poate, presupun, probabil, uit, îmi amintesc.

Dacă Helen mă întreba: „Unde e mama

acum?", îi replicam: „Nu ştiu. Poate că e e cu

Lelia".

După ce se familiarizează cu cuvintele, le foloseşte în compuneri.

„26 septembrie [1888]

In această dimineaţă am stat cu profesoara la fereastră şi am văzut un băieţel care merge pe trotuar. Ploua foarte tare şi el avea o umbrelă foarte mare care să-l apere de picăturile de ploaie.

Nu ştiu cîţi ani avea, dar cred că putea să aibă şase ani. Poate că îl chema Joe.

Nu ştiu încotro mergea pentru că era un băieţel necunoscut. Dar probabil că

mama l-a trimis la magazin să cumpere

98

ceva de mîncare. Avea o sacoşă în mînă. Presupun că urma să i-o ducă mamei sale."

învăţînd-o să folosească limba, nu m-am limitat la o teorie sau la un sistem anume. Am observat mişcările spontane ale minţii copilului şi am încercat să

urmez sugestiile care mi se făceau în acest fel.

In continuare Anne Suîlivan se referă la educaţia liberă şi activă în mediul natural, la efortul de a lărgi orizontul micuţei eleve în primul rînd prin raportare la obiectele existente în jur, la strădania de a o plasa în relaţii fireşti şi deschise cu ceilalţi. O încurajează pe Helen să ţină un jurnal. Urmează extrase din acesta.

Reproducem şi noi mai jos cîteva pasaje. Să nu uităm că autoarea nu avea nici -

opt ani cînd a început acest jurnal.

„22 martie 1888

Joi a venit să mă vadă domnul Anagnos. Am fost bucuroasa că-l pot îmbrăţişa şi săruta. El are grijă de şaizeci de fetiţe oarbe şi de şaptezeci de băieţei orbi. îi iubesc. Fetiţele oarbe mi-au trimis un coşuleţ de lucru foarte drăguţ. Am găsit în el foarfece şi aţă, şi o carte de cusut cu multe ace şi un croşet şi degetar şi

•cutie şi metru de croitorie şi nasturi şi pernuţă pentru bolduri. Le voi scrie fetiţelor o scrisoare ca să le mulţumesc. Am să fac hăinuţe frumoase pentru Nacy, Adeline şi şi Alie. în mai voi merge la Cincinnati şi voi mai cumpăra un copil. Atunci voi avea patru copii. (...) Am învăţat despre calm. înseamnă liniştit şi fericit. Unchiul Morie mi-a trimis poveşti frumoase. Am citit despre păsări.

Prepeliţa cloceşte cincisprezece-douăzeci de ouă albe. îşi face cuibul pe pămînt."

„James a omorît becaţe pentru micul dejun. Puişorilor le-a fost frig şi au murit, îmi pare rău. Profesoara şi cu mine am făcut o plimbare cu barca pe rîul Tennessee. I-am văzut pe domnul Wilson şi pe James cum vîslesc. Barca aluneca repede, iar noi am băgat mîna în apă şi am simţit-o cum curge."

[p. 27] Opţiunea tinerei studente pentru disciplinele umaniste justifică această

afirmaţie ; există, însă, suficiente mărturii care atestă calităţile şi rezultatele deosebite ale micuţei Helen şi în ce priveşte matematica. Iată cîteva fragmente din raportul Annei Sullivan pe 1891 : „A făcut progrese considerabile la aritmetică. (...) Mintea îi lucrează atît de repede încît se întîmplă adesea că, atunci cînd îi dau un exemplu, ea îmi dă răspunsul corect înainte de a avea eu timp să formulez pînă la capăt întrebarea. (...) Odată, cînd o problemă a pus-o în mare încurcătură, i-am propus să ne plimbăm puţin şi, poate, după aceea o va înţelege. A clătinat din cap cu hotărîre, mi-a spus : „Duşmanii mei ar putea crede că fug de ei. Trebuie să rămîn şi să-i cuceresc acum» şi aşa a şi făcut." în acelaşi raport, profesoara notează : „Dacă îi propun să lase o problemă de aritmetică pe a doua zi, ea răspunde : «Cred că îmi va face mintea mai puternică dacă o rezolv acum»".

[p. 29] Relaţia dintre elevă şi profesoară, relaţie atît de puternică încît a subminat scurta căsnicie a celei din urmă, a constituit un subiect generos de meditaţie, speculaţie şi chiar creaţie. Reproducem mai jos în original 99

senzualele versuri ale (încă) tinerei poete americane Debra Bruce Pure Daughter, 1983, p. 12—13) : Helen and Me

„AU the powers on Earth cannot separate Helen ana me." Helen Keller's teacher, Anne Sullivan, before her brief John Macy

I don't know how

deep in her back or belly

she felt me coming across , the

porch. One step and her hands

would stop

stroking wprds into

each other, and fall

into themselves, into her lap.

How could I punish her then ? Pretending I hâd seen nothing, I let her nudge me, sniff my hair. I tickled her neck with whiskers of mimosa. That summer she hâd already kissed me back, long before the word water lolled in her cupped hand.

That year

I couîd hold her head

against my hip, and

years later, hip to hip,

we walked

towards the hands of

famous

men

who

touched her only

after I touched

their names into

her palm and let

her go.