Era foarte dinamică. Orele erau întotdeauna interesante, alerte, inteligente, căci profesorul, domnul Charjes Townsend Copeland, mai mult ca oricare altul pe care I-am avut atunci, aduce în faţa studentului literatura în toată forţa şi prospeţimea ei originară. Timp de o oră — scurtă — ţi se permite să sorbi din frumuseţea eternă a vechilor maeştri fără interpretări ori expuneri inutile. Te hrăneşti cu gîndurile lor subtile. Te bucuri din tot sufletul de blînda revărsare a Vechiului Testament uitînd de existenţa lui Iahve şi Elohim şi pleci acasă

simţind că ai prins „o frîn-

66

tură din perfecţiunea aceea în care spirit şi formă sălăşluiesc în nemuritoare armonie ; iar adevărul şi frumuseţea dau naştere unei noi mlădiţe pe tulpina timpului."

Acest an este cel mai fericit pentru că studiez obiectele care mă interesează în mod deosebit : economia, literatura elizabetană, Shakeaspeare sub îndrumarea profesorului George T. Kittredge şi istoria filosofieii cu profesorul Josiah Royce. Prin filosofie se pătrunde simpatia înţelegerii în tradiţia unor veacuri îndepărtate şi a unor alte moduri de gândire care mai înainte îmi păreau străine şi lipsite de raţiune.

Dar colegiul nu e universala Atena pe care mi-o închipuisem eu. Aici nu-i întîlneşti faţă în faţă pe cei înţelepţi ; nici măcar nu le simţi prezenţa vie. Ei sînt aici, ce-i drept ; dar par mumificaţi. Trebuie să-i extragem dintre zidurile dărăpănate ale ştiinţei mai înainte de a fi siguri că avem de-a face cu Milton ori Isaia şi nu cu o imitaţie abilă. Mulţi savanţi uită, mi se pare, că bucuria pe care ne-o dau marile opere literare depinde mai mult de profunzimea simpatiei decît de înţelegere. Necazul este că foarte puţine din laborioasele lor explicaţii se fixează în memorie. Mintea le lasă să cadă aşa cum un pom lasă să-i cadă

fructele răscoapte. Este posibil să cunoşti floarea •— rădăcină, tulpină şi celelalte — şi toate procesele de creştere şi totuşi să nu ai o înţelegere a prospeţimii, florii scăldată în rouă cerească. Şi-ntruna mă întreb cu nerăbdare :

„De ce să mă ocup de aceste explicaţii şi ipoteze ?" Ele zboară de colo-colo prin gîndurile mele ca nişte păsări oarbe bătînd aerul cu aripile lor inutile. Nu am intenţia să protestez împotriva cunoaşterii complete a operelor celebre pe care le citim. Ridic obiecţiuni numai împotriva comentariilor interminabile şi a criticilor consternante care nu ne învaţă decît un singur lucru : cîţi oameni, atîtea păreri. Dar cînd un mare savant ca profesorul Kittredge interpretează

spusele maestrului, ca şi cum „le-ar fi dat orbilor o nouă vedere". El ni-l redă pe Shakeaspeare poetul.

Sînt, totuşi, momente cînd aş vrea să mătur jumătate din lucrurile pe care trebuie să le învăţ, căci mintea suprasolicitată nu mai poate aprecia comoara pe care a adăpostit-o cu atîta amar de trudă. Este imposibil, cred, să citeşti într-o singură zi patru-cinci cărţi în limbi diferite şi care tratează subiecte extrem de diverse şi să nu pierzi din vedere însuşi scopul lecturii. Cînd citeşti grăbit şi nervos, avînd în minte doar lucrări scrise şi examene, mintea se împovărează cu o mulţime de rarităţi selecte

67

care-mi par a fi de prea puţin folos, în momentul de faţă mintea 1 mi-e atît de plină de materie eterogenă că mă întreb aproape cu disperare dacă o voi putea ordona vreodată. Ori de cîte ori pătrund în zona care era împărăţia minţii mele, mă simt ca proverbialul viţel la poarta nouă. O mie de mărunţişuri ale cunoaşterii se izbesc de capul meu ca grindina şi, cînd încerc să scap, drăcusori tematici' şi spiriduşi universitari de toate felurile mă bîntuie pînă cînd încep să-mi doresc — o, iertată să-mi fie ticăloasa dorinţă — să pot zdrobi idolii pe care am ajuns să-i divinizez.

Dar principalele sperietori ale vieţii de colegiu sînt examenele. Dacă le-am înfruntat de multe ori şi le-am doborît şi le-am făcut să muşte ţărîna, tot se mai ridică şi mă ameninţă, arătări palide, pînă cînd, asemenea lui Bob Acre, simt că

mi se scurge curajul prin buricele degetelor. Zilele dinaintea acestor încercări cumplite le petreci îndesind în minte formule mistice şi date indigeste —

regimuri insuportabile — pînă cînd ajungi să-ţi doreşti ca ştiinţa şi cărţile şi tu însuţi să fiţi îngropaţi în adîncurile mării.

în sfîrşit, vine temuta oră şi chiar că eşti o fiinţă favorizată de soartă dacă poţi să-ţi convoci la momentul oportun gîndurile standard care te vor ajuta în efortul suprem. Prea ades se întîmplă însă ca să nu fie băgată în seamă

chemarea goarnei tale. Ceea ce este cum nu se poate mai deconcertant şi exasperant e că în chiar momentul în care ai nevoie de memorie şi de spirit de discernământ, aceste facultăţi îşi pun aripi şi pleacă în zbor. Faptele pe care le-ai înmagazinat cu atîta chin nesfîrşit te părăsesc invariabil la ananghie.

„Expune pe scurt viaţa şi activitatea lui Huss." Huss ? Cine a fost şi ce a făcut ?

Numele pare ciudat de familiar, îţi scormoneşti tolba de fapte istorice cam cum ai scotoci după un petec de mătase în sacul cu cîrpe. Eşti sigur că este pe undeva prin minte, mai spre suprafaţă — era pe acolo mai deunăzi cînd căutai începuturile Reformei. Dar unde-i acum ? Pescuieşti tot felul de vechituri ale cunoaşterii •— revoluţii, schisme, masacre, sisteme de guvernămînt; dar Huss

— unde e Huss ? Te uimeşte cîte lucruri ştii dintre cele care nu sînt pe foaia de examen, în disperare, îţi înşfaci tolba şi răstorni totul şi, iată, într-un colţ, omul căutat, senin adîncit în propriile gînduri, inconştient de catastrofa în care te-a tîrît.

68

Tocmai atunci supraveghetorul te anunţă că timpul a expirat. Cu -un adînc simţămînt de dezgust dai - cu piciorul cît colo grămada de fleacuri şi te duci acasă cu capul plin de scheme revoluţionare de abolire a dreptului divin al profesorilor de a pune întrebări fără consimţămîntul celor chestionaţi.

îmi pare că în ultimele două-trei pagini ale acestui capitol am folosit figuri care ar putea îndrepta rîsul împotriva mea. Ah, iată-le — metaforele amestecate păşesc ţanţoşe şi îşi rîd de mine arătînd spre viţelul de la poarta nouă asaltat de grindină şi spre sperietorile cu feţe palide, o specie neanalizată încă ! Las' să

rîdă ! Cuvintele descriu atît de exact atmosfera, cu idei înghesuindu-se şi rostogolindu-se, în care trăiesc, încît le fac şi eu o dată cu ochiul şi apoi îmi iau un aer deliberat pentru a spune că mi s-au schimbat ideile despre colegiu."

Pe vremea cînd zilele petrecute la colegiu ţineau încă de viitor, ele erau înconjurate de o aură romantică pe care acum au pierdut-o ; dar în trecerea de la romantic la real am învăţat multe lucruri pe care; nu le-aş fi ştiut dacă n- aş fi încercat această experienţă. Unul din ele este preţioasa ştiinţă a răbdării, care ne învaţă să tratăm instruirea noastră ca pe o plimbare la ţară, în voie, cu mintea deschisă primitor impresiilor de tot felul. O asemenea cunoaştere inundă nevăzută sufletul cu valurile tăcute ale gîndului adînc. „Ştiinţa înseamnă

putere." Mai curînd, aş zice, ştiinţa înseamnă fericire, căci să ai cunoştinţe —

cunoştinţe vaste şi profunde — înseamnă să deosebeşti ţelurile adevărate de cele false şi lucrurile măreţe de cele josnice. Să Ştii faptele şi gîndurile care au marcat progresul omului înseamnă să simţi marile bătăi ale inimii umanităţii prin veacuri Şi, dacă în aceste pulsaţii nu simţi o aspiraţie către înălţimi, trebuie să fii cu totul surd la armoniile vieţii.

CAPITOLUL XXI

Am schiţat pînă aici evenimentele din viaţa mea, dar încă nu am arătat cît de mult am depins de cărţi nu numai pentru plăcerea şi înţelepciunea pe care le aduc celor ce le citesc, dar şi pentru acele cunoştinţe pe care ceilalţi le primesc prin ochi şi urechi. Cărţile au însemnat cu mult mai mult în educaţia mea decît în educaţia altora şi de aceea mă voi întoarce la vremea cînd am început să citesc.

69

La început aveam doar cîteva cărţi cu tipăritură în relief — „Culegere de lecturi" pentru copii şi o carte despre pămînt intitulată „Lumea noastră". Cred că asta era tot; dar le-am citit de nenumărate ori; le-am citit pînă ce cuvintele s-au tocit încît de-abia le mai puteam descifra. Uneori îmi citea domnişoara Sullivan, scriindu-mi în mînă poveşti scurte şi poezii pe care ştia că le voi înţelege; dar eu preferam să-mi citesc singură pentru că îmi plăcea, să citesc de mai multe ori părţile care mă atrăgeau.

Dar de citit serios am început abia în cursul primei mele vizite la Boston. Acolo mi s-a permis să-mi petrec zilnic o vreme la biblioteca Institutului şi să umblu de la un raft la altul şi să scot orice carte pe care-mi zăboveau degetele. Şi am citit, nu glumă, indiferent dacă înţelegeam doar un cuvînt din zece ori numai două cuvinte pe pagină. Mă fascinau cuvintele în sine; dar nu conştientizam ceea ce citeam. Cred, totuşi, că mintea mi-era uşor impresionabilă la vremea aceea, căci am reţinut multe cuvinte şi chiar propoziţii întregi fără să am nici cea mai mică idee despre înţelesul lor ; iar după aceea, cînd am început să

vorbesc şi să scriu, aceste cuvinte şi fraze îmi veneau în mod natural în minte, încît - prietenii se minunau de bogăţia vocabularului meu. Trebuie să fi citit fragmente din multe cărţi (pe vremea aceea nu citeam o carte de la un capăt la altul) precum şi multă poezie în felul acesta mecanic pînă ce am dat de „Micul lord Fauntleroy". Aceasta a fost prima carte pe care am citit-o cu înţelegere şi care a lăsat urmări.

într-o zi profesoara m-a găsit într-un colţ al bibliotecii, aplecată asupra

„Literei stacojii". Aveam pe atunci opt ani. Ţin minte că m-a întrebat dacă îmi place de micuţa Pearl, şi mi-a explicat cîteva din cuvintele care-mi dădeau bătaie de cap. Apoi mi-a spus că are o poveste frumoasă despre un băieţel de care e sigură că-mi va plăcea mai mult decît „Litera stacojie". Numele poveştii era „Micul lord Fauntleroy". Mi-a promis că mi-o va citi în vara următoare.

Dar am început s-o citim abia în august; primele săptămîni pe malul mării au fost atît de pline de emoţii şi descoperiri încît am uitat că mai există şi cărţi pe lumea aceasta. Apoi profesoara s-a dus în vizită la nişte prieteni din Boston şi m-a lăsat singură un scurt răstimp.

Cînd s-a întors, aproape primul lucru pe care l-am făcut a fost să începem povestea micului lord. îmi amintesc cu claritate timpul şi locul în care am citit primele capitole din fascinanta

70

Doveste. Era o după-amiază caldă de august. Stăteam împreună într-un hamac ce se legăna între doi pini din apropierea casei. Ne-am grăbit cu spălatul vaselor după masa de prînz ca să avem cît mai mult timp pentru poveste. Cînd ne îndreptam în grabă prin iarba înaltă spre hamac, în jurul nostru roiau cosaşii şi unii ni s-au prins de haine, iar profesoara a insistat să-i dăm jos pe toţi înainte de a ne sui în hamac, ceea ce mi s-a părut o risipă inutilă de timp. Hamacul era acoperit de ace de pin, deoarece nu fusese folosit cît timp a lipsit profesoara.

Soarele se revărsa asupra pinilor şi le amplifica mireasma. Aerul era îmbălsămat şi cu un iz de mare în el. înainte de a începe să citim, domnişoara Sullivan mi-a explicat aspectele pe care ştia că nu le voi înţelege, iar pe măsură

ce înaintam în lectură îmi explica cuvintele necunoscute. La început erau multe cuvinte pe care nu le ştiam, iar lectura era mereu întreruptă ; dar de. îndată ce am înţeles pe deplin situaţia, m-am cufundat prea adînc în lectură ca să mai observ nişte biete cuvinte şi mi-e teamă că am ascultat cu nerăbdare explicaţiile pe care domnişoara Sullivan le considera necesare. Cînd degetele i-au obosit prea tare ca să mai scrie un singur cuvînt, am avut pentru prima oară un sentiment acut al lipsurilor mele. Am luat cartea în mînă şi am început să pipăi literele cu o intensitate a trăirii pe care n-am s-o uit niciodată.

Mai tîrziu, la cererea mea expresă, domnul Anagnos a comandat tipărirea în relief a acestei poveşti şi am citit-o de nenumărate ori, pînă cînd am ştiut-o aproape pe de rost ; şi toată copilăria „Micul lord Fauntleroy" mi-a fost tovarăş bun şi drag. Am dat aceste detalii cu riscul de a deveni plictisitoare, pentru că sînt într-un contrast vădit cu amintirile vagi, alunecoase şi confuze pe care le am despre lecturile anterioare acesteia.

Cu „Micul lord Fauntleroy" datez începutul interesului meu autentic pentru cărţi, în următorii doi ani am citit multe cărţi acasă, precum şi în timpul vizitelor la Boston. Nu-mi pot aminti toate titlurile ori ordinea în care le- am citit, dar ştiu că printre ele au fost „Eroi greci", „Fabule" de La Fontaine,

„Cartea minunilor" a lui Hawthorne, „Poveşti după Biblie", „Poveşti după

Shakespeare" de fraţii Lamb, „Istoria Angliei scrisă pentru copii" de Dickens,

„1001 de nopţi", „Familia elveţiană Robinson", „Calea pelerinului", „Robinson Crusoe",

„Femei în miniatură" şi „,Heidi", o poveste frumoasă pe care mai tîrziu am citit-o şi în germană. Le citeam în pauzele dintre studiu şi joacă

71

cu o plăcere tot mai intensă. Nu le studiam şi nici nu le analizam — nu ştiam dacă sînt bine scrise sau nu ; nu mă gîndeam niciodată la stil sau la autor.

Cărţile îşi aşterneau comorile la picioarele mele, iar eu le acceptam aşa cum acceptăm soarele şi dragostea prietenilor, îmi plăcea „Femei în miniatură"