. Am crezut atunci că „fac o poveste", cum zic copiii, şi m-am aşezat repede pe scris înainte ca ideile să-mi zboare. Gîndurile mi se mişcau uşor; aveam un simţămînt de bucurie cînd compuneam. Cuvinte şi imagini se-nghesuiau în vîrfurile degetelor şi, pe măsură ce gîn-deam propoziţie după propoziţie, le scriam în braille.
Acum, dacă-mi vin fără efort cuvinte şi imagini, e un semn destul de sigur că
nu izvorăsc din mintea mea ci sînt bunuri rătăcite pe care le resping cu regret.
La vremea aceea absorbeam cu sete tot ce citeam fără să mă gîndesc la autori şi nici acum nu pot să fiu cu totul sigură de hotarul care desparte ideile mele de cele găsite prin cărţi. Presupun că se întîmplă acest lucru . pentru că atît de multe impresii vin spre mine prin intermediul ochilor şi urechilor altora.
Cînd povestea a fost gata, i-am citit-o profesoarei şi retrăiesc şi acum cu intensitate plăcerea pe care am simţit-o cînd am ajuns la pasajele mai frumoase şi iritarea cînd am fost întreruptă ca să mi se corecteze pronunţia cîte unui cuvînt. La masă' a fost citită plenului familiei, care s-au minunat că scriu atît de bine. Cineva m-a întrebat dacă o citisem într-o carte.
întrebarea m-a surprins foarte tare; n-aveam nici cea mai vagă amintire a unei astfel de lecturi. Am deschis gura şi am spus : “Nu, este povestea mea şi am scris-o pentru domnul Anagnos."
Ca urmare am transcris povestea şi i-am trimis-o de ziua lui. Mi s-a propus să
schimb titlul din „Frunze de toamnă" în „Regele gerului", ceea ce am şi făcut.
Am dus eu însămi povestea la poştă, avînd senzaţia că plutesc. Nici nu visam ce amar aveam să plătesc pentru cadoul acela de ziua de naştere.
Domnul Anagnos a fost încîntat de „Regele gerului" şi a publicat-o într-unul din rapoartele Institutului Perkins. Acesta a fost punctul culminant al fericirii mele, de unde am fost curînd
44
aruncată pe pămînt. Eram de puţină vreme la Boston cînd s-a descoperit că o poveste asemănătoare cu „Regele gerului" intitulată „Zînele gerului" de Margaret T. Condy fusese publicată înainte de a mă naşte eu într-o carte numită „Birdie şi prietenii săi". Cele două povesti erau atît de asemănătoare în idei şi în limbaj încît era evident că mi se citise povestea domnişoarei Candy şi că a mea era. . un plagiat. Mi-era greu să înţeleg acest lucru ; dar cînd am înţeles, am fost uimită şi îndurerată. Nici un copil n-a băut mai adînc din cupa amărăciunii ca mine. Mă umplusem de ruşine ; atrăsesem suspiciuni asupra celor pe care-i iubeam cel mai mult. Şi totuşi cum s-a putut întîmpla aşa ceva ?
Mi-am tot scotocit mintea pînă m-am săturat să tot rememorez fiece amănunt citit despre ger înainte de a scrie povestea, dar nu-mi puteam aminti nimic în afară de obişnuita referire la Jack Frost dintr-o poezie pentru copii,
„Năstruşniciile gerului", dar ştiam sigur că n-o folosisem în compunerea mea.
La început, domnul Anagnos, deşi profund tulburat, păru că-mi dă crezare, Era neobişnuit de atent şi de bun cu mine şi pentru scurtă vreme umbra s-a risipit.
Ca să-i fac plăcere, am încercat să nu mă arăt nefericită şi m-am gătit cît am putut pentru sărbătorirea aniversării lui Washington, care a avut loc îndată
după ce am primit vestea cea tristă.
Urma să fiu Ceres într-o piesă-mască prezentată de fetele oarbe. Ce bine-mi amintesc faldurile graţioase în care eram înfăşurată, frunzele de toamnă ce-mi încununau creştetul, fructele, şi grînele de la picioarele mele şi din mîinile mele şi, dincolo de veselia spectacolului, simţămîntul apăsător al răului ce se apropia şi care-mi împovăra inima.
în seara dinaintea serbării, «una din profesoarele de la institut m-a întrebat ceva în legătură cu „Regele gerului", iar eu i-am spus că domnişoara Sullivan îmi vorbise de Jack Frost şi de isprăvile lui minunate. Ceva din cele spuse de mine a făcut-o să creadă că detectează în cuvintele mele o confesiune cum că mi-aş
aminti de povestea domnişoarei Candy „Zînele gerului" Şi şi-a prezentat concluziile în faţa domnului Anagnos, deşi i-am spus cît se poate de apăsat că
greşeşte.
Domnul Anagnos, care mă iubea din inimă, crezu că fusese înşelat şi rămase surd la toate pledoariile care apărau dragostea Şi inocenţa mea. Credea, sau cel puţin suspecta, că eu şi domnişoara Sullivan am furat dinadins ideile altcuiva şi i le-am vîrît pe gît ca să-i cîştigăm admiraţia. Am fost adusă în faţa unei 45
comisii de ancheta formată din profesori şi angajaţi ai Institutului, iar domnişoarei Sullivan i s-a cerut să mă lase singură. Apoi am fost interogată şi răsinterogată, ceea ce-mi arăta hotârîrea judecătorilor mei de a mă forţa să
recunosc că-mi amintesc că mi s-a citit povestea “Zînele gerului". In fiecare întrebare simţeam îndoiala şi suspiciunea din minţile lor şi mai simţeam şi cum un prieten drag mă priveşte cu reproş, deşi n-aş fi putut pune toate acestea în cuvinte. Mai-mai că-mi ieşea inima din piept şi nu puteam vorbi decît monosilabic. Nici măcar conştiinţa că totul era doar o greşeală îngrozitoare nu-mi micşora suferinţa şi cînd în fine mi s-a permis să părăsesc sala, eram buimăcită şi nu băgam în seamă nici mîngîierile profesoarei, nici cuvintele gingaşe ale prietenilor, care-mi spuneau că-s o fetiţă curajoasă şi că sînt mîndri de mine.
În noaptea aceea am plîns culcată în pat cum sper că puţini copii au plîns vreodată. Mi-era tare frig, îmi imaginam că am să mor pînă dimineaţă şi gîndul acesta mă mai consola. Cred că dacă această durere s-ar fi abătut asupra mea cînd eram mai mare, spiritul mi s-ar fi frînt fără speranţă de îndreptare. Dar îngerul uitării a strîns şi a luat cu el o mare parte din nenorocirea şi amărăciunea acelor zile triste.
Domnişoara Sullivan nu auzise niciodată de „Zînele gerului" ori de cartea în care fusese publicată. Cu ajutorul doctorului Alexander Graham Bell, cercetă
problema cu atenţie şi în cele din urmă ieşi la iveală faptul că domnişoara Sophia C. Hopkins avea un exemplar din cartea domnişoarei Candy „Birdie şi prietenii săi" din 1888, anul în care ne-am petrecut vara la ea la Brewster.
Domnişoara Hopkins n-a reuşit să găsească exemplarul, dar mi-a spus că, la vremea aceea, cum domnişoara Sullivan era în vacanţă, a încercat să mă
distreze citindu-mi din mai multe cărţi şi, deşi nu-şi amintea să-mi fi citit
„Zînele gerului" tot aşa cum nu-mi aminteam nici eu, era sigură că „Birdie şi prietenii săi" se afla printre ele. Explica dispariţia cărţii prin faptul că vînduse casa cu puţin timp în urmă şi se descotorosise de multe cărţi pentru copii, cum ar fi manuale vechi şi volume de basme, iar
„Birdie şi prietenii săi" era probabil printre ele.
Poveştile aveau pentru mine prea puţin înţeles atunci, dar simpla scriere în palmă a unor cuvinte ciudate era suficientă ca să amuze un copilaş ce nu prea putea face mare lucru ca să se distreze singur ; şi, deşi nu-mi amintesc nici o împrejurare legată
46
de citirea povestirilor acelora, nu pot să nu mă gîndesc că trebuie să fi făcut un mare efort ca să reţin cuvintele, cu intenţia de a-i cere profesoarei mele să mi le explice cînd se întoarce. • Un lucru este sigur : limbajul mi-a rămas întipărit definitiv pe scoarţă, deşi multă vreme nimeni n-a ştiut acest lucru, iar eu nici atît.
Cînd s-a întors domnişoara Sullivan, nu i-am mai vorbit de “Zînele gerului"
probabil pentru că ea a început de îndată să-mi citească „Micul lord Fountleroy", care mi-a acaparat mintea îndepărtînd orice altceva. Rămîne însă
faptul că povestea domnişoarei Candy mi-a fost citită cîndva şi că, multă vreme după ce am uitat-o, mi-a revenit în memorie atît de firesc încît n-am bănuit niciodată că era produsul unei alte minţi.
Cînd eram la necaz, am primit mesaje de dragoste şi simpatie. Toţi prietenii pe care-i iubeam foarte tare au rămas alături de mine pînă azi — cu o singură
excepţie.
