pentru că îmi crea un sentiment de legătură cu fetele şi băieţii care văd şi aud.

Oricît de încorsetată mi-era viaţa sub mai multe aspecte, trebuia să caut printre coperţile cărţilor informaţii despre lumea ce se întindea în afara celei în care trăiam.

Nici „Fabulele" şi nici „Calea pelerinului", pe care n-am terminat-o de citit, nu mi-au plăcut cine ştie ce.

„Fabulele" lui La Fontaine le-am citit mai întîi în traducere englezească şi mi-au plăcut doar într-o oarecare măsură. Mai tîrziu le-am citit şi în franceză şi am constatat că, în ciuda dinamismului imaginilor şi a deosebitei măiestri lingvistice, tot nu mi-au plăcut mai mult. Nu ştiu de ce, dar niciodată nu m-au atras prea tare poveştile în care animalele sînt puse să vorbească şi să se comporte ca oamenii. Caricaturile ridicole ale animalelor îmi ocupau mintea într-atît încît nu mai era loc pentru morală.

Şi apoi, La Fontaine nu prea face apel la simţămintele noastre morale mai înalte.

Corzile cele mai de sus pe care le atinge sînt cele ale raţiunii şi ale dragostei de sine. Toate fabulele sînt străbătute de ideea că moralitatea omului se naşte în întregime din dragoste de sine, iar dacă aceasta este dirijată şi înfrîntă de raţiune, acest lucru va conduce neîndoielnic la fericire. După cîte văd eu însă, dragostea de sine este rădăcina tuturor relelor, dar, desigur, s-ar putea să mă

înşel, căci la Fontaine avea posibilităţi mult mai mari de a observa oamenii decît aş putea avea eu vreodată. Obiecţiunile mele nu sînt atît îndreptate asupra fabulelor cinice şi satirice cît asupra celor în care adevăruri grave sînt rostite de maimuţe şi de vulpi.

în schimb, îmi plac mult „Cartea junglei" şi „Animale pe care le-am cunoscut".

Simt un interes real pentru animale ca atare, pentru că sînt autentice şi nu caricaturi ale oamenlor. Lectura stîrneşte simpatia faţă de iubirile şi antipatiile animalelor, rîsul faţă de întîmplările comice şi lacrimile în faţa tragediilor cu care se confruntă. Iar dacă se schiţează vreo morală, aceasta este atît de subtilă

încît n-o sesizezi conştient

Mintea mi s-a deschis firesc şi cu bucurie spre antichitate. Grecia, Grecia antică

exercita o fascinaţie misterioasă asupra mea. în închipuirile mele, zeii şi zeiţele păgîne umblau pe pămînt

72

şi discutau pe faţă cu oamenii, iar în inimă am înălţat în secret sanctuare pentru cei la care ţineam cel mai mult. Cunoaşteam şi iubeam toată galeria de nimfe, eroi şi semizei — ei, nu chiar pe toţi, căci cruzimea şi lăcomia Medeei şi ale lui Iason erau prea aberante ca să fie iertate şi mă tot minunam cum de le îngăduiau zeii să facă rău ca apoi să-i pedepsească pentru slăbiciuni. Misterul a rămas tot nerezolvat. Adesea mă întreb cum

Poate să rămînă Domnul liniştit

în timp ce-n casa timpului Păcatul se strecoară rînjind.

Iliada .este cea care a făcut din Grecia paradisul meu. Eram familiarizată cu istoria Troiei înainte de a o citi în original şi, în consecinţă, n-a fost foarte greu să le smulg cuvintelor greceşti comorile după ce am trecut cu bine hotarul gramaticii. Marea poezie, fie în greceşte fie în englezeşte, nu are nevoie de alt interpret decît o inimă receptivă. Fie ca ceata celor care, prin analizele, concluziile şi comentariile lor laborioase, au făcut ca marile cuvinte ale poeţilor să pară odioase să înveţe acest adevăr simplu ! Nu este necesar ca cineva să

poată defini fiecare cuvînt şi să-i dea formele de bază şi poziţia gramaticală în propoziţie pentru a înţelege şi aprecia un poem reuşit. Ştiu că savanţii mei profesori au găsit în Iliada mai multe comori decît voi găsi eu vreodată. Dar nu sînt avară. Mă mulţumesc să-i ştiu pe alţii mai înţelepţi. Totuşi, în ciuda cunoştinţelor vaste şi cuprinzătoare, ei nu pot măsura bucuria pe care le-o aduce splendida epopee, aşa cum nici eu n-o pot măsura. Cînd citesc cele mai frumoase pasaje din Iliada sînt conştientă de o stare sufletească care mă înalţă

deasupra împrejurărilor limitative, paralizante ale vieţii mele. Uit de limitele fizice — lumea mi se deschide spre înălţimi Şi-al meu e cerul în lung şi-n lat şi-n toată cuprinderea sa. Admiraţia mea pentru Eneida nu este la fel de mare, dar nu e mai puţin autentică. Am citit-o pe cît a fost posibil fără ajutorul notelor şi al dicţionarului şi-mi face întotdeauna plăcere să traduc pasajele care mă

încîntă în mod deosebit. Uneori e minunat ceea ce zugrăveşte Virgiliu în cuvinte ; totuşi, zeii şi oamenii săi trec prin scenele de suferinţă şi luptă şi milă

şi iubire ca nişte figuri graţioase dintr-un spectacol cu măşti elizabetan, în timp ce în Iliada fac trei salturi şi continuă să cînte. Virgiliu e senin şi încîntător ca o statuie de marmoră a lui Apollo în bătaia lunii; Homer e un "tînăr frumos şi dinamic, în plin soare şi cu vîntul fluturîndu-i prin plete.

73

Ce uşor e să zbori pe aripi de hîrtie ! De la „Eroii greci" la Iliada n-a fost doar o călătorie de o zi şi nici n-a fost pe de-a-n-tregul plăcută. Altul ar fi putut înconjura de multe ori lumea în timpul în care eu mi-am croit anevoie drumul prin labirinturile gramaticilor şi dicţionarelor ori am căzut în capcanele acelea îngrozitoare numite examene, instituite de şcoli şi colegii pentru a-i zăpăci pe cei ce sînt în căutarea cunoaşterii. Presupun că această

„Cale a pelerinului" era justificată de scop , dar mi se părea că nu se mai termină, în ciuda surprizelor plăcute care mi-au ieşit în cale cînd şi cînd pe la cotituri.

Am început să citesc Biblia cu mult înainte de a o putea înţelege. Acum îmi pare ciudat că a existat o vreme în care spiritul mi-era surd la minunatele sale armonii ; dar ţin bine minte o dimineaţă ploioasă de duminică în care, neavînd altceva de făcut, m-am rugat de verişoara mea să-mi citească o poveste din Biblie. Deşi nu credea că voi înţelege, a început să-mi scrie în mînă povestea lui Iosif şi a fraţilor săi. Nu ştiu cum s-a făcut, dar nu m-a prea interesat. Limbajul neobişnuit şi repetiţiile făceau ca povestea să-mi pară incredibilă şi pierdută în îndepărtatul ţinut al Canaanului, aşa că am adormit şi am cutreierat prin ţara lui Nod, înainte ca fraţii să vină cu haina în multe culori la cortul lui Iacob şi să

spună ticăloasa lor minciună ! Nu pot pricepe de ce poveştile grecilor erau atît de pline de farmec pentru mine, iar cele din Biblie erau lipsite de interes. Poate era aşa doar pentru că făcusem cunoştinţă cu mai mulţi greci la Boston şi m-a inspirat eutuziasmul pe care-l aveau pentru poveştile din ţara lor ; în schimb nu întîlnisem niciodată măcar un evreu sau un egiptean şi deci am conchis că

aceştia erau mai mult sau mai puţin barbari, iar poveştile lor erau probabil toate născocite, ipoteză care explica prezenţa repetiţiilor şi a numelor ciudate. Curios însă, epitetul „ciudat" nu mi-a venit niciodată în legătură cu un patronimic grecesc. Dar în ce termeni să vorbesc de minunăţiile pe care le-am descoperit în Biblie de atunci încoace ? Am citit-o ani de zile cu un simţămînt tot mai amplu de bucurie şi inspiraţie ; şi o iubesc ca pe nici o altă carte. Şi totuşi, mai sînt multe aspecte în Biblie împotriva cărora fiinţa mea se ridică instinctiv, atît de multe încît regret necesitatea care m-a forţat să o citesc de la un capăt la altul.

Nu cred că vastele cunoştinţe căpătate despre istoria şi sursele sale pot compensa detaliile neplăcute asupra cărora am fost forţată să mă concentrez.

Din partea mea, aş dori,

74

împreună cu domnul Howells, ca literatura trecutului să fie curăţată de tot ce e urît şi barbar în ea, deşi aş protesta la fel de categoric şi împotriva falsificării sau diluării marilor opere de artă.

în simplitatea şi în caracterul extrem de direct al cărţii Esterei se găseşte ceva impresionant, cutremurător. Poate exista ceva mai dramatic decît scena în care Estera stă în faţa ticălosului ei stăpîn ? Ştie că viaţa sa este în mîinile lui; nimeni nu o poate feri de mînia lui. Şi totuşi, înfrîngîndu-şi teama ca femeie ce era, se apropie de el, animată de cel mai nobil patriotism şi mînată de un singur gînd :

„Dacă voi pieri, voi pieri, dar dacă voi trăi, şi poporul meu va trăi."

Şi povestea lui Ruth — ce orientală este ! şi totuşi cît de diferită este viaţa acestor oameni simpli de la ţară de cea din capitala persană ! Ruth este atît de loială şi bună •— nu poţi să n-o îndrăgeşti cum stă printre secerători în lanul unduios. Spiritul său frumos, lipsit de egoism, străluceşte ca o stea luminoasă în noaptea unui veac crud şi întunecat. O dragoste ca a lui Ruth, ce se poate ridica deasupra credinţelor divergente, şi a adîncilor prejudecăţi rasiale, e greu de găsit în lume.

Biblia îmi dă un simţămînt adînc, mîngîietor, că „lucrurile văzute sînt trecătoare, iar cele nevăzute sînt eterne." Nu-mi amintesc să fi existat vreo vreme de cînd am devenit capabilă să îndrăgesc cărţile în care să nu-l fi iubit pe Shakespeare. Nu pot spune exact cînd ,am început să citesc „Povestirile după

Shakespeare" de Lamb, dar ştiu că le-am citit mai întîi cu puterea de înţelegere a unui copil. Se pare că cel mai tare m-a impresionat „Macbeth". O singură

lectură a fost suficientă ca să-mi întipăresc pentru totdeauna în memorie fiecare detaliu al poveştii. Multă vreme m-au urmărit fantomele şi vrăjitoarele pînă şi în Ţara Visului. Vedeam, vedeam efectiv, pumnalul din mîna mică şi albă a lui Lady Macbeth, — îngrozitoarea pată era la fel de reală pentru mine pe cît era şi pentru regină. . Am citit „Regele Lear" îndată după „Macbeth" şi nu voi uita niciodată sentimentul de groază pe care l-am trăit cînd am ajuns la scena în care lui Gloster i se scot ochii. M-a cuprins furia, degetele au refuzat să se mai mişte, am rămas ţeapănă o bună bucată de timp, îmi zvîcnea sîngele în tîmple, iar în inimă mi s-a concentrat toată ura pe care o poate simţi un copil.

75

Probabil că am făcut cunoştinţă cu Shylock şi cu Satan cam în aceeaşi perioadă, căci cele două personaje s-au asociat în mintea mea pentru multă vreme. Ţin minte că-mi părea rău pentru ele. Simţeam vag că nu puteau fi bune chiar dacă

şi-o doreau pentru că nimeni nu părea dispus să le ajute ori să le dea o şansă

cinstită. Nici chiar acum nu-mi găsesc în inimă destulă tărie pentru a le condamna irevocabil. Sînt momente în care simt că personajele asemenea lui Shylock, Iuda şi chiar Satan sînt spiţe rupte din marea roată a binelui, care se va întregi la timpul potrivit.

Poate părea ciudat cît de multe amintiri neplăcute mi-a lăsat prima lectură din Shakespeare. Piesele strălucitoare, pline de simţiri nobile şi de fantezie — care acum îmi plac cel mai mult — nu m-au impresionat la început, poate pentru că

reflectau strălucirea soarelui şi veselia, obişnuite în viaţa unui copil. Dar „nu există ceva mai capricios ca memoria unui copil în privinţa a ceea ce va reţine şi ceea ce va pierde."

De atunci am citit de multe ori piesele lui Shakespeare şi părţi din ele le ştiu pe de rost, dar n-aş putea spune care din ele îmi plac cel mai mult. încîntarea mea variază în funcţie de stări. Cîntecele şi sonetele au pentru mine o semnificaţie la fel de proaspătă şi minunată ca şi dramele. Dar, cu toată dragostea mea pentru Shakespeare, de cele mai multe ori e plictisitor să citeşti în versurile sale toate înţelesurile date de critici şi comentatori. Altădată încercam să-mi amintesc interpretările, dar acestea mă descurajau şi mă lezau ; aşa că am făcut un pact secret cu mine însămi să nu mai încerc. Tocmai am încălcat pactul studiindu-l pe Shakespeare sub îndrumarea profesorului Kittredge. Ştiu că sînt multe lucruri la Shakespeare şi în lume pe care nu le înţeleg şi sînt bucuroasă să văd cum, treptat, se ridică văl după văl şi mi se dezvăluie noi tărîmuri ale gîndirii şi frumosului.

Cel mai mult după poezie îmi place istoria. Am citit toate scrierile istorice pe care am reuşit să pun mîna, de la un catalog cu fapte seci şi date şi mai seci pînă

la imparţiala şi pitoreasca „Istorie a poporului englez" a lui Green de la „Istoria Europei" de Freeman la „Evul Mediu" de Emerton. Prima care m-a sensibilizat cu adevărat la valorile istoriei a fost „Istoria lumii" de Swinton pe care am primit-o de ziua mea cînd am împlinit treisprezece ani. Deşi nu cred că mai e socotită valabilă, -am păstrat-o, totuşi, de atunci ca pe una din comorile 76

mele. Din ea am învăţat cum s-au răspîndit rasele umane dintr-un ţinut într-altul şi au ridicat cetăţi, cum o mînă de mari conducători, Titani pămînteşti, au deschis porţile spre fericire pentru milioane de oameni şi le-au închis pentru şi mai multe milioane ; cum naţiuni diferite au făcut muncă de pionierat în domeniul artei şi al cunoaşterii şi au pregătit terenul pentru realizările şi mai măreţe ale veacurilor ce aveau să vină ; cum a trecut civilizaţia prin holocaustul unei epoci de degenerare şi s-a înălţat din nou, ca pasărea Phoenix, printre nobilii fii ai Nordului şi cum, prin libertate, toleranţă şi educaţie, cei buni şi înţelepţi au deschis calea spre salvarea întregii omeniri.

în cadrul lecturilor din timpul colegiului, m-am familiarizat oarecum cu literatura franceză şi cu cea germană. Germanul pune forţa înaintea frumuseţii şi adevărul înaintea convenţiilor, atît în viaţă cît şi în literatură, în tot ce face există o vigoare vehementă, de baros. Cînd vorbeşte, n-o face ca să-i impresioneze pe alţii, ci pentru că inima i-ar plesni dacă nu şi-ar găsi o supapă

pentru gîndurile ce-i pîrjolesc sufletul.

De asemenea, există în literatura germană o minunată rezervă care îmi place ; dar principalul ei merit constă în recunoaşterea potenţialului salvator al iubirii pline de sacrificiu de sine a femeii. Acest gînd străbate literatura germană şi este exprimat în tonalităţi mistice în „Faust" de Goethe : Vremelnic — sensibilul Doar ca simbol survine ; Aici intangibilul Evidenţă