De cînd a murit episcopul Brooks am citit Biblia de la un capăt la altul ; am citit, de asemenea, cîteva scrieri de filosofie a religiei, între care „Raiul şi iadul"

de Swedenborg, „înălţarea .omului" de Drummond, dar nu am întîlnit vreun alt crez sau sistem care să-mi mulţumească sufletul mai mult decît credinţa dragostei insuflată de episcopul Brooks. L-am cunoscut pe domnul Henry Drummond şi amintirea strîngerii lui de mînă puternice şi calde e ca o binecuvîntare. Era un interlocutor extrem de deschis. Ştia atît de multe şi era atît de prietenos încît era imposibil să fii apatic în prezenţa lui.

îmi aduc bine aminte de prima întîlnire cu doctorul Oliver Wendell Holmes. Ne invitase pe mine şi pe domnişoara Sullivan la el într-o duminică după-amiază.

Era la începutul primăverii, chiar după ce învăţasem să vorbesc. Am fost de îndată conduşi în bibliotecă unde l-am găsit aşezat într-un fotoliu imens lîngă

focul care ardea şi trosnea în vatră. Se gîndea, ne-a spus, la vremurile trecute.

„Şi ascultaţi murmurul rîului Charles", am sugerat. „Da," mi-a replicat.

„Charles are multe conotaţii scumpe mie." .

89

în cameră mirosea a tipar şi a piele. Aşa am aflat că e plină cu cărţi şi am întins instinctiv mîna ca să dau de ele. Degetele mi-au poposit pe un volum frumos cu poezii de Tennyson şi cînd domnişoara Sullivan mi-a spus despre ce e vorba, am început să recit :

Izbeşte-te, izbeşte-te, izbeşte-te De cenuşiile, recile stînci,o, mare !

D-ar m-am oprit brusc. Am simţit lacrimi pe mînă. îl făcusem • pe poetul meu îndrăgit să plîngă şi acest lucru m- a mîhnit profund. M-a aşezat în fotoliul lui şi mi-a adus tot felul de lucruri interesante ca să le cercetez. La cererea sa am recitat „Nautilus", care pe atunci era poezia mea preferată. L-am mai văzut pe domnul Holmes de multe ori după aceea şi am învăţat să îndrăgesc omul la fel de mult ca şi poetul.

într-o zi frumoasă de vară, nu mult după întîlnirea cu doctorul Holmes, l-am vizitat, împreună cu domnişoara Sullivan, pe Whittier în căminul său liniştit de pe malul rîului Merrimac. Calda sa amabilitate şi vorbirea aleasă mi-au cîştigat inima. Avea o carte cu poemele sale tipărită în relief. Am citit din ea „Din vremea şcolii". A fost încîntat cît de bine pronunţam cuvintele şi mi-a spus că

mă înţelege fără nici o greutate. Apoi am pus multe întrebări despre poem şi i-am citit răspunsurile punîndu-mi degetele pe buzele lui. Mi-a mărturisit că el este băieţelul din poem şi că pe fetiţă o chema Sally şi încă altele pe care le-am uitat. Am mai recitat şi „Laus Deo" şi, în timp ce recitam versurile de încheiere, mi-a pus în mîini statueta unui sclav de pe al cărui trup încovoiat cădeau lanţurile, aşa cum au căzut şi de pe mîinile şi picioarele lui Petru cînd l-a scos îngerul din închisoare. Am mers apoi la dînsul în birou, unde a scris un autograf pentru profesoara mea şi şi-a exprimat admiraţia pentru munca ei, iar mie mi-a zis : „Ea este eliberatorul tău spiritual". După aceea m-a condus pînă

la poartă şi m-a sărutat duios pe frunte. Am promis să-l vizitez şi în vara următoare, dar a murit înainte de a mă putea ţine de promisiune.

Doctorul Edward Everest Hale este unul din cei mai vechi prieteni ai mei. îl cunosc de cînd aveam nouă ani şi dragostea mea pentru el a crescut cu trecerea anilor. Simpatia sa plină de înţelepciune şi gingăşie au fost pentru mine şi pentru domnişoara Sullivan un sprijin real la vremi de cumpănă şi durere, 90

iar braţul său puternic ne-a ajutat să trecem peste multe terenuri accidentate ; şi ce a făcut pentru noi a făcut şi pentru mii de alţi oameni împovăraţi cu sarcini dificile. El a umplut burdufurile vechi ale dogmei cu vinul nou al dragostei şi a arătat oamenilor ce înseamnă a crede, a trăi şi a fi liber. Cele predicate de el le-am văzut frumos exprimate în propria-i viaţă — dragostea de ţară, bunătatea pentru ultimul semen al său şi dorinţa sinceră de a-şi purta viaţa spre înălţimi. A fost şi este un profet şi un inspirator pentru oameni şi un mare maestru al Cuvîntului, prietenul întregii specii umane •— Domnul să-l binecuvînteze !

Am scris deja despre prima mea întîlnire cu doctorul Alexander Graham Bell.

De atunci am petrecut multe zile fericite la el la Washington şi în frumoasa lui casă din mijlocul insulei Cape Breton, lîngă Baddeck, satul pe care l-a făcut celebru cartea lui Charles Dudley Warner. Aici în laboratorul doctorului Bell sau pe cîmpiile de pe ţărmul marelui Bras d'Or am petrecut multe ceasuri încîntătoare ascultînd ce-mi povestea despre experimentele sale sau ajutîndu-l să înalţe zmeele cu ajutorul cărora speră să descopere legile ce vor guverna aparatele de zbor ale viitorului. Dr. Bell este prolific în multe domenii ale ştiinţei şi are darul de a face interesant orice subiect pe care îl abordează, chiar şi cele mai absurde teorii. Te face să simţi că, dacă ai avea puţin timp, şi tu ai putea fi un mare inventator. Are şi o parte umoristică şi poetică în el. Pasiunea sa dominantă este dragostea pentru copii.

Niciodată nu este aşa de fericit ca atunci cînd ţine un copilaş drăguţ în braţe.

Truda sa în folosul surzilor va dăinui şi va fi o binecuvîntare pentru generaţiile de copii care vor veni ; iar noi îl iubim la fel de mult pentru ceea ce a realizat el însuşi ca şi pentru ceea ce a reactualizat din descoperirile altora.

în timpul celor doi ani petrecuţi la New York am avut multe ocazii de a sta de vorbă cu oameni de ale căror nume auzisem adesea, dar pe care nu sperasem să-i cunosc. Pe cei mai mulţi i-am întîlnit • pentru prima oară în casa bunului meu prieten, domnul Laurence Hutton. Am avut marea- cinste de a-i vizita, pe el şi pe scumpa lui doamnă Hutton, la locuinţa lor primitoare, de a le vedea biblioteca şi de a citi frumoasele sentimente şi .gîn- durile aşternute pe hîrtie pentru ei de către prieteni talentaţi. Bine s-a spus că domnul Hutton are harul de a activa în fiecare om cele mai bune gînduri şi cele mai nobile sentimente. Nu este nevoie să citeşti „Un băiat cunoscut" ca să-l înţelegi— cel mai. bun şi mai generos băiat pe care l-am cunoscut, un

91

prieten de nădejde în toate împrejurările, care-şi lasă amprenta dragostei deopotrivă în viaţa câinilor şi în viaţa semenilor săi.

Doamna Hutton este o prietenă adevărată şi încercată, îi datorez mult din ceea ce îndrăgesc şi preţuiesc. Ea m-a sfătuit şi m-a ajutat cel mai adesea în evoluţia mea ca studentă. Cînd ceea ce am de studiat îmi pare deosebit de greu şi descurajator, îmi scrie scrisori care mă fac să mă simt bucuroasă şi curajoasă

; căci ea este o persoană de la care învăţăm că împlinirea unei îndatoriri apăsătoare o face pe următoarea mai simplă şi mai uşoară.

Domnul Hutton m-a prezentat multora dintre prietenii lui literaţi. Între ei cei mai mari sînt William Dean Howells şi Mark Twain. I-am cunoscut şi pe domnii Richard Watson şi Edmund Clarence Stedman, şi, de asemenea, pe domnul Charles Dudley Warner, cel mai încîntător dintre povestitori şi cel mai iubit prieten, a cărui putere de înţelegere era atît de vastă încît pe drept cuvînt se poate spune despre el că a iubit toate creaturile vii-şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Odată domnul Werner m-a dus în vizită la cel mai îndrăgit poet al pădurilor •

— domnul John Burroughs. Erau cu toţii amabili şi plini de simpatie şi am simţit la fel de mult farmecul purtării lor ca şi strălucirea eseurilor şi poemele lor. Nu puteam ţine pasul cu toţi literaţii aceia care alunecau de la un subiect la altul şi intrau în dispute complicate sau făceau conversaţia mai sclipitoare, lansînd epigrame ori vorbe de duh inspirate. Iar eu eram micul Ascanius, care mergea cu paşi inegali pe urma paşilor mari, eroici, ai lui Eneas pe drumul spre un destin măreţ. Mi-au adresat multe cuvinte deosebite. Domnul Gilder mi-a povestit despre călătoriile sale călăuzite de lumina lunii prin deşert spre Piramide, iar într-o scrisoare mi-a scris că a făcut semnul de sub semnătură

mai apăsat ca să-l pot simţi la pipăit. Acest lucru mi-aduce aminte de faptul că

doctorul Hide îşi punea amprenta personală în scrisorile către mine semnînd în braille. De pe buzele lui Mark Twain am citit una sau două din povestirile sale bune. Avea un mod aparte de a gîndi, de a acţiona, în strîngerea lui de mînă

simt cum îmi face cu ochiul. Chiar şi atunci cînd dă glas înţelepciunii sale cinice pe un ton extrem de amuzant, simţi că inima lui e un lung şi delicat poem plin de înţelegere umană.

La New York am mai întîlnit o droaie de oameni interesanţi : doamna Mary Mapes Dodge, îndrăgita editoare de la St. Nicholas şi doamna Riggs (Kate Douglas Wiggin), autoarea lui

92

„Patsy". Am primit de la ele daruri inspirate de căldura inimii ; cărţi ce conţin propriile lor gînduri, scrisori luminate de suflet şi fotografii a căror descriere repetată o solicit cu drag. Dar spaţiul nu-mi permite să-mi pomenesc toţi prietenii şi apoi există aspecte legate de ei care se ascund după

aripi de heruvimi, aspecte sacre pentru mine ce nu pot fi încredinţate tiparului rece. Chiar şi despre doamna Laurence Hutton am vorbit cu oarecare ezitare.

Am să mai menţionez doar doi prieteni. Unul din ei este doamna William Thaw, din Pittsburgh, la ea acasă, la Lynd-hurst. Tot timpul întreprinde ceva ca să facă fericit pe cîte cineva, iar generozitatea şi sfatul ei înţelept n-au dat niciodată greş în ce ne. priveşte pe mine şi pe profesoara mea în toţi anii aceştia de cînd o cunoaştem.

Şi celuilalt prieten îi sînt profund îndatorată. Este bine cunoscut pentru mîna fermă cu care conduce acţiuni vaste, însuşirile sale deosebite i-au atras respectul tuturor. Amabil cu toată lumea, face mereu bine, tăcut şi nevăzut. Am ajuns iar la cercul de nume distinse pe care nu trebuie să le menţionez ; dar cu dragă

inimă i-aş recunoaşte generozitatea şi interesul plin de afecţiune datorită cărora am putut urma colegiul.

Aşa se face că prietenii au alcătuit de fapt povestea vieţii mele. în mii de chipuri ei au transformat cusururile mele în minunate avantaje şi mi-au dat astfel posibilitatea să păşesc senină şi fericită în umbra aruncată de handicapul meu.

93

ADDENDA

[p. 17] Anne Mansfield Sullivan (1866—1936) era fiica unor imigranţi irlandezi. A intrat la Institutul Perkins la 7 octombrie 1880, cînd avea 14 ani şi a absolvit în 1886. în copilărie fusese aproape oarbă, dar mai tîrziu vederea i-a revenit parţial. Deşi fără experienţă, săracă şi bolnavă, în 1887 era deja considerată o demnă urmaşă a doctorului Howe, cel care o educase pe Laura Bridgman — o altă surdă şi oarbă celebră în epocă — şi care imprimase principalele direcţii de educaţie la Institutul Perkins pentru Orbi. S-a pregătit pentru munca ce o aştepta ca profesoară a lui Helen în perioada august 1886 —

februarie 1887". Activitatea doctorului Howe i-a netezit drumul, dar ea are meritul de a fi descoperit modalitatea de a-i'învăţa limba pe cei surzi şi orbi.

Dacă în practică intuiţia sa a fost fără greş, Anne Sullivan a fost stingheră şi lapidară cînd a trebuit să-şi prezinte observaţiile, metodele şi rezultatele în scris. Rapoartele asupra activităţii i se păreau o pierdere de vreme, fapt regretat de generaţiile următoare de specialişti în domeniu.

[p. 18] După cum se poate uşor constata din lectura acestei cărţi, Helen Keller folosea cu o plăcere deosebită nume de sunete şi culori. Uneori asocierile pe care le face între obiecte şi culori nu sînt tocmai adecvate, într-o scrisoare care însoţea un cadou către Mildred, Helen, pe atunci în vîrstă de nouă ani (scrisoarea este datată «24 octombrie 1889), îşi asigura surioara mai mică de frumuseţea viitoarei rochii făcute din materialul albastru pe care i-l trimitea :

„cînd o vei purta, vei fi frumoasă ca un trandafir". Alteori „greşelile" produc efecte stilistice atît de surprinzătoare încît ne îndoim că ar fi vorba de o eroare.

Aşa este şi această expresie metaforică în care dublul oximoron „beznă

tangibilă" şi „beznă albă" reprezintă o descriere exactă a ceţei dense, la propriu şi la figurat.

[p. 19] Desigur, relatările autoarei privind etapele educaţiei sale în copilărie nu sînt riguros exacte. Adesea, amintirile sînt idealizate şi completate cu imagini şi gînduri aparţinînd unor momente mai tîrzii. De aceea, relatările Annei Sullivan diferă în oarecare măsură de ale sale. Iată cum descrie profesoara primele impresii despre Helen într-o scrisoare datată 6 martie 1887, scrisă, deci, trei zile după sosirea la Tuscumbia : 94

Cînd m-am apropiat de casă, am văzut un copil ce stătea în dreptul uşii, iar căpitanul Keller mi-a spus : „Uite-o. Toată ziua a ştiut că aşteptăm pe cineva şi a fost ca sălbatică de cînd a plecat maică-sa la gară după dumneavoastră". Abia am pus piciorul pe prima treaptă că s-a şi repezit spre mine cu atîta forţă încît m-ar fi doborît dacă n-ar fi fost căpitanul Keller în spatele meu. Mi-a pipăit faţa, rochia şi geanta de voiaj, pe care mi-a luat-o din mînă şi a încercat să o deschidă. (. .).

Mă aşteptam oarecum să văd un copil palid şi delicat — presupun că ideea aceasta mi se trage de la descrierea pe care i-a făcut-o doctorul Howe înfăţişării Laurei Bridgman la venirea în Institut. Dar Helen nu are nimic delicat şi palid în ea. Este mare, puternică şi rumenă şi la fel de nestrunită în mişcări ca un mînz tînăr. Are cîteva din ticurile nervoase atît de vizibile şi de deprimante la copiii orbi. Are corpul bine clădit şi viguros, iar doamna Keller spune că n-a mai zăcut nici măcar o zi de cînd a suferit de boala aceea care. a lăsat-o fără văz şi auz. Are un cap frumos şi legat de umeri exact cum trebuie. Este greu să-i descrii faţa. Este inteligentă, dar îi lipseşte mobilitatea, ori sufletul, ori aşa ceva.