şi iubire ca nişte figuri graţioase dintr-un spectacol cu măşti elizabetan, în timp ce în Iliada fac trei salturi şi continuă să cînte. Virgiliu e senin şi încîntător ca o statuie de marmoră a lui Apollo în bătaia lunii; Homer e un "tînăr frumos şi dinamic, în plin soare şi cu vîntul fluturîndu-i prin plete.
73
Ce uşor e să zbori pe aripi de hîrtie ! De la „Eroii greci" la Iliada n-a fost doar o călătorie de o zi şi nici n-a fost pe de-a-n-tregul plăcută. Altul ar fi putut înconjura de multe ori lumea în timpul în care eu mi-am croit anevoie drumul prin labirinturile gramaticilor şi dicţionarelor ori am căzut în capcanele acelea îngrozitoare numite examene, instituite de şcoli şi colegii pentru a-i zăpăci pe cei ce sînt în căutarea cunoaşterii. Presupun că această
„Cale a pelerinului" era justificată de scop , dar mi se părea că nu se mai termină, în ciuda surprizelor plăcute care mi-au ieşit în cale cînd şi cînd pe la cotituri.
Am început să citesc Biblia cu mult înainte de a o putea înţelege. Acum îmi pare ciudat că a existat o vreme în care spiritul mi-era surd la minunatele sale armonii ; dar ţin bine minte o dimineaţă ploioasă de duminică în care, neavînd altceva de făcut, m-am rugat de verişoara mea să-mi citească o poveste din Biblie. Deşi nu credea că voi înţelege, a început să-mi scrie în mînă povestea lui Iosif şi a fraţilor săi. Nu ştiu cum s-a făcut, dar nu m-a prea interesat. Limbajul neobişnuit şi repetiţiile făceau ca povestea să-mi pară incredibilă şi pierdută în îndepărtatul ţinut al Canaanului, aşa că am adormit şi am cutreierat prin ţara lui Nod, înainte ca fraţii să vină cu haina în multe culori la cortul lui Iacob şi să
spună ticăloasa lor minciună ! Nu pot pricepe de ce poveştile grecilor erau atît de pline de farmec pentru mine, iar cele din Biblie erau lipsite de interes. Poate era aşa doar pentru că făcusem cunoştinţă cu mai mulţi greci la Boston şi m-a inspirat eutuziasmul pe care-l aveau pentru poveştile din ţara lor ; în schimb nu întîlnisem niciodată măcar un evreu sau un egiptean şi deci am conchis că
aceştia erau mai mult sau mai puţin barbari, iar poveştile lor erau probabil toate născocite, ipoteză care explica prezenţa repetiţiilor şi a numelor ciudate. Curios însă, epitetul „ciudat" nu mi-a venit niciodată în legătură cu un patronimic grecesc. Dar în ce termeni să vorbesc de minunăţiile pe care le-am descoperit în Biblie de atunci încoace ? Am citit-o ani de zile cu un simţămînt tot mai amplu de bucurie şi inspiraţie ; şi o iubesc ca pe nici o altă carte. Şi totuşi, mai sînt multe aspecte în Biblie împotriva cărora fiinţa mea se ridică instinctiv, atît de multe încît regret necesitatea care m-a forţat să o citesc de la un capăt la altul.
Nu cred că vastele cunoştinţe căpătate despre istoria şi sursele sale pot compensa detaliile neplăcute asupra cărora am fost forţată să mă concentrez.
Din partea mea, aş dori,
74
împreună cu domnul Howells, ca literatura trecutului să fie curăţată de tot ce e urît şi barbar în ea, deşi aş protesta la fel de categoric şi împotriva falsificării sau diluării marilor opere de artă.
în simplitatea şi în caracterul extrem de direct al cărţii Esterei se găseşte ceva impresionant, cutremurător. Poate exista ceva mai dramatic decît scena în care Estera stă în faţa ticălosului ei stăpîn ? Ştie că viaţa sa este în mîinile lui; nimeni nu o poate feri de mînia lui. Şi totuşi, înfrîngîndu-şi teama ca femeie ce era, se apropie de el, animată de cel mai nobil patriotism şi mînată de un singur gînd :
„Dacă voi pieri, voi pieri, dar dacă voi trăi, şi poporul meu va trăi."
Şi povestea lui Ruth — ce orientală este ! şi totuşi cît de diferită este viaţa acestor oameni simpli de la ţară de cea din capitala persană ! Ruth este atît de loială şi bună •— nu poţi să n-o îndrăgeşti cum stă printre secerători în lanul unduios. Spiritul său frumos, lipsit de egoism, străluceşte ca o stea luminoasă în noaptea unui veac crud şi întunecat. O dragoste ca a lui Ruth, ce se poate ridica deasupra credinţelor divergente, şi a adîncilor prejudecăţi rasiale, e greu de găsit în lume.
Biblia îmi dă un simţămînt adînc, mîngîietor, că „lucrurile văzute sînt trecătoare, iar cele nevăzute sînt eterne." Nu-mi amintesc să fi existat vreo vreme de cînd am devenit capabilă să îndrăgesc cărţile în care să nu-l fi iubit pe Shakespeare. Nu pot spune exact cînd ,am început să citesc „Povestirile după
Shakespeare" de Lamb, dar ştiu că le-am citit mai întîi cu puterea de înţelegere a unui copil. Se pare că cel mai tare m-a impresionat „Macbeth". O singură
lectură a fost suficientă ca să-mi întipăresc pentru totdeauna în memorie fiecare detaliu al poveştii. Multă vreme m-au urmărit fantomele şi vrăjitoarele pînă şi în Ţara Visului. Vedeam, vedeam efectiv, pumnalul din mîna mică şi albă a lui Lady Macbeth, — îngrozitoarea pată era la fel de reală pentru mine pe cît era şi pentru regină. . Am citit „Regele Lear" îndată după „Macbeth" şi nu voi uita niciodată sentimentul de groază pe care l-am trăit cînd am ajuns la scena în care lui Gloster i se scot ochii. M-a cuprins furia, degetele au refuzat să se mai mişte, am rămas ţeapănă o bună bucată de timp, îmi zvîcnea sîngele în tîmple, iar în inimă mi s-a concentrat toată ura pe care o poate simţi un copil.
75
Probabil că am făcut cunoştinţă cu Shylock şi cu Satan cam în aceeaşi perioadă, căci cele două personaje s-au asociat în mintea mea pentru multă vreme. Ţin minte că-mi părea rău pentru ele. Simţeam vag că nu puteau fi bune chiar dacă
şi-o doreau pentru că nimeni nu părea dispus să le ajute ori să le dea o şansă
cinstită. Nici chiar acum nu-mi găsesc în inimă destulă tărie pentru a le condamna irevocabil. Sînt momente în care simt că personajele asemenea lui Shylock, Iuda şi chiar Satan sînt spiţe rupte din marea roată a binelui, care se va întregi la timpul potrivit.
Poate părea ciudat cît de multe amintiri neplăcute mi-a lăsat prima lectură din Shakespeare. Piesele strălucitoare, pline de simţiri nobile şi de fantezie — care acum îmi plac cel mai mult — nu m-au impresionat la început, poate pentru că
reflectau strălucirea soarelui şi veselia, obişnuite în viaţa unui copil. Dar „nu există ceva mai capricios ca memoria unui copil în privinţa a ceea ce va reţine şi ceea ce va pierde."
De atunci am citit de multe ori piesele lui Shakespeare şi părţi din ele le ştiu pe de rost, dar n-aş putea spune care din ele îmi plac cel mai mult. încîntarea mea variază în funcţie de stări. Cîntecele şi sonetele au pentru mine o semnificaţie la fel de proaspătă şi minunată ca şi dramele. Dar, cu toată dragostea mea pentru Shakespeare, de cele mai multe ori e plictisitor să citeşti în versurile sale toate înţelesurile date de critici şi comentatori. Altădată încercam să-mi amintesc interpretările, dar acestea mă descurajau şi mă lezau ; aşa că am făcut un pact secret cu mine însămi să nu mai încerc. Tocmai am încălcat pactul studiindu-l pe Shakespeare sub îndrumarea profesorului Kittredge. Ştiu că sînt multe lucruri la Shakespeare şi în lume pe care nu le înţeleg şi sînt bucuroasă să văd cum, treptat, se ridică văl după văl şi mi se dezvăluie noi tărîmuri ale gîndirii şi frumosului.
Cel mai mult după poezie îmi place istoria. Am citit toate scrierile istorice pe care am reuşit să pun mîna, de la un catalog cu fapte seci şi date şi mai seci pînă
la imparţiala şi pitoreasca „Istorie a poporului englez" a lui Green de la „Istoria Europei" de Freeman la „Evul Mediu" de Emerton. Prima care m-a sensibilizat cu adevărat la valorile istoriei a fost „Istoria lumii" de Swinton pe care am primit-o de ziua mea cînd am împlinit treisprezece ani. Deşi nu cred că mai e socotită valabilă, -am păstrat-o, totuşi, de atunci ca pe una din comorile 76
mele. Din ea am învăţat cum s-au răspîndit rasele umane dintr-un ţinut într-altul şi au ridicat cetăţi, cum o mînă de mari conducători, Titani pămînteşti, au deschis porţile spre fericire pentru milioane de oameni şi le-au închis pentru şi mai multe milioane ; cum naţiuni diferite au făcut muncă de pionierat în domeniul artei şi al cunoaşterii şi au pregătit terenul pentru realizările şi mai măreţe ale veacurilor ce aveau să vină ; cum a trecut civilizaţia prin holocaustul unei epoci de degenerare şi s-a înălţat din nou, ca pasărea Phoenix, printre nobilii fii ai Nordului şi cum, prin libertate, toleranţă şi educaţie, cei buni şi înţelepţi au deschis calea spre salvarea întregii omeniri.
în cadrul lecturilor din timpul colegiului, m-am familiarizat oarecum cu literatura franceză şi cu cea germană. Germanul pune forţa înaintea frumuseţii şi adevărul înaintea convenţiilor, atît în viaţă cît şi în literatură, în tot ce face există o vigoare vehementă, de baros. Cînd vorbeşte, n-o face ca să-i impresioneze pe alţii, ci pentru că inima i-ar plesni dacă nu şi-ar găsi o supapă
pentru gîndurile ce-i pîrjolesc sufletul.
De asemenea, există în literatura germană o minunată rezervă care îmi place ; dar principalul ei merit constă în recunoaşterea potenţialului salvator al iubirii pline de sacrificiu de sine a femeii. Acest gînd străbate literatura germană şi este exprimat în tonalităţi mistice în „Faust" de Goethe : Vremelnic — sensibilul Doar ca simbol survine ; Aici intangibilul Evidenţă
devine; Aici genuinul ne-Rostibil s-a spus ; Etern-Femininul ne Trage în sus.1
Dintre toţi scriitorii francezi pe care i-am citit, cel mai mult îmi plac Moliere şi Racine. Există lucruri frumoase în Balzac şi pasaje la Merimee care mă izbesc ca suflarea puternică a aerului de mare. Alfred de Musset este imposibil ! îl admir pe Victor Hugo, îi apreciez geniul, deşi nu constituie una din pasiunile mele literare. Dar Hugo şi Goethe şi Schiller şi toţi poeţii mari 1 Traducerea
versurilor
:
Ştefan
Augustin Doinaş. (N.T.) 77
ai tuturor naţiunilor mari sînt interpreţi ai lucrurilor eterne, iar spiritul meu îl urmează pios pe al lor pe tărîmurile în care Frumuseţea, Adevărul şi Bunătatea sînt una.
Mi-e teamă că am scris prea mult despre prietenele mele cărţile şi totuşi am menţionat doar autorii pe care îi iubesc cel mai mult ; de aici, cineva poate presupune cu uşurinţă că cercul meu de prieteni ar fi foarte limitat şi nedemocratic, ceea ce ar fi o impresie cu totul greşită, mi plac mulţi autori din multe motive — Carlyle pentru asprimea sa şi dispreţul faţă de impostură ; Wordsworth pentru că predică . unitatea omului cu natura. Găsesc o plăcere deosebită în ciudăţeniile şi surprizele pe care le oferă Hood, precum şi în bizareria lui Herrick şi în parfumul palpabil al crinului şi trandafirului din versurile sale; îmi place Whittier pentru momentele de entuziasm şi pentru rectitudinea mintală. Îl cunosc şi amintirea duioasă a prieteniei noastre îmi dublează plăcerea pe care o am cînd îi citesc poemele, îmi place Mark Twain —
cui nu-i place ? Şi zeii l-au . iubit şi i-au sădit în inimă toate felurile de înţelepciune ; apoi, temîndu-se să nu devină un pesimist, i-au încununat mintea cu un curcubeu de dragoste şi credinţă, îmi place Scott pentru prospeţimea sa, pentru energie şi pentru marea lui cinste, îndrăgesc toţi scriitorii ale căror minţi, ca cea a lui Lowell, clocotesc luminate de optimism — fîntîni de bucurie şi de bunăvoinţă, cu cîte un strop ocazional de furie şi, din loc în loc, cu cîte un izvor tămăduitor de înţelegere şi milă.
într-un cuvînt, literatura este Utopia mea. Aici nu mă simt privată de nimic.
