jurul cărora se centra viaţa celor două naţiuni aflate în conflict păreau că-mi trec prin faţă. Mă tot întrebam cum a fost posibil ca, în timp ce discursul magistral al lui • Burke continua să se desfăşoare în valuri-valuri de elocvenţă, regele George şi miniştrii săi să rămînă surzi la profeţia lui ce prevestea victoria noastră şi umilirea lor.

Şi „Viaţa lui Samuel Johnson" de Macaulay era interesantă, dar într-un chip diferit. Mi se rupea inima de mila omului singuratic care a mîncat pîinea năpastei în Grub Street şi totuşi, în toiul chinului şi al crudei suferinţe la care-i erau supuse trupul şi sufletul, găsea întotdeauna o vorbă bună şi întindea o mînă de ajutor celor săraci şi dispreţuiţi. M-am bucurat de succesele sale, am închis ochii la defectele lui şi m-am minunat nu că le avea ci că acestea nu i-au strivit ori împuţinat sufletul. Dar în ciuda stilului sclipitor al lui Macaulay şi a admirabilei sale capacităţi de a imprima prospeţime şi pitoresc banalităţilor, pozitivismul său mă obosea uneori, iar frecventa sacrificare a adevărului în favoarea efectului m-a menţinut într-o atitudine rezervată, foarte diferită de atitudinea reverenţioasă în care ascultasem discursul acelui Demostene al Marii Britanii.

La şcoala din Cambridge, m-am bucurat pentru prima dată în viaţă de tovărăşia unor fete de vîrsta mea care vedeau şi auzeau. Locuiam cu mai multe dintre ele într-una din casele agreabile legate de şcoală, casa în care locuise domnul Howells, şi ne bucuram de toate avantajele vieţii de familie. Participam la multe din jocurile lor, chiar şi la baba-oarba şi la jocurile cu zăpadă ; făceam cu ele plimbări lungi ; discutam materiile de şcoală şi citeam cu glas tare lucrurile care ne interesau. Cîteva fete au învăţat să-mi vorbească, aşa că domnişoara Sullivan n-a mai trebuit să-mi repete spusele lor.

De Crăciun mama şi surioara mea au petrecut vacanţa cu mine, iar domnul Gilman, binevoitor, s-a oferit s-o primească pe Mildred să studieze la şcoala lui.

Aşa a rămas Mildred cu mine la Cambridge şi vreme de şase luni pline de fericire nu ne-am despărţit aproape deloc. Şi acum mă simt nespus de fericită

cînd îmi amintesc de orele pe care le-am petrecut ajutîndu-ne reciproc la studii şi recreindu-ne împreună.

M-am prezentat la examenele preliminare pentru Rarcliffe între 29 iunie şi 3

iulie 1897. Materiile pe care le-am oferit au fost germana elementară şi avansată, franceza, latina, engleza şi

58

istoria greacă şi romană, în total nouă ore. Am trecut de toate şi „cu distincţie"

la germană şi engleză.

Poate ca in acest punct nu ar fi deplasata o explicare a metodei de examinare care s-a folosit atunci. Studentul era supus la un examen de şaisprezece ore —

douăsprezece fiind numite elementare şi patru avansate. Trebuia să petreacă

acolo cinci ore în şir ca să-i fie luate în considerare. Subiectele de examen erau emise la Harvard la ora nouă şi erau aduse la Radcliffe printr-un mesager special. Fiecare candidat era cunoscut nu după nume, ci după un număr. Eu, de exemplu, am fost numărul 233, dar, cum trebuia să scriu la maşină, identitatea mea nu putea fi ascunsă.

S-a considerat că e mai bine să-mi scriu teza într-o cameră unde eram singură, deoarece zgomotul maşinii de scris putea să le deranjeze pe celelalte fete. Domnul Gilman mi-a citit toate subiectele cu ajutorul alfabetului manual. La uşă era plasat un om de pază ca să împiedice întreruperile.

în prima zi am avut germana. Domnul Gilman s-a aşezat lîngă mine şi mi-a citit întîi subiectele de la un capăt la altul, apoi propoziţie cu propoziţie, ca să se asigure că îl înţeleg perfect. Subiectele erau grele şi abia aşteptam să scriu răspunsurile la maşină. Domnul Gilman îmi spunea cu mîna ce scrisesem, eu făceam schimbările care mi se păreau necesare, iar el le insera la locul potrivit.

Aş dori să precizez aici că nu am mai avut acest avantaj la nici un examen de atunci încoace. La Radcliffe nimeni nu-mi mai citeşte lucrările după ce le scriu Şi n-am nici o posibilitate să-mi corectez greşelile decît dacă termin înainte de expirarea timpului. în acest caz corectez doar acele greşeli pe care mi le mai amintesc în cele cîteva minute îngăduite şi formulez aceste corecturi în note la sfîrşitul lucrării. Sînt două motive pentru care am trecut cu calificative mai mari la examenele preliminare decît la cel final. La cele finale, nimeni nu mi-a mai citit ce scrisesem, iar la cele preliminare am oferit subiecte cu care eram în bună măsură familiarizată dinainte de a merge la Cambridge ; doar la începutul anului luasem examenele la engleză, istorie, franceză şi germană, pe care domnul Gilman mi le dăduse pe baza unor subiecte mai vechi de la Harvard.

Domnul Gilman a trimis teza mea la examinatori însoţită de o notă care certifica faptul că eu, candidata numărul 233, scrisesem răspunsurile.

59

Toate celelalte examene preliminare au fost conduse în aceeaşi manieră. Nici unul n-a fost atît de greu ca primul. Îmi amintesc că în ziua în care ni s-au adus subiectele la latină a venit profesorul Schilling şi m-a informat că trecusem examenul la germană satisfăcător. Această veste m-a încurajat enorm şi am străbătut această grea încercare pînă la capăt cu inima uşoară şi mîna sigură.

CAPITOLUL XIX

Cînd am început al doilea an la şcoala Gilman, eram plina de speranţe şi hotărîtă să reuşesc. Dar în cursul primelor săptămîni m-am confruntat cu greutăţi de nebănuit. Domnul Gilman a încuviinţat ca în anul acela să studiez în principal matematica.

Obiectele erau fizică, algebră, geometrie,

astronomie, greacă şi latină. Din nefericire,

multe din cărţile care-mi trebuiau nu

fuseseră tipărite la timp ca să pot începe

orele şi îmi lipseau materiale importante

pentru unele discipline. Clasele în care eram

înscrisă erau foarte mari şi era imposibil ca profesorii

să-mi acorde atenţie specială. Domnişoara

Sullivan era obligată să-mi citească toate

cărţile şi, pentru prima oară în unsprezece

ani, am simţit că mîna ei dragă nu făcea faţă

sarcinii.

Trebuia să scriu la algebră şi geometrie în timpul orei şi să rezolv probleme la fizică, iar acest lucru nu l-am putut face pînă nu mi s-a cumpărat o maşină de scris în braille, cu ajutorul căreia îmi puteam nota etapele şi procedurile de lucru. N-aveam cum urmări cu ochii figurile geometrice desenate pe tablă şi singura modalitate de a-mi face o idee clară despre ele era să le fac pe o pernuţă

cu sîrme drepte şi curbate, cu capetele îndoite şi ascuţite. Trebuia să-mi întipăresc în minte, cum spune şi domnul Keith în raportul său, literele cu care erau notate figurile, ipoteza şi concluzia, construcţia şi desfăşurarea demonstraţiei, într-un cuvînt, fiecare obiect avea piedicile sale. Uneori îmi pierea tot curajul şi-mi trădam sentimentele într-un mod de care mi-e ruşine să-mi amintesc, mai ales că semnele mele de tulburare erau mai apoi folosite împotriva domnişoarei Sullivan, singura persoană dintre toţi prietenii mei buni de acolo care putea să facă un lucru din strîmb drept şi din zgrunţuros catifelat.

60

încetul cu încetul, totuşi, greutăţile mele au început să dispară. Mi-au sosit cărţile tipărite special şi alte materiale şi m-am pus pe treabă cu încredere sporită. Algebra şi geometria erau singurele obiecte care continuau să sfideze eforturile mele de a le înţelege. Cum am mai spus, n-aveam aptitudini pentru matematică ; diversele aspecte nu- mi erau explicate aşa de detaliat pe cît mi-aş

fi dorit. Diagramele geometrice mă afectau în mod deosebit, pentru că nu puteam vedea relaţiile dintre diferitele părţi nici măcar pe perniţă. Abia după ce am studiat cu domnul Keith am căpătat o idee clară despre matematică.

începusem să depăşesc aceste dificultăţi cînd a avut loc un eveniment ce a schimbat totul.

Chiar înainte de a-mi veni cărţile, domnul Gilman a început s-o dojenească pe domnişoara Sullivan pe motivul că lucrez prea mult şi, în ciuda serioaselor mele proteste, mi-a redus numărul de seminarizări. La început căzusem de acord că, dacă va fi necesar, voi face pregătirea pentru colegiu în cinci ani, dar la sfîrşitul primului, succesul meu la examene le-a arătat domnişoarei Sullivan, domnişoarei Harbaugh (profesor coordonator) şi încă unei persoane că îmi puteam completa fără prea mare efort pregătirea în următorii doi ani. Domnul Gilman a fost la început de acord, dar cînd temele mele au devenit cam complicate, a considerat că sînt epuizată şi a insistat să rămîn în şcoala lui încă

trei ani. Nu-mi plăcea planul său pentru că voiam să intru la colegiu cu clasa mea.

Pe şaptesprezece noiembrie nu m-am simţit prea bine şi nu m-am dus la şcoală.

Deşi domnişoara Sullivan ştia că indispoziţia mea era trecătoare, domnul Gilman, auzind de aceasta, a declarat că mă distrug şi mi-a schimbat obiectele de studiu, ceea ce făcea imposibilă prezentarea mea la examenele finale împreună cu colegele de serie, în cele din urmă diferenţa de opinii dintre domnul Gilman şi domnişoara Sullivan a dus la hotărîrea mamei de a ne retrage pe mine şi pe Mildred de la şcoala din Cambridge.

După oarecare amînare, s-a stabilit să continui studiile cu un tutore, domnul Keith, tot din Cambridge. Domnişoara Sullivan şi cu mine am petrecut restul iernii la nişte prieteni, familia Chamberlin, din Wrentham, la 25 de mile de Boston.

Din februarie pînă în iulie 1898, domnul Keith a venit la Wrentham de două ori pe săptămînă şi mi-a predat algebră, geometrie, greacă .şi latină. Domnişoara Sullivan ne era interpret.

61

în octombrie 1898 ne-am reîntors la Boston. Timp de opt luni, domnul Keith mi-a dat lecţii de cinci ori pe săptămînă. Îmi explica de fiecare dată ceea ce nu înţelesesem din lecţia precedentă, îmi dădea teme noi şi lua cu el acasă

exerciţiile de greacă pe care le scrisesem în cursul săptămînii la maşină, le corecta amănunţit şi apoi mi le înapoia.

în felul acesta pregătirea pentru colegiu a continuat fără întrerupere. Am constatat că era mai uşor şi mai plăcut să primesc lecţii individuale decît în clasă. Dispăruseră şi graba şi dezorientarea. Tutorele meu avea tot timpul să-mi explice ceea ce n-am înţeles, aşa încît înaintam mai repede şi făceam o treabă mai bună decît la scoală, încă mi se părea mai greu să fac faţă