greu ? Spune-mi cîte ceva din ceea ce face Tata Natură. Aş putea citi cartea numită Biblie ? Te rog să-i spui micuţei tale eleve multe lucruri cînd vei avea mult timp." Anne Sullivan a înţeles că Helen ajunsese la punctul în care nu mai putea fi ţinută departe de convingerile religioase ale celor din jur. Nu i s-a predat niciodată dogma în mod rigid, în discuţiile libere dintre profesoară şi elevă, apăreau din partea acesteia din urmă întrebări ca : „Cine l-a făcut pe Dumnezeu ?", „Din ce a făcut Dumnezeu lumile noi ?", „De unde a luat pămînt, apă, seminţe şi primele animale ?", „Unde este Dumnezeu ?", „L-ai văzut vreodată pe Dumnezeu ?", „De ce Iisus n-a fugit ca să nu-l prindă duşmanii ?",

„Ce este sufletul?"

Odată profesoara a întrebat-o : „Crezi că sufletul tău e separat de corp ?"

Micuţa a replicat îndată : „A, da, pentru că în ultima oră m-am gîndit intens la domnul Anagnos şi atunci mintea... sufletul meu era în Atena [unde se afla domnul Anagnos — n.t.], dar corpul mi-era aici, în birou." La explicarea profesoarei că sufletul este invizibil, Helen a replicat : „Dar dacă scriu ce gîndeşte sufletul meu, atunci va fi vizibil, iar cuvintele îi vor fi trup."

In jurul vîrstei de paisprezece ani îşi formulează ferm opţiunile existenţiale. La 18 octombrie 1894, elevă fiind la şcoala Wright-Humason, notează în jurnal:

„Consider că patru lucruri am de învăţat în cadrul vieţii şcolare de aici şi, în general, în viaţă — să gîndesc clar, fără grabă şi învălmăşeală ; să iubesc sincer pe toată lumea ; să acţionez în orice împrejurare animată de cele mai alese motive şi să mă încred în Dumnezeu fără ezitare."

[p. 93] Tradusă în cincizeci de limbi şi răspîndită, practic, pe tot globul, această

primă carte, a fost urmată de alte zece — între care Midstream, My Later Life, Teacher şi Helen Keller's Journal (1938) — şi de o neobişnuit de intensă

activitate umanitară, împreună cu Anne Sullivan, Helen Keller a cutreierat lumea în lung şi în lat ţinînd conferinţe, publicînd articole şi adunînd fonduri pentru ajutorarea şi educarea orbilor şi surzilor.

După moartea profesoarei, în 1936, scoţianca Polly Thompson, secretara devenită între timp prietenă şi confidentă, a ajutat-o cu devotament să-şi continue opera. Helen Keller a adus speranţă şi curaj soldaţilor care au orbit în cursul celui de-al doilea război mondial ca şi femeilor şi copiilor rămaşi fără văz în urma bombardamentelor. A fost primită de regi, preşedinţi şi premieri. A adus peste tot mesajul ei de pace, pace pe care o considera de nerealizat în lipsa preocupării de a ajuta şi încadra social pe cei fără văz ori auz : „Atîta timp cît un suflet este lăsat să stea singur, pacea universală va rămîne probabil doar un vis vag. Civilizaţia nu mai este o chestiune locală."

A primit distincţii, titluri şi onoruri academice şi de stat. în anul 1965 s-a aflat în fruntea listei celor zece personalităţi feminine marcante ale lumii. Piesa şi filmul de succes „Făcătoarea de minuni" se bazează pe povestea vieţii ei.

Continuă să exercite o influenţă benefică în lume şi după dispariţia pămîntească prin exemplul oferit de viaţa şi opera ei.

Fie-ne îngăduit să încheiem aceste note cu un extras din caietele sale de studentă :

„E de mirare cît timp petrec oamenii buni luptîndu-se cu diavolul. Dacă s-ar

strădui să cheltuie aceeaşi cantitate de energie iubin-du-şi semenii, diavolul ar muri de plictis."

104

POSTFAŢĂ

Portret în oglindă : literaturile americană şi română la răscruce de veacuri Cu Helen Keller cititorul de la noi a făcut cunoştinţă încă din 1888, cînd revista Transilvania publica (în traducerea lui Pao) un fragment intitulat „Roza albă", în 1915 avea să apară un alt fragment, „întunericul" (acum în revista Versuri şi proză, nr. 10, p. 197—198 ; traducător : Eric Furtună), reluat într-o nouă

versiune (datorată lui Pelegra), într-o revistă bucuresteană al cărei nume îmi scapă.

The Story of My Life, sub titlul Lumea mea, se publică abia în 1927, cu o prefaţă de Const. Fedeleş şi în traducerea lui Gheorghe şi Cireşica Chiriţescu.

Deci, opera de căpătîi a lui Helen Keller intră pe scena românească cu destulă

întîrziere — cititorii (şi implicit) traducătorii şi-au deplasat între timp atenţia către alte opere venind din orizontul american. Dar despre această deplasare de interes în epocă îmi propun să dau seama în cele ce urmează.

Perspectiva oferită de timp a schimbat imaginea perioadei de la începutul secolului al XX-lea. La belle epoque nu ni se mai înfăţişează -ca o epocă

suficientă, lipsită de anxietăţi. La mai puţin de două decenii înainte de prima mare conflagraţie mondială, civilizaţia „maşinii" atinsese apogeul. Reţeaua de relaţii industriale, comerciale şi financiare se apropiase de momentul realizării unui sistem economic mondial. Economia internaţională, evaluată după

producţia pe cap de locuitor, se dezvolta mai rapid ca niciodată. Concomitent cu nemaiîntîlnita

105

amploare a industriei, are loc o revoluţie tehnologică ce pune bazele dezvoltării viitoare. Se realizase motorul cu combustie internă, motorul diesel; electricitatea şi petrolul devin principalele surse de energie ; automobilul, autobuzul, tractorul, fibrele -sintetice şi plastice devin bunuri de larg consum. La începutul secolului lumea occidentală era industrializată, mecanizată şi urbanizată. La 1900 expansionismul nu mai este doar un sistem de putere politică şi economică, ci şi o ideologie (cazul lui R. Kipling e revelator).

Cu mult înainte de 1914, Europa se divizase în două tabere care se pregăteau de război. Anglia, Germania şi Franţa stăpîneau 60% din piaţa mondială, între 1900—1910 Germania îşi dublase producţia de oţel, fier şi cărbune.

Cu totul simptomatic pentru realizările viitoare este extraordinara originalitate şi vitalitate ce se manifesta pe plan spiritual, în artă se impun Matisse, Marquet, Utrillo, Braque, Aro, Picasso, Brâncusi, Chagall, Modigliani şi alţii, în arhitectură este perioada de glorie a lui Perret, Garnier, Maillart, Loos. Nici în muzică realizările nu sînt mai prejos: Stravinki a compus o bună parte a operei sale înainte de război, Debussy, Ravel, Schoenberg, Berg, Bartok şi alţii s-au lansat tot acum. în literatură se impun Strindberg, care-şi publică piesele de rezis tentă, Cehov, căruia îi apar Trei surori în 1901 şi Livada de vişini în 1904.

Lor li se alătură James, Conrad, Gide, Proust, Alain- Fournier, Claudel, Valery, Apollinaire, Mann, Kafka, Yeats, Lawrence, Pound, Joyce, Stein şi alţii. Apariţia geneticii, dar, îndeosebi, descoperirile ştiinţifice ale lui Planck, Bohr şi Einstein modifică tabloul general al universului fizic punînd sub semnul întrebărilor fundamentele, impresionant de sigure pînă atunci, gîndirii ştiinţifice tradiţionale. Este epoca lui Freud şi Adler în psihologie, a lui Weber şi Durkheim în sociologie.

Anii de care ne ocupăm, atît de fertili sub aspectul creativităţii şi ai originalităţii, marchează şi o schimbare radicală în sensibilitate şi conştiinţă.

Fără îndoială, contemporanii realizau că trăiesc într-o nouă eră în care societatea suferea modificări rapide sub impactul revoluţiei tehnologice, al dezvoltării industriale şi al tensiunii politice. Fără a nega că anul 1900 este un hotar arbitrar, trebuie să fim de acord că artiştii, scriitorii şi gînditorii primului deceniu răspundeau cu o sensibilitate acută noilor direcţii şi conflicte de natură socială, morală şi intelec-106

tuală, în permanentă căutare de noi forme, de o „nouă" limbă pentru a le proiecta.

îmbunătăţirea comunicaţiilor intercontinentale şi europene scurtează distanţele şi contribuie la amplificarea relaţiilor culturale, prefigurînd dinamica perioadei dintre cele două războaie. Existenţa urbană modifică ritmul de viaţă al oamenilor. Se observă o creştere vizibilă a traficului de tot felul, inclusiv cel cultural şi ideologic.

Oscilaţiile spiritului, sub presiunea diverselor evenimente, devin mai rapide.

Valorile tradiţionale sînt supuse criticii ; iau naştere noi tehnici şi idei literare (Henry James, James Joyce). De altfel, reformele sociale şi educaţionale erau la ordinea zilei. Reformele cu caracter educativ, creşterea numărului de cunoscători de carte, au dus la sporirea numărului de cititori, mai ales pentru romanele ieftine. Cerinţa de ziare şi periodice creşte. Paralel, sporesc preocupările pentru literatura serioasă şi din domeniul ştiinţelor.

La răspîntia celor două secole, ca urmare a convulsiilor politice, are loc o înfruntare între individualism şi sentimentul colectiv, cele două curente nutrindu-se din dezvoltări nu prea îndepărtate : Nietzsche şi d'Annunzio, pe de O parte, Tolstoi şi Dostoievski, pe de alta. în atmosfera de declin al scientismului şi al triumfului tehnicii, se declanşează o polemică între creier şi opusul său, inima şi energia, ultima, văzută în sensul psihologiei lui Bergson (Evoluţia creatoare, 1907) şi mai puţin în cel al fondatorului sociologiei ştiinţifice, Durckheim (1858— 1917). înainte de război s-a vorbit de energia spirituală a lui Henri Bergson şi Marcel Proust; după război, de cea socială, în locul atmosferei de profund pesimism ce părea că se instaurase, doctrina acţiunii chema la o reexaminare mai sănătoasă a principiilor scientismului şi pozitivismului.

Viaţa literară se caracteriza printr-o diversitate de reacţii la probleme şi soluţii fundamentale, care puneau sub semnul întrebării valorile tradiţionale.

Neliniştea spirituală, ca şi scepticismul, îşi aveau rădăcinile adînc împlîntate în secolul al XlX-lea. în Statele Unite, această stare era alimentată de scrierile lui Robinson, James, Santayana, Adams, Garland, Dreiser, Moody şi alţii. Spiritul de revoltă socială, cu surse în opera tîrzzie a lui Twain şi Howells, se prelungeşte prin Anderson, Sandburg şi Lewis. Realismul şi naturalismul, ca şi noile experimente, au continuat să-şi găsească inspiraţia în opera maeştrilor secolului al XIX-lea, Dostoievski, Turgheniev, Balzac, Zola, Flaubert, a

107

simboliştilor francezi ca şi a unor scriitori europeni de tranziţie : Hardy, Moore, Ibsen, Shaw, Gide, Yeats şi Synge. Romantismul de-abia mai supravieţuia. Poe şi Melville erau consideraţi în epocă mai presus de Irving şi Longfellow ; Whitman, neglijat de americani în timpul vieţii, a exercitat o influenţă puternică în poezia europeană a secolului nostru. Emily Dickinson, publicată postum, în 1890, a devenit o prezenţă majoră după 1914. Henry James, un exotic pentru America contemporană lui, trezeşte .tardiv interesul asupra romanului european. Specificul se conturează mai vizibil însă după

1910 şi este imprimat de lucrările recent publicate ale lui Henry James, William James, Henry Adams, Moody, Robinson, Stein, Jack London, Upton Sinclair.

Romanele lui Dreiser apar cu rapiditate, consacrînd pe autorul Tragediei americane drept scriitorul realist al veacului. Se remarcă, de asemenea, Edith Wharton şi Ellen Glasgow. Tonul în poezie îl dau colaboratorii revistei Poetry

: A Magazine of Verse 1912). Cabell şi Anderson atrag atenţia prin experi•

mentele lor. Willa Cather se impune prin romanele ei simboliste, impregnate de realism. La încheierea războiului, mulţi din marii scriitori americani, ce vor avea ecou în Europa, publicaseră o literatură durabilă, caracterizată prin originalitate estetică şi o atitudine care zdruncină tabuurile convenţionale.

Descoperirea mulţimii de către Soames, la înmormântarea reginei Victoria (1901) în Forsyte Saga e simptomatică pentru întărirea convingerii că istoria e mecanismul ce răspunde dinamicii forţelor maselor, aşa cum o vor dovedi cele două cataclisme mondiale.

Nici România, în intervalul 1900-—1918, nu corespunde caracterizării de belle epoque, în nici unul din compartimentele vieţii, în Ardealul istoric, în Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, se înregistrează o masivă emigrare spre Statele Unite. Cauzelor complexe ale emigrărilor, injustiţiei sociale, discriminării naţionale, li se adaugă motivaţiile politice şi, nu mai puţin importante, cele psihologice, care ţineau de „gradul de familiarizare a românilor cu ţara de peste ocean", întrucît cunoştinţele despre America nu se mai limitau, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, doar la paginile lucrărilor de geografie şi istorie cu o circulaţie relativ restrînsă în mediul intelectual de la oraşe, la rubricile de curiozităţi etno-geografice ale gazetelor. Căile scrise şi orale de cunoaştere mai amplă a lumii de peste ocean sporeau imens : presa, calendarele popu-108

lare, scrisorile de la primii imigranţi, relatările celor veniţi acasă, cunoştinţele populare de cea mai diversă natură etc. Această cunoaştere a redus considerabil

„distanţa psihologică dintre zona de plecare şi cea de viitoare instalare, a familiarizat într-o anumită măsură categoriile largi din mediul rural şi de la oraşe cu realităţile americane"*1.

Reformele educaţionale din România duc şi ele la sporirea numărului de cititori şi la crearea unei pieţe de desfacere pentru carte. Pe această bază proliferează