La început aveam doar cîteva cărţi cu tipăritură în relief — „Culegere de lecturi" pentru copii şi o carte despre pămînt intitulată „Lumea noastră". Cred că asta era tot; dar le-am citit de nenumărate ori; le-am citit pînă ce cuvintele s-au tocit încît de-abia le mai puteam descifra. Uneori îmi citea domnişoara Sullivan, scriindu-mi în mînă poveşti scurte şi poezii pe care ştia că le voi înţelege; dar eu preferam să-mi citesc singură pentru că îmi plăcea, să citesc de mai multe ori părţile care mă atrăgeau.
Dar de citit serios am început abia în cursul primei mele vizite la Boston. Acolo mi s-a permis să-mi petrec zilnic o vreme la biblioteca Institutului şi să umblu de la un raft la altul şi să scot orice carte pe care-mi zăboveau degetele. Şi am citit, nu glumă, indiferent dacă înţelegeam doar un cuvînt din zece ori numai două cuvinte pe pagină. Mă fascinau cuvintele în sine; dar nu conştientizam ceea ce citeam. Cred, totuşi, că mintea mi-era uşor impresionabilă la vremea aceea, căci am reţinut multe cuvinte şi chiar propoziţii întregi fără să am nici cea mai mică idee despre înţelesul lor ; iar după aceea, cînd am început să
vorbesc şi să scriu, aceste cuvinte şi fraze îmi veneau în mod natural în minte, încît - prietenii se minunau de bogăţia vocabularului meu. Trebuie să fi citit fragmente din multe cărţi (pe vremea aceea nu citeam o carte de la un capăt la altul) precum şi multă poezie în felul acesta mecanic pînă ce am dat de „Micul lord Fauntleroy". Aceasta a fost prima carte pe care am citit-o cu înţelegere şi care a lăsat urmări.
într-o zi profesoara m-a găsit într-un colţ al bibliotecii, aplecată asupra
„Literei stacojii". Aveam pe atunci opt ani. Ţin minte că m-a întrebat dacă îmi place de micuţa Pearl, şi mi-a explicat cîteva din cuvintele care-mi dădeau bătaie de cap. Apoi mi-a spus că are o poveste frumoasă despre un băieţel de care e sigură că-mi va plăcea mai mult decît „Litera stacojie". Numele poveştii era „Micul lord Fauntleroy". Mi-a promis că mi-o va citi în vara următoare.
Dar am început s-o citim abia în august; primele săptămîni pe malul mării au fost atît de pline de emoţii şi descoperiri încît am uitat că mai există şi cărţi pe lumea aceasta. Apoi profesoara s-a dus în vizită la nişte prieteni din Boston şi m-a lăsat singură un scurt răstimp.
Cînd s-a întors, aproape primul lucru pe care l-am făcut a fost să începem povestea micului lord. îmi amintesc cu claritate timpul şi locul în care am citit primele capitole din fascinanta
70
Doveste. Era o după-amiază caldă de august. Stăteam împreună într-un hamac ce se legăna între doi pini din apropierea casei. Ne-am grăbit cu spălatul vaselor după masa de prînz ca să avem cît mai mult timp pentru poveste. Cînd ne îndreptam în grabă prin iarba înaltă spre hamac, în jurul nostru roiau cosaşii şi unii ni s-au prins de haine, iar profesoara a insistat să-i dăm jos pe toţi înainte de a ne sui în hamac, ceea ce mi s-a părut o risipă inutilă de timp. Hamacul era acoperit de ace de pin, deoarece nu fusese folosit cît timp a lipsit profesoara.
Soarele se revărsa asupra pinilor şi le amplifica mireasma. Aerul era îmbălsămat şi cu un iz de mare în el. înainte de a începe să citim, domnişoara Sullivan mi-a explicat aspectele pe care ştia că nu le voi înţelege, iar pe măsură
ce înaintam în lectură îmi explica cuvintele necunoscute. La început erau multe cuvinte pe care nu le ştiam, iar lectura era mereu întreruptă ; dar de. îndată ce am înţeles pe deplin situaţia, m-am cufundat prea adînc în lectură ca să mai observ nişte biete cuvinte şi mi-e teamă că am ascultat cu nerăbdare explicaţiile pe care domnişoara Sullivan le considera necesare. Cînd degetele i-au obosit prea tare ca să mai scrie un singur cuvînt, am avut pentru prima oară un sentiment acut al lipsurilor mele. Am luat cartea în mînă şi am început să pipăi literele cu o intensitate a trăirii pe care n-am s-o uit niciodată.
Mai tîrziu, la cererea mea expresă, domnul Anagnos a comandat tipărirea în relief a acestei poveşti şi am citit-o de nenumărate ori, pînă cînd am ştiut-o aproape pe de rost ; şi toată copilăria „Micul lord Fauntleroy" mi-a fost tovarăş bun şi drag. Am dat aceste detalii cu riscul de a deveni plictisitoare, pentru că sînt într-un contrast vădit cu amintirile vagi, alunecoase şi confuze pe care le am despre lecturile anterioare acesteia.
Cu „Micul lord Fauntleroy" datez începutul interesului meu autentic pentru cărţi, în următorii doi ani am citit multe cărţi acasă, precum şi în timpul vizitelor la Boston. Nu-mi pot aminti toate titlurile ori ordinea în care le- am citit, dar ştiu că printre ele au fost „Eroi greci", „Fabule" de La Fontaine,
„Cartea minunilor" a lui Hawthorne, „Poveşti după Biblie", „Poveşti după
Shakespeare" de fraţii Lamb, „Istoria Angliei scrisă pentru copii" de Dickens,
„1001 de nopţi", „Familia elveţiană Robinson", „Calea pelerinului", „Robinson Crusoe",
„Femei în miniatură" şi „,Heidi", o poveste frumoasă pe care mai tîrziu am citit-o şi în germană. Le citeam în pauzele dintre studiu şi joacă
71
cu o plăcere tot mai intensă. Nu le studiam şi nici nu le analizam — nu ştiam dacă sînt bine scrise sau nu ; nu mă gîndeam niciodată la stil sau la autor.
Cărţile îşi aşterneau comorile la picioarele mele, iar eu le acceptam aşa cum acceptăm soarele şi dragostea prietenilor, îmi plăcea „Femei în miniatură"
pentru că îmi crea un sentiment de legătură cu fetele şi băieţii care văd şi aud.
Oricît de încorsetată mi-era viaţa sub mai multe aspecte, trebuia să caut printre coperţile cărţilor informaţii despre lumea ce se întindea în afara celei în care trăiam.
Nici „Fabulele" şi nici „Calea pelerinului", pe care n-am terminat-o de citit, nu mi-au plăcut cine ştie ce.
„Fabulele" lui La Fontaine le-am citit mai întîi în traducere englezească şi mi-au plăcut doar într-o oarecare măsură. Mai tîrziu le-am citit şi în franceză şi am constatat că, în ciuda dinamismului imaginilor şi a deosebitei măiestri lingvistice, tot nu mi-au plăcut mai mult. Nu ştiu de ce, dar niciodată nu m-au atras prea tare poveştile în care animalele sînt puse să vorbească şi să se comporte ca oamenii. Caricaturile ridicole ale animalelor îmi ocupau mintea într-atît încît nu mai era loc pentru morală.
Şi apoi, La Fontaine nu prea face apel la simţămintele noastre morale mai înalte.
Corzile cele mai de sus pe care le atinge sînt cele ale raţiunii şi ale dragostei de sine. Toate fabulele sînt străbătute de ideea că moralitatea omului se naşte în întregime din dragoste de sine, iar dacă aceasta este dirijată şi înfrîntă de raţiune, acest lucru va conduce neîndoielnic la fericire. După cîte văd eu însă, dragostea de sine este rădăcina tuturor relelor, dar, desigur, s-ar putea să mă
înşel, căci la Fontaine avea posibilităţi mult mai mari de a observa oamenii decît aş putea avea eu vreodată. Obiecţiunile mele nu sînt atît îndreptate asupra fabulelor cinice şi satirice cît asupra celor în care adevăruri grave sînt rostite de maimuţe şi de vulpi.
în schimb, îmi plac mult „Cartea junglei" şi „Animale pe care le-am cunoscut".
Simt un interes real pentru animale ca atare, pentru că sînt autentice şi nu caricaturi ale oamenlor. Lectura stîrneşte simpatia faţă de iubirile şi antipatiile animalelor, rîsul faţă de întîmplările comice şi lacrimile în faţa tragediilor cu care se confruntă. Iar dacă se schiţează vreo morală, aceasta este atît de subtilă
încît n-o sesizezi conştient
Mintea mi s-a deschis firesc şi cu bucurie spre antichitate. Grecia, Grecia antică
exercita o fascinaţie misterioasă asupra mea. în închipuirile mele, zeii şi zeiţele păgîne umblau pe pămînt
72
şi discutau pe faţă cu oamenii, iar în inimă am înălţat în secret sanctuare pentru cei la care ţineam cel mai mult. Cunoaşteam şi iubeam toată galeria de nimfe, eroi şi semizei — ei, nu chiar pe toţi, căci cruzimea şi lăcomia Medeei şi ale lui Iason erau prea aberante ca să fie iertate şi mă tot minunam cum de le îngăduiau zeii să facă rău ca apoi să-i pedepsească pentru slăbiciuni. Misterul a rămas tot nerezolvat. Adesea mă întreb cum
Poate să rămînă Domnul liniştit
în timp ce-n casa timpului Păcatul se strecoară rînjind.
Iliada .este cea care a făcut din Grecia paradisul meu. Eram familiarizată cu istoria Troiei înainte de a o citi în original şi, în consecinţă, n-a fost foarte greu să le smulg cuvintelor greceşti comorile după ce am trecut cu bine hotarul gramaticii. Marea poezie, fie în greceşte fie în englezeşte, nu are nevoie de alt interpret decît o inimă receptivă. Fie ca ceata celor care, prin analizele, concluziile şi comentariile lor laborioase, au făcut ca marile cuvinte ale poeţilor să pară odioase să înveţe acest adevăr simplu ! Nu este necesar ca cineva să
poată defini fiecare cuvînt şi să-i dea formele de bază şi poziţia gramaticală în propoziţie pentru a înţelege şi aprecia un poem reuşit. Ştiu că savanţii mei profesori au găsit în Iliada mai multe comori decît voi găsi eu vreodată. Dar nu sînt avară. Mă mulţumesc să-i ştiu pe alţii mai înţelepţi. Totuşi, în ciuda cunoştinţelor vaste şi cuprinzătoare, ei nu pot măsura bucuria pe care le-o aduce splendida epopee, aşa cum nici eu n-o pot măsura. Cînd citesc cele mai frumoase pasaje din Iliada sînt conştientă de o stare sufletească care mă înalţă
deasupra împrejurărilor limitative, paralizante ale vieţii mele. Uit de limitele fizice — lumea mi se deschide spre înălţimi Şi-al meu e cerul în lung şi-n lat şi-n toată cuprinderea sa. Admiraţia mea pentru Eneida nu este la fel de mare, dar nu e mai puţin autentică. Am citit-o pe cît a fost posibil fără ajutorul notelor şi al dicţionarului şi-mi face întotdeauna plăcere să traduc pasajele care mă
încîntă în mod deosebit. Uneori e minunat ceea ce zugrăveşte Virgiliu în cuvinte ; totuşi, zeii şi oamenii săi trec prin scenele de suferinţă şi luptă şi milă
