Nici o barieră senzorială nu-mi blochează accesul la discursul încîntător şi plin de graţie al prietenelor mele, cărţile. Ele-mi vorbesc fără stînjeneală ori stîngăcie. Lucrurile pe care le-am învăţat şi cele care mi s-au predat par a avea o importanţă ridicol de mică în comparaţie cu a lor „iubire vastă şi milostenie divină".
CAPITOLUL XXII
Am credinţa că cititorii mei nu s-au pripit să tragă din capitolul precedent concluzia că cititul este singura mea plăcere ; plăcerile şi distracţiile mele sînt multe şi variate.
78
Mu o dată pe parcursul povestirii m-am referit la dragostea mea pentru mediul rural şi pentru sporturile în aer liber. Cînd eram mică, am învăţat să înot şi să
vînslesc şi în timpul verii, cînd sînt la Wrentham, statul Massachusetts, aproape că locuiesc în barcă. Nimic nu-mi provoacă o plăcere mai mare decît să-mi iau prietenii, atunci cînd mă vizitează, la o plimbare cu barca. DesigUr, nu pot dirija barca foarte bine. Cineva stă de obicei la pupa şi se ocupă de cîrmă
cît eu vîslesc. Totuşi, vîslesc şi fără cîrmă. E distractiv să încerci să cîrmesti după mirosul ierburilor de apă şi crinilor şi după cel al tufelor care cresc pe mal. Folosesc vîsle cu legături de piele care le menţin poziţia în rame şi ştiu după rezistenţa apei cînd sînt poziţionate corect, în acelaşi fel pot să sesizez cînd trag împotriva curentului, îmi place să înfrunt vîntul şi valurile. Ce poate fi mai amuzant decît să faci o bărcuţă de nădejde, care se supune voinţei şi muşchilor tăi, să alunece uşor peste valurile lucitoare şi legănătoare şi să simţi asaltul constant şi imperios al apei ?
îndrăgesc şi canotajul şi bănuiesc că veţi zîmbi cînd vă voi spune că-mi place mai ales în nopţile cu lună. E drept că nu pot vedea cum se înalţă luna de după
pini şi cum străbate lin bolta cerească, lăsînd în urmă-i o cărare luminoasă pe care s-o putem urma ; dar ştiu că e acolo şi, cum stau întinsă pe perne şi-mi înmoi mîna în apă, îmi închipui că-i simt lucirea pe care o lasă în trecere veştmintele ei. Uneori cîte un peştişor curajos îmi alunecă printre degete şi adesea cîte un nufăr se atinge sfios de mîna mea. Frecvent, cînd ieşim din adăpostul unui golfuleţ, devin brusc conştientă de vastitatea aerului din jur.
Parcă mă învăluie o căldură luminoasă. N-am descoperit niciodată dacă vine de la copacii care au fost încălziţi de soare sau de la apă. Această senzaţie stranie am avut-o şi în inima oraşului. Am simţit-o şi în zile reci şi cu furtună, dar şi noaptea. Este ca şi sărutul pe faţă al unor buze calde.
Distracţia mea preferată se leagă de navigaţia cu pînze. în vara lui 1901 am vizitat Noua Scoţie şi am avut ocazii de care nu mai avusesem parte pînă atunci de a face cunoştinţă cu oceanul. După ce am petrecut cîteva zile în ţinutul Evanghelinei, în jurul căruia poemul lui Longfellow a ţesut o adevărată vrajă, am mers cu domnişoara Sullivan în Halifax, unde am rămas cea mai mare parte din vară. Portul era bucuria noastră, paradisul nostru. Ce curse glorioase am făcut pînă la" bazinul Bed-ford, pînă la insula McNabb, pînă la York Redoubt şi pînă la
79
Northwest Arm ! Şi ce ceasuri mîngîietoare şi vrăjite am petrecut noaptea în umbra falnicelor şi tăcutelor nave de război. Ah, totul era atît de interesant, atît de frumos ! Amintirea lor e o nesfîrşită bucurie.
într-o zi am trecut printr-o întîmplare palpitantă, în Northwest Arm era o regată la care participau bărcile diferitelor nave de război. Am mers cu barca împreună cu mulţi alţii ca să urmărim întrecerile. Sute de bărcuţe mişunau încolo şi-ncoace pe aproape de noi, iar marea era calmă. Cînd întrecerile s-au terminat şi ne îndreptam spre mal, cineva din grupul nostru a observat un nor negru venind dinspre mare, care crescu şi se-ntinse şi se îngroşă pînă cînd acoperi tot cerul. Se stîrni vîntul şi valurile ciopleau furioase în bariere invizibile. Bărcuţa noastră a înfruntat furtuna fără teamă ; cu pînzele întinse şi funiile încordate, parcă ar fi fost una cu vîntul. Ba se rotea în valuri, ba ţîşnea în sus pe un talaz uriaş pentru a fi apoi trasă în jos cu urlete furioase şi şuierături. S-a dus vela mare. Schimbînd cursul şi mergînd în zig-zag, ne-am luptat cu valurile potrivnice care ne trăgeau dintr- o parte într-alta cu furie dezlănţuită. Inimile ne băteau repede şi mîinile ne tremurau de emoţie, nu de frică ; căci aveam inimi de vikingi şi ştiam că cel ce conducea vasul este stăpîn pe situaţie. Căpitanul pilotase prin multe furtuni cu mînă fermă şi ochi priceput într-ale mării. Cînd treceau pe lîngă noi, ambarcaţiunile mari şi canonierele ne salutau, iar marinarii îl ovaţionau pe căpitanul singurei ambarcaţiuni mici cu pînze care s-a aventurat să iasă pe furtună, înfriguraţi, flămînzi şi obosiţi, am ajuns în cele din urmă la debarcader.
Vara trecută am petrecut-o într-un colţ de lume deosebit de frumos dintr-unul din cele mai încîntătoare sate din Noua Anglie. Wrentham, Massachusetts, se leagă de aproape toate bucuriile şi durerile mele. Timp de mulţi ani Red Farm
— Ferma Roşie — de lîngă iazul King Philip, casa domnului J. E. Chamberlin şi a familiei sale, a fost şi casa mea. îmi amintesc cu cea mai profundă
recunoştinţă de aceşti prieteni dragi şi de zilele fericite pe care le- am petrecut la ei. Plăcuta companie a copiilor lor a însemnat mult pentru mine. Am participat la toate jocurile lor şi la drumeţiile prin pădure şi la zburdălniciile din apă. Mi-aduc aminte cu plăcere de sporovăiala veselă a celor mici şi de plăcerea cu care îmi ascultau poveştile cu spiridusi şi zîne, cu eroi şi cu urşi şireţi. Domnul Chamberlin m-a iniţiat în mis-80
terele copacilor şi florilor sălbatice pînă cînd am auzit cu urechea dragostei curgerea sevei prin stejar şi am văzut soarele scînteind pe fiece frunză. Aşa se face că :
Aşa cum rădăcinile, închise în pămîntu-ntunecat, Iau parte la bucuria coroanei copacului şi-şi închipuie Soarele şi aerul vast şi cele-naripate Prin rezonanţă cu natura, la fel şi eu înregistrez lucrurile nevăzute.
îmi pare că fiecare din noi are capacitatea de a înţelege impresiile şi emoţiile pe care le-a trăit omenirea de la începuturi. Fiecare individ are o memorie subconştientă a pămîntului verde şi a apelor susurătoare, iar orbirea şi surzenia nu-i pot răpi darul primit de la generaţiile trecute. Această capacitate moştenită e un fel de al şaselea simţ — un simţ al sufletului care vede, aude, simte, toate laolaltă.
Am mulţi prieteni adevăraţi în Wrentham. Cu unul din ei, un stejar splendid, inima mea se mîndreşte în mod deosebit, îmi duc toţi prietenii să vadă acest rege al copacilor. Se află pe un mal înalt ce dă spre iazul King Philip şi cei pricepuţi într-ale copacilor spun că se va fi aflat acolo de vreo opt sute sau chiar o mie de ani. Tradiţia spune că sub acest copac King Philip, eroicul şef indian, a aruncat o ultimă privire spre pămînt şi spre cer.
Mai am un prieten adevărat, unul mai blînd şi mai accesibil decît marele stejar, un tei care a crescut în faţa uşii la Red Farm. într-o după-amiază, în timpul unei furtuni teribile, am simţit că s-a prăbuşit ceva imens lîngă casă şi am ştiut chiar înainte de a mi se spune că fusese doborît teiul. Am ieşit să-l privim pe eroul care înfruntase multe furtuni şi mi s-a rupt inima să-l văd culcat la pămînt pe cel care rezistase cu toată puterea şi acum era doborît cu toată puterea.
Dar să nu uit că aveam de gînd să scriu îndeosebi despre vara trecută. Cum s-au terminat examenele, domnişoara Sullivan şi cu mine ne-am grăbit spre acest colţ de lume unde avem o căsuţă pe malul unuia din cele trei lacuri care fac faima acestei localităţi. Aici ale mele erau zilele lungi şi însorite de vară, iar gîndurile legate de muncă, de colegiu şi de oraşul zgomotos erau împinse în fundal, în Wrentham captam ecouri a ceea ce se întîmpla în lume — războaie, alianţe, conflicte so-81
ciale. Am auzit de lupta crudă şi inutilă din Pacificul îndepărtat şi am aflat de tensiunile dintre capitalişti şi muncitori. Ştiam că dincolo de hotarul Edenului nostru oamenii făceau istorie prin sudoarea frunţii cînd ar fi putut mai bine să-şi ia o vacanţă. Dar puţin ne sinchiseam de toate acestea. Lucrurile acestea erau trecătoare ; aici însă erau lacuri şi păduri şi cîmpii întinse presărate cu margarete şi pajişti înmiresmate, iar acestea vor dăinui veşnic.
Cei care cred că toate senzaţiile ne parvin prin ochi şi urechi şi-au exprimat surpriza constatînd că eu observ o diferenţă, pe lîngă eventuala absenţă a pavajului, între o plimbare pe străzile oraşului şi una pe drumurile de ţară. Ei uită că tot trupul meu e un receptor viu al condiţiilor din jur. Agitaţia şi vacarmul oraşelor îmi biciuiesc nervii feţei şi simt neîncetatul du-te-vino al unei mulţimi nevăzute, iar freamătul disonant îmi irită spiritul. Huruitul vehicolelor grele pe pavajul tare şi zgomotul monoton al mecanismelor în funcţiune sînt cu atît mai torturante pentru nervi cu cît atenţia nu este distrasă de panorama care e întotdeauna prezentă în marile oraşe pentru cei ce văd.
La ţară vezi numai frumoasele opere ale naturii, iar sufletul nu e întristat de lupta crudă pentru simpla existenţă care se desfăşoară în oraşul aglomerat. Am vizitat de mai multe ori străzile murdare unde locuiesc săracii şi m- am aprins şi m-am indignat la gîndul că stăpînii sînt mulţumiţi că locuiesc în case frumoase şi devin puternici şi frumoşi, în timp ce alţii sînt condamnaţi să
locuiască în încăperi hidoase şi lipsite de lumină şi să se urîţească, umiliţi şi vestejiţi. Copiii care umplu aleile acelea murdare, pe jumătate goi şi subnutriţi, se feresc de mîna ta întinsă ca de o lovitură. Bietele creaturi, se îngrămădesc în inima mea şi mă urmăresc cu imaginea constantă a durerii. Mai sînt acolo şi bărbaţi şi femei, diformi şi încovoiaţi peste măsură. Le-am simţit mîinile aspre şi butucănoase şi mi-am dat seama ce luptă continuă trebuie să le fie existenţa
— nu mai mult decît o serie de gîlcevi, încercări zadarnice de a face ceva. Viaţa lor e ca un decalaj imens între efort şi şansă. Se spune că soarele şi aerul sînt darurile lui Dumnezeu către toţi; dar oare aşa este ? Pe străzile mizere ale oraşului acela soarele nu răsare, iar aerul este murdar. Ah, omule, cum poţi să
uiţi şi să obijduieşti pe fratele tău şi să spui „Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi", cînd pentru el nu este pîine ? Ah, 82
dare-ar Domnul ca oamenii să părăsească oraşul, să lase splendoarea, tumultul şi aurul său şi să se întoarcă la pădure şi cîmpie şi la traiul cinstit ! Atunci copiii lor ar creşte demni asemenea nobililor copaci, iar gîndurile le- ar fi frumoase şi pure ca florile de pe marginea potecii. Este imposibil să nu mă gîndesc la toate acestea ori de cîte ori revin la ţară după un an de muncă la oraş.
Ce bucurie e să simt din nou sub tălpi pămîntul moale de primăvară, să străbat drumuri acoperite cu iarbă ce duc la pîrîiase înconjurate de ferigi, unde îmi pot scălda degetele într-o cascadă de note murmurate, să mă caţăr peste un hotar de piatră şi s-o pornesc pe cîmpiile înverzite care coboară, se în-vîrtejesc şi urcă cu o bucurie exaltată. Aproape la fel de mult ca o plimbare de voie îmi place să fac o „tură" cu bicicleta mea tandem. E splendid cînd simt vîntul pe faţă şi mişcarea zglobie a armăsarului meu de fier. Goana rapidă prin aer îmi dă
o stare încîntătoare de forţă şi vioiciune şi mişcarea face ca pulsul să-mi danseze şi inima să-mi cînte.
Ori de cîte ori este posibil, cîinele mă însoţeşte în plimbările pe jos, călare sau cu barca. Am avut mulţi prieteni cîini —mastifi uriaşi, spanioli cu privirea blîndă, setteri pricepuţi într-ale pădurii şi bull-terrieri cinstiţi şi casnici, în prezent unul din bull-terrieri este favoritul meu. Are un pedigriu lung, O coadă
îmbîrligată şi „mutra" cea mai nostimă din tot neamul cîinesc. Prietenii mei cîinii par să-mi înţeleagă limitele şi adesea stau foarte aproape de mine cînd sînt singură, îmi plac manifestările lor de afecţiune şi modul elocvent în care dau din coadă.
Cînd vreo zi ploioasă mă obligă să stau în casă, îmi umplu timpul ca şi alte fete.
îmi place să împletesc şi să croşetez ; citesc în maniera lejeră la care ţin — un rînd ici, un rînd colo ; ori poate joc o partidă-două de dame ori de şah cu vreo prietenă. Pătratele sînt marcate în relief astfel încît pionii stau ferm pe poziţii.
Pătratele negre sînt plate, iar cele albe sînt curbate pe muchia de sus. Fiecare pătrat are o gaură la mijloc în care se poate plasa o proeminenţă de alamă
pentru a distinge regele de figurile obişnuite. Figurile, sînt de două dimensiuni, albele fiind mai mari ca negrele, ca să nu am probleme în urmărirea manevrelor adversarului prin mişcarea uşoară a degetelor pe tabla de şah după o mutare.
Trepidaţia produsă de mutarea unei piese dintr-o gaură în alta mă anunţă cînd îmi vine rîndul.
83
