Mîinile celor cu care fac cunoştinţă sînt extrem de elocvente. Atingerea unor mîini e o impertinenţă. Am cunoscut oameni atît de lipsiţi de bucurie încît, atunci cînd le-am strîns vîrfurile de gheaţă ale degetelor, mi s-a părut că dau mîna cu o furtună din nord-est. Sînt alţii ale căror mîini au în ele raze de soare, astfel că atingerea lor îmi încălzeşte inima. Poate fi doar o mînuţă de copil care se agaţă de a mea ; dar are atîta încărcătură solară potenţială pentru mine cît are pentru alţii o privire iubitoare. O strîngere de mînă din toată inima sau o scrisoare prietenească îmi provoacă o plăcere autentică.
Am mulţi prieteni pe alte meleaguri pe care nu i-am văzut niciodată. Sînt atît de mulţi încît adesea nu am reuşit să răspund la toate scrisorile, dar aş dori să
spun aici că le sînt întotdeauna recunoscătoare pentru cuvintele lor calde, chiar dacă nu le-am mulţumit îndeajuns.
Consider că unul din cele mai plăcute privilegii ale mele este acela de a fi întîlnit mulţi bărbaţi de geniu şi de a fi discutat cu ei. Doar cei care l-au cunoscut pe episcopul Brooks pot aprecia ce bucurie a însemnat prietenia lui pentru cei care au avut parte de ea. Cînd eram mică îmi plăcea să stau pe genunchii lui şi să-i strîng mîna imensă cu o mînă, în timp ce domnişoara Sullivan îmi scria în cealaltă frumoasele lui cuvinte despre Dumnezeu şi lumea sa spirituală. Spiritul meu nu ajungea la înălţimea spiritului său, dar îmi crea un sentiment autentic al bucuriei de a trăi şi niciodată nu m-am despărţit de el fără
să iau cu mine un gînd minunat care sporea în frumuseţe şi înţeles pe măsură ce creşteam. Odată, cînd m-am arătat nedumerită că există atît de multe religii, el mi-a spus : „Există o singură religie universală, Helen, religia iubirii. Iubeşte-L
pe Tatăl Ceresc cu toată inima şi sufletul tău, iubeşte-l pe fiecare copil al Domnului cît de tare
88
poţi şi ţine minte că posibilităţile binelui sînt mai mari decît cele ale răului şi vei avea cheia către Cer." Viaţa sa a fost o ilustrare fericită a acestui mare adevăr, în sufletul său nobil dragostea şi cunoaşterea vastă se uneau cu credinţa, care la el devenise putere de pătrundere, îl vedea pe „Dumnezeu în tot ce eliberează şi înalţă, în tot ce îmblînzeşte, îndulceşte şi mîngîie."
Episcopul Brooks nu mi-a predat vreun crez ori vreo dogmă specială, dar mi-a sădit în minte două idei mari — paternitatea lui Dumnezeu şi frăţia oamenilor — şi m-a făcut să-mi dau seama că aceste adevăruri stau la baza tuturor credinţelor şi formelor de cult. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi sîntem copiii Lui ; prin urmare şi cei mai întunecaţi nori se vor risipi şi, chiar dacă dreptatea va fi înfrântă, nedreptatea nu va birui.
Sînt prea fericită în lumea aceasta ca să mă gîndesc mai intens la cea viitoare ; o fac doar ca să-mi amintesc că am prieteni dragi care mă aşteaptă în frumosul ţinut al lui Dumnezeu, în ciuda trecerii anilor, îi simt atît de aproape încît nu m-aş mira dacă în clipa următoare mi-ar strînge mîna ori mi-ar spune cuvinte de dezmierdare ca pe vremea cînd mai erau în această lume.
De cînd a murit episcopul Brooks am citit Biblia de la un capăt la altul ; am citit, de asemenea, cîteva scrieri de filosofie a religiei, între care „Raiul şi iadul"
de Swedenborg, „înălţarea .omului" de Drummond, dar nu am întîlnit vreun alt crez sau sistem care să-mi mulţumească sufletul mai mult decît credinţa dragostei insuflată de episcopul Brooks. L-am cunoscut pe domnul Henry Drummond şi amintirea strîngerii lui de mînă puternice şi calde e ca o binecuvîntare. Era un interlocutor extrem de deschis. Ştia atît de multe şi era atît de prietenos încît era imposibil să fii apatic în prezenţa lui.
îmi aduc bine aminte de prima întîlnire cu doctorul Oliver Wendell Holmes. Ne invitase pe mine şi pe domnişoara Sullivan la el într-o duminică după-amiază.
Era la începutul primăverii, chiar după ce învăţasem să vorbesc. Am fost de îndată conduşi în bibliotecă unde l-am găsit aşezat într-un fotoliu imens lîngă
focul care ardea şi trosnea în vatră. Se gîndea, ne-a spus, la vremurile trecute.
„Şi ascultaţi murmurul rîului Charles", am sugerat. „Da," mi-a replicat.
„Charles are multe conotaţii scumpe mie." .
89
în cameră mirosea a tipar şi a piele. Aşa am aflat că e plină cu cărţi şi am întins instinctiv mîna ca să dau de ele. Degetele mi-au poposit pe un volum frumos cu poezii de Tennyson şi cînd domnişoara Sullivan mi-a spus despre ce e vorba, am început să recit :
Izbeşte-te, izbeşte-te, izbeşte-te De cenuşiile, recile stînci,o, mare !
D-ar m-am oprit brusc. Am simţit lacrimi pe mînă. îl făcusem • pe poetul meu îndrăgit să plîngă şi acest lucru m- a mîhnit profund. M-a aşezat în fotoliul lui şi mi-a adus tot felul de lucruri interesante ca să le cercetez. La cererea sa am recitat „Nautilus", care pe atunci era poezia mea preferată. L-am mai văzut pe domnul Holmes de multe ori după aceea şi am învăţat să îndrăgesc omul la fel de mult ca şi poetul.
într-o zi frumoasă de vară, nu mult după întîlnirea cu doctorul Holmes, l-am vizitat, împreună cu domnişoara Sullivan, pe Whittier în căminul său liniştit de pe malul rîului Merrimac. Calda sa amabilitate şi vorbirea aleasă mi-au cîştigat inima. Avea o carte cu poemele sale tipărită în relief. Am citit din ea „Din vremea şcolii". A fost încîntat cît de bine pronunţam cuvintele şi mi-a spus că
mă înţelege fără nici o greutate. Apoi am pus multe întrebări despre poem şi i-am citit răspunsurile punîndu-mi degetele pe buzele lui. Mi-a mărturisit că el este băieţelul din poem şi că pe fetiţă o chema Sally şi încă altele pe care le-am uitat. Am mai recitat şi „Laus Deo" şi, în timp ce recitam versurile de încheiere, mi-a pus în mîini statueta unui sclav de pe al cărui trup încovoiat cădeau lanţurile, aşa cum au căzut şi de pe mîinile şi picioarele lui Petru cînd l-a scos îngerul din închisoare. Am mers apoi la dînsul în birou, unde a scris un autograf pentru profesoara mea şi şi-a exprimat admiraţia pentru munca ei, iar mie mi-a zis : „Ea este eliberatorul tău spiritual". După aceea m-a condus pînă
la poartă şi m-a sărutat duios pe frunte. Am promis să-l vizitez şi în vara următoare, dar a murit înainte de a mă putea ţine de promisiune.
Doctorul Edward Everest Hale este unul din cei mai vechi prieteni ai mei. îl cunosc de cînd aveam nouă ani şi dragostea mea pentru el a crescut cu trecerea anilor. Simpatia sa plină de înţelepciune şi gingăşie au fost pentru mine şi pentru domnişoara Sullivan un sprijin real la vremi de cumpănă şi durere, 90
iar braţul său puternic ne-a ajutat să trecem peste multe terenuri accidentate ; şi ce a făcut pentru noi a făcut şi pentru mii de alţi oameni împovăraţi cu sarcini dificile. El a umplut burdufurile vechi ale dogmei cu vinul nou al dragostei şi a arătat oamenilor ce înseamnă a crede, a trăi şi a fi liber. Cele predicate de el le-am văzut frumos exprimate în propria-i viaţă — dragostea de ţară, bunătatea pentru ultimul semen al său şi dorinţa sinceră de a-şi purta viaţa spre înălţimi. A fost şi este un profet şi un inspirator pentru oameni şi un mare maestru al Cuvîntului, prietenul întregii specii umane •— Domnul să-l binecuvînteze !
Am scris deja despre prima mea întîlnire cu doctorul Alexander Graham Bell.
De atunci am petrecut multe zile fericite la el la Washington şi în frumoasa lui casă din mijlocul insulei Cape Breton, lîngă Baddeck, satul pe care l-a făcut celebru cartea lui Charles Dudley Warner. Aici în laboratorul doctorului Bell sau pe cîmpiile de pe ţărmul marelui Bras d'Or am petrecut multe ceasuri încîntătoare ascultînd ce-mi povestea despre experimentele sale sau ajutîndu-l să înalţe zmeele cu ajutorul cărora speră să descopere legile ce vor guverna aparatele de zbor ale viitorului. Dr. Bell este prolific în multe domenii ale ştiinţei şi are darul de a face interesant orice subiect pe care îl abordează, chiar şi cele mai absurde teorii. Te face să simţi că, dacă ai avea puţin timp, şi tu ai putea fi un mare inventator. Are şi o parte umoristică şi poetică în el. Pasiunea sa dominantă este dragostea pentru copii.
Niciodată nu este aşa de fericit ca atunci cînd ţine un copilaş drăguţ în braţe.
Truda sa în folosul surzilor va dăinui şi va fi o binecuvîntare pentru generaţiile de copii care vor veni ; iar noi îl iubim la fel de mult pentru ceea ce a realizat el însuşi ca şi pentru ceea ce a reactualizat din descoperirile altora.
în timpul celor doi ani petrecuţi la New York am avut multe ocazii de a sta de vorbă cu oameni de ale căror nume auzisem adesea, dar pe care nu sperasem să-i cunosc. Pe cei mai mulţi i-am întîlnit • pentru prima oară în casa bunului meu prieten, domnul Laurence Hutton. Am avut marea- cinste de a-i vizita, pe el şi pe scumpa lui doamnă Hutton, la locuinţa lor primitoare, de a le vedea biblioteca şi de a citi frumoasele sentimente şi .gîn- durile aşternute pe hîrtie pentru ei de către prieteni talentaţi. Bine s-a spus că domnul Hutton are harul de a activa în fiecare om cele mai bune gînduri şi cele mai nobile sentimente. Nu este nevoie să citeşti „Un băiat cunoscut" ca să-l înţelegi— cel mai. bun şi mai generos băiat pe care l-am cunoscut, un
91
prieten de nădejde în toate împrejurările, care-şi lasă amprenta dragostei deopotrivă în viaţa câinilor şi în viaţa semenilor săi.
Doamna Hutton este o prietenă adevărată şi încercată, îi datorez mult din ceea ce îndrăgesc şi preţuiesc. Ea m-a sfătuit şi m-a ajutat cel mai adesea în evoluţia mea ca studentă. Cînd ceea ce am de studiat îmi pare deosebit de greu şi descurajator, îmi scrie scrisori care mă fac să mă simt bucuroasă şi curajoasă
; căci ea este o persoană de la care învăţăm că împlinirea unei îndatoriri apăsătoare o face pe următoarea mai simplă şi mai uşoară.
Domnul Hutton m-a prezentat multora dintre prietenii lui literaţi. Între ei cei mai mari sînt William Dean Howells şi Mark Twain. I-am cunoscut şi pe domnii Richard Watson şi Edmund Clarence Stedman, şi, de asemenea, pe domnul Charles Dudley Warner, cel mai încîntător dintre povestitori şi cel mai iubit prieten, a cărui putere de înţelegere era atît de vastă încît pe drept cuvînt se poate spune despre el că a iubit toate creaturile vii-şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Odată domnul Werner m-a dus în vizită la cel mai îndrăgit poet al pădurilor •
— domnul John Burroughs. Erau cu toţii amabili şi plini de simpatie şi am simţit la fel de mult farmecul purtării lor ca şi strălucirea eseurilor şi poemele lor. Nu puteam ţine pasul cu toţi literaţii aceia care alunecau de la un subiect la altul şi intrau în dispute complicate sau făceau conversaţia mai sclipitoare, lansînd epigrame ori vorbe de duh inspirate. Iar eu eram micul Ascanius, care mergea cu paşi inegali pe urma paşilor mari, eroici, ai lui Eneas pe drumul spre un destin măreţ. Mi-au adresat multe cuvinte deosebite. Domnul Gilder mi-a povestit despre călătoriile sale călăuzite de lumina lunii prin deşert spre Piramide, iar într-o scrisoare mi-a scris că a făcut semnul de sub semnătură
mai apăsat ca să-l pot simţi la pipăit. Acest lucru mi-aduce aminte de faptul că
doctorul Hide îşi punea amprenta personală în scrisorile către mine semnînd în braille. De pe buzele lui Mark Twain am citit una sau două din povestirile sale bune. Avea un mod aparte de a gîndi, de a acţiona, în strîngerea lui de mînă
simt cum îmi face cu ochiul. Chiar şi atunci cînd dă glas înţelepciunii sale cinice pe un ton extrem de amuzant, simţi că inima lui e un lung şi delicat poem plin de înţelegere umană.
