•Are gura mare şi frumos conturată. Totuşi, îţi dai seama dintr-o privire că este oarbă. Unul din ochi este mai mare şi mai ieşit în afară. Zîmbeşte rar ; de fapt, n-am văzut-o zîmbind decît o dată sau de două ori de cînd am venit. Nu răspunde la mîngîieri şi nici nu le prea suportă decît dacă vin din partea mamei.

Este foarte iute şi volitivă, şi nimeni, în afară de fratele ei James, n-a încercat s-o tempereze.

Problema cea mai grea pe care o voi avea de rezolvat va fi s-o disciplinez şi s-o ţin sub control fără să-i frîng spiritul. Am să pornesc cu încetul şi am să încerc să-i cîştig dragostea. Nu voi încerca s-o cuceresc doar prin forţă

; dar voi insista de la început pe supunere în limite rezonabile. Un lucru care impresionează pe toată lumea la Helen este activitatea sa neobosită. O clipă

nu stă locului. Este ba ici, ba colo, este peste tot. îşi vîră mîinile în toate ; dar nimic nu-i reţine prea mult atenţia. Draga de ea, spiritu-i neliniştit bîjbîie în întuneric. Mîinile sale needucate şi nesăţioase distrug tot ce ating pentru că

nu ştiu ce altceva ar putea face cu lucrurile.

M-a ajutat să despachetez cînd mi-a sosit cufărul şi a fost încîntată cînd a dat de păpuşa pe care i-o trimiseseră fetele. Am crezut că este o ocazie bună ca s-o învăţ primul cuvînt. I-am scris rar „d-o-l-l" (păpuşă) în mînă, am arătat către păpuşă şi am dat din cap, ceea ce pare să fie semnul ei pentru posesie. Ori de cîte ori cineva îi dă ceva, ea arată întîi către obiect, apoi către sine şi dă din cap.

Părea nedumerită ; mi-a pipăit mîna şi i-am repetat literele. Le-a imitat foarte bine şi a arătat către păpuşă. Atunci i-am luat păpuşa cu intenţia de a i-o înapoia după ce va face literele ; dar a crezut că vreau să i-o iau şi într-o clipă s-a înfuriat şi a încercat să înşface păpuşa. Am clătinat din cap şi am început să

formez literele cu degetele ei, dar furia îi creştea din clipă în clipă. Am împins-o într-un scaun şi am ţinut-o acolo pînă n-am mai putut. Atunci am priceput că

nu are rost să continui lupta — trebuia să fac ceva ca să-i schimb direcţia gîndu-

9.5

rilor. M-am dus jos şi am luat o prăjitură (îi plăceau mult dulciurile). I-am arătat-o şi i-am scris „c-a-k-e" (prăjitură) în mînă, ţinînd prăjitura spre ea.

Desigur că o voia şi a încercat s-o ia ; dar eu i-am scris din nou cuvîntul şi i-am mîngîiat mînuţa. A făcut literele rapid, iar eu i-am dat prăjitura, pe care a înfulecat-o în mare grabă, gîndindu-se, cred, că s-ar putea să i-o iau înapoi. I-am arătat apoi păpuşa, şi am scris din nou cuvîntul, ţinînd-o, aşa cum ţinusem şi prăjitura, îndreptată spre ea. A făcut literele „do-l", iar eu am adăugat celălalt „l" şi i-am dat păpuşa. A fugit cu ea jos şi n-a fost chip s-o mai aduc la mine în cameră toată ziua.

[p. 19] în ziua de 20 martie 1887, Anne Sullivan notează : «

Mi-e plină inima de bucurie în această dimineaţă. S-a petrecut un miracol !

Lumina înţelegerii s-a revărsat asupra minţii micuţei mele eleve şi, iată, totul s-a schimbat !

Micuţa sălbăticiune de acum două săptămîni s-a transformat într-o copilă

blîndă. Stă lîngă mine în timp ce scriu, cu o figură senină şi fericită, şi tricotează un lanţ lung şi roşu din lînă scoţiană. A învăţat punctul săptămîna aceasta şi este foarte mîndră de această realizare. Cînd a reuşit să facă un lanţ

lung cît camera, şi-a mîngîiat singură faţa şi a dus cu drag spre obraz primul lucru ieşit din mîinile ei. Acum mă lasă s-o sărut şi, cînd se află într-o dispoziţie deosebit de blîndă, stă pe genunchii mei două-trei minute, dar nu-mi răspunde la mîngîieri.

Marele pas — pasul decisiv — a fost făcut. Micuţa sălbatică şi-a însuşit prima lecţie de supunere şi acceptă jugul cu uşurinţă. Mai îmi rămîne acum plăcuta sarcină de a dirija şi modela minunata inteligenţă ce începe să se activeze în sufletul copilului. Deja lumea remarcă o schimbare la Helen. Tatăl ei trece pe la noi dimineaţa şi seara în drum spre şi de la serviciu, o găseşte înşirînd mărgele ori cosînd linii orizontale pe cartonaşul de lucru şi exclamă : „Cît e de liniştită

!" Cînd am venit aici, mişcările ei erau atît de insistente încît se simţea întotdeauna ceva nenatural şi aproape bizar în ele. Am observat şi că mănîncă

mult mai puţin, ceea ce-l necăjeşte pe tatăl ei atît de tare încît e nerăbdător s-o ia acasă. Spune că fetei îi e dor de casă. Nu sînt de acord cu el, dar cred că vom pleca în curînd din căsuţa noastră.

Săptămîna aceasta Helen a învăţat mai multe substantive. „M-u-g" (cană) şi

„m i l k" (lapte) i-au dat mai multă bătaie de cap decît alte cuvinte. Cînd scrie

„milk" arată spre cană, iar cînd scrie „mug" face gesturile pentru turnat şi băut, ceea ce-mi arată că face confuzie între cele două. încă nu are habar că

orice lucru are un nume. [p. 20] Pe 5 aprilie 1887, Anne Sullivan scrie : Trebuie să-ţi scriu în această dimineaţă pentru că s-a petrecut ceva foarte important. Helen a făcut al doilea pas în educaţie. A învăţat că fiecare lucru are un nume şi că alfabetul manual este cheia spre orice ar vrea să ştie.

Cred că ţi-am scris într-o scrisoare anterioară că „mug" şi „milk" i-au dat lui Helen mai multă bătaie de cap decît toate

celelalte. Amesteca substantivele cu verbul „a bea". Nu ştia cuvîntul pentru „a bea", dar mima băutul ori de cîte ori scria „mug" sau „milk". Azi-dimineaţă, cînd se spăla, a vrut să ştie numele pentru „apă". Cînd vrea să ştie numele vreunui obiect, arată spre el şi apoi îmi atinge mîna. Am scris „w-a-t-e-r" (apă) şi nu m-am mai gîndit la aceasta pînă după micul dejun. Apoi mi-a venit ideea că, folosind acest cuvînt nou, aş putea limpezi problema

„mug-milk". Ne-am dus la cişmea şi am pus-o pe Helen să ţină cana sub şuvoiul de apă în timp ce pompam. Pe măsură ce apa rece ţîşnea, umplînd cana, i-am scris : „w-a-t-e-r" în mîna pe care o • avea liberă. Se pare că suprapunerea cuvîntului peste senzaţia

provocată de apa rece care-i curgea pe mîna a luat-o prin surprindere. A scăpat cana şi a rămas ca pironită. Faţa i s-a umplut de o lumină nouă. A scris „water"

de mai multe ori. Pe urmă s-a lăsat pe pămînt şi m-a întrebat cum se numeşte, a arătat către pompă şi către gardul de nuiele şi, întorcîndu-se apoi brusc, a vrut să ştie ce sînt eu.

Am scris „teacher" (profesoară). Tocmai atunci dădaca venea la pompă cu surioara mai mică a lui Helen. Helen a scris „baby" şi a arătat către dădacă. Tot drumul spre casă a fost extrem de emoţionată şi a învăţat numele, fiecărui obiect pe care îl atingea, astfel că în cîteva ore şi-a adăugat treizeci de cuvinte la vocabular. Iată cîteva : uşă, a deschide, a închide, a da, a merge, a veni şi multe, multe altele.

P.S. N-am terminat la timp scrisoarea ca s-o expediez aseară, aşa că mai adaug un rînd. Helen s-a sculat azi dimineaţă ca o zînă radioasă. A zburat de la un obiect la altul, întrebînd cum se numeşte fiecare lucru şi sărutîndu-mă de încîntare. Cînd m-am culcat aseară, s-a strecurat în braţele mele de bună voie şi m-a sărutat pentru prima dată ; am crezut că-mi plesneşte inima, aşa eram de bucuroasă.

[p. 24] într-o scrisoare din 8 mai 1887, Anne Sullivan remarcă : Nu, nu mai vreau materiale pentru grădiniţă. Am folosit la început mica mea rezervă de mărgele, cartonaşe şi beţişoare pentru că nu ştiam ce altceva aş putea face, dar a trecut vremea lor, cel puţin în etapa prezentă.

încep a suspecta toate sistemele de educaţie speciale şi minuţios elaborate, îmi par construite pe- baza premisei că fiecare copil este un soi de idiot ce trebuie învăţat să gîndească, cînd,- de fapt, dacă laşi copilul în voie, va gîndi mai multe şi mai bine, chiar dacă o va face mai lent. Lasă-i mişcările libere, lasă-l să

atingă obiectele reale şi să combine singur impresiile în loc să stea într-un spaţiu închis, la o măsuţă rotundă, în timp ce vocea dulce a profesoarei îi cere să construiască un zid de piatră din cuburile sale de lemn, să facă un curcubeu din fîşii de hîrtie colorată ori să planteze copaci din beţişoare în ghivece minuscule. Un asemenea sistem de predare creează în mintea elevului legături artificiale de care acesta ar trebui să se debaraseze înainte de a putea dezvolta idei independente pe baza experienţei personale.

Helen a învăţat adjectivele şi adverbele la fel de repede ca şi substantivele.

Ideea precede întotdeauna cuvîntul. Cu mult îna-

97

inte de venirea mea, ea avea semne pentru mic şi mare. Dacă voia un obiect mic şi i se dădea unul mare, clătina din cap şi strîngea puţin pielea de la o mînă

între degetul mare şi arătătorul de la cealaltă. Dacă voia să indice ceva mare, îşi răsfira cît putea de tare degetele de la ambele mîini şi le ţinea laolaltă de parcă ar fi vrut să cuprindă o minge uriaşă. Zilele trecute am înlocuit aceste semne cu cuvintele mic şi mare ; şi le-a însuşit de îndată şi a renunţat la semne.

Acum pot să-i cer să-mi aducă o carte mare şi o farfurie mică, să urce scările încet, să meargă repede şi să alerge iute. Astăzi dimineaţă a folosit pentru prima dată conjuncţia şi. I-am spus să închidă uşa, iar ea a adăugat : „şi încui".

Din al doilea raport scris de Anne Sullivan pentru Buletinul Oficial al -

Institutului Perkins, raport ce rezumă procedeele, dificultăţile şi rezultatele în munca de educare a micuţei Helen pînă la 1 octombrie 1888 (primul raport fusese publicat în 1887), spicuim următoarele :

Mi se pune mereu întrebarea : „Cum a-i învăţat-o sensul cuvintelor care exprimă calităţi intelectuale şi morale ?" Am credinţa că am făcut-o mai mult prin asociaţii de idei şi repetiţie decît prin explicaţii. Acest lucru este valabil cu deosebire pentru lecţiile dinspre început, cînd cunoştinţele sale de limbă erau atît de firave încît explicaţiile erau imposibile.

Mi-am făcut un obicei din a folosi cuvintele care descriu emoţii, calităţi morale şi intelectuale şi acţiuni în legătură cu împrejurările care necesită asemenea cuvinte. Curînd după ce i-am devenit profesoară, Helen a stricat păpuşa cea nouă, care îi era foarte dragă. A început să plîngă. I-am spus „îmi pare rău".

După cîteva reluări, a ajuns să asocieze cuvîntul cu sentimentul.

Cuvîntul fericită l-a învăţat în acelaşi mod ; la fel şi corect, greşit, bun, rău şi alte adjective. Cuvîntul dragoste l-a învăţat ca şi alţi copii — legat de mîngîieri.

într-o zi i-am pus o întrebare simplă privind o combinaţie de numere pe care eram sigură că o ştie. Mi-a răspuns la întîmplare. , Am oprit-o ; a rămas nemişcată, iar expresia feţei arăta clar că încearcă să gîndească. I-am atins fruntea şi am scris „t-h-i-n-k" (gîndeşte). Cuvîntul, asociat astfel cu actul respectiv, pare să i se fi fixat în minte cam în acelaşi mod ca atunci cînd îi pun mîna pe un obiect şi apoi îi scriu numele. Din clipa aceea a folosit mereu cuvîntul a gîndi.

Mai tîrziu, am început să folosesc cuvinte ca