Ânsăşi domnişoara Candy mi-a scris cu amabilitate : „într-o bună zi vei scrie, o poveste grozavă din capul tău, care va aduce multora mîngîiere şi sprijin." Dar amabila ei profeţiei nu s-a împlinit niciodată. De atunci am fost mereu terorizată de teama că ceea ce scriam nu-mi aparţine. Mult timp după aceea, cînd scriam o scrisoare chiar şi mamei, eram „cuprinsă brusc de groază şi rescriam scrisoarea de mai multe ori ca să mă asigur că nu citisem nimic din ea în vreo carte. Dacă n-ar fi fost încurajarea continuă din partea domnişoarei Sullivan, cred că aş fi abandonat scrisul cu totul.
De atunci am citit şi eu „Zînele gerului" şi am recitit scrisorile în care foloseam şi alte idei de-ale domnişoarei Candy. Găsesc într-una din ele către domnul Anagnos, datată 29 septembrie 1891, cuvinte şi propoziţii aidoma celor din carte. Pe vremea aceea scriam „Regele gerului" şi scrisoarea aceasta, ca multe altele, conţine expresii care arată că mintea îmi era saturată de această poveste.
Pe profesoară o zugrăvesc spunîndu-mi despre frunzele aurii ale toamnei: „Da, sînt îndeajuns de frumoase ca sa ne mîngîie de plecarea verii" — o idee luată
direct din povestea domnişoarei Candy.
Acest obicei de a asimila ceea ce-mi plăcea şi de a-l da drept al meu se observă
într-o bună parte din primele mele scrisori, ca şi în primele încercări de proză, într-o compoziţie despre oraşele antice ale Greciei şi Italiei, am împrumutat descrierile vii din surse pe care le-am uitat, cu unele variaţii, desigur.
47
Ştiam de marea dragoste pentru antichitate a domnului Anagnos şi de aprecierea entuziastă pe care o dădea tuturor sentimentelor frumoase legate de Italia şi Grecia. De aceea am adunat din toate cărţile pe care le citeam fiecare frîntură de poezie sau istorie care credeam că îi va face plăcere. Vorbind de compoziţia mea despre oraşe, domnul Anagnos a spus : „Aceste idei sînt în esenţă poetice." Dar nu înţeleg cum de a crezut că puteau fi inventate de un copil orb şi surd de unsprezece ani. Şi totuşi nu cred că, ideile nepornind din mine însămi, compoziţia este chiar lipsită de interes. Ea îmi arată că eram în stare să apreciez ideile frumoase şi poetice într-un limbaj clar şi însufleţit.
Aceste compoziţii timpurii erau ca o gimnastică a minţii, învăţam să-mi pun ideile în cuvinte, prin asimilare şi imitare, aşa cum învaţă toţi cei tineri şi fără
experienţă. Reţineam în memorie, conştient sau nu şi adaptam tot ce găseam prin cărţi care să-mi placă. Aşa cum a spus Stevenson, tînărul scriitor încearcă
instinctiv să copie tot Ce i se pare admirabil şi îşi schimbă subiectul admiraţiei cu o inconstanţă uimitoare. Chiar şi oamenii mari au învăţat să-şi rînduiască
legiunile de cuvinte care se îmbulzesc prin toate cărările minţii doar după ani şi ani de practică de acest fel.
Mi-e teamă că tot n-am descris complet procesul. Este sigur că nu pot întotdeauna distinge propriile mele gînduri de cele pe care le citesc, deoarece ceea ce citesc devine însăşi substanţa şi textura minţii mele. în consecinţă, în tot ceea ce scriu, produc ceva care seamănă mult cu păturica din petice pe care am făcut-o cînd am învăţat să cos. Era alcătuită din tot felul de resturi — petice frumoase de mătase şi catifea ; dar predominau peticele din materiale grosolane, neplăcute la pipăit. Tot astfel şi compoziţiile mele — sînt alcătuite din propriile mele idei necizelate intercalate printre gîndurile mai sclipitoare şi opiniile mai coapte ale autorilor pe care i-am citit, îmi pare că dificultatea scrisului constă în a face ca limbajul unei minţi educate să exprime gîndurile confuze, sentimentele necoapte şi frînturile de gînduri pe care le avem atunci cînd nu sîntem cu mult mai mult decît nişte aglomerări de tendinţe instinctive, încercarea de a scrie seamănă cu încercarea de a rezolva un joc în mozaic.
Avem în minte modelul pe care vrem să-î creăm din cuvinte ; dar cuvintele nu se potrivesc în spaţii, iar cînd se potrivesc, nu se încadrează în model. Dar continuăm să încercăm fiindcă ştim că alţii au reuşit şi nu vrem să ne recunoaştem înfrîngerea.
48
„Nu există nici o cale de a deveni original decît dacă te naşti astfel", spune Stevenson. Deşi poate nu voi fi originală, sper să depăşesc cîndva faza compoziţiilor artificiale, înzorzonate. Atunci vor ieşi, .poate, la suprafaţă, propriile-mi gînduri şi trăiri,între timp cred, sper şi perseverez şi mă străduiesc să nu las amintirea amară a
„Regelui gerului" să-mi împiedice eforturile.
Aşadar, experienţa aceasta tristă se poate să-mi fi prins bine şi să mă fi făcut să
gîndesc la unele probleme ale compoziţiei. Singurul meu regret este că a cauzat pierderea unuia dintre cei mai dragi prieteni, domnul Anagnos. De la publicarea
„Povestii vieţii mele" în Ladies Home Journal, domnul Anagnos a afirmat într-o scrisoare către domnul Macy că pe vremea cazului „Regele gerului" credea că
sînt nevinovată. Comisia de anchetă în faţa căreia am fost adusă era formată, zice el, din opt persoane : patru văzători şi patru nevăzători. Patru din ei credeau că ştiu că mi se citise povestea domnişoarei Candy, iar ceilalţi patru erau de altă părere. Domnul Anagnos afirmă că a votat cu cei care îmi erau favorabili.
Dar, indiferent cum a fost, indiferent cu cine a votat, cînd am intrat în camera unde domnul Anagnos mă ţinuse adesea pe genunchi şi, uitînd de multele lui griji, se jucase cu mine şi cînd am găsit acolo tocmai persoanele care se îndoiau de mine, am simţit în aer ceva ostil şi ameninţător şi evenimentele care au urmat mi-au confirmat această impresie. Se pare că vreme de doi ani domnul Anagnos a avut credinţa că eu şi domnişoara Sullivan eram nevinovate. Apoi şi-a retras în mod evident aprecierea favorabilă din motive pe care nu le cunosc.
Nu cunosc nici detaliile anchetei. N-am ştiut niciodată nici măcar numele acelor membri ai „tribunalului" care nu mi s-au adresat. Eram prea emoţionată ca să
mai observ ceva şi prea speriată ca să mai pun întrebări. De fapt, abia mă
puteam gîndi la ce să spun ori la ce mi se spunea.
Am relatat această întîmplare legată de „Regele gerului" pentru că a fost importantă în viaţa şi educaţia mea şi, ca să nu existe nici o interpretare greşită, am prezentat faptele aşa cum îmi apar mie, fără gîndul de a mă apăra sau de a acuza pe cineva.
49
CAPITOLUL XV
Vara şi toamna care au urmat după incidentul cu „Regele gerului" le-am petrecut cu familia în Alabama. îmi amintesc cu plăcere întoarcerea acasă.
Totul înflorise şi înverzise. Eram fericită. Uitat era „Regele gerului". Cînd pe pămînt s-a aşternut covorul de frunze stacojii şi galbene al toamnei, iar strugurii cu miros de mosc care acopereau frunzarul din fundul grădinii s-au făcut aurii-cafenii în bătaia soarelui, am început să scriu o schiţă despre viaţa mea. Trecuse un an de cînd scrisesem „Regele gerului".
Eram încă excesiv de scrupuloasă faţă de fiecare rînd pe care-l scriam. Mă
tortura gîndul că ceea ce scriam putea să nu-mi aparţină în întregime. Nimeni nu ştia de aceste temeri în afară de profesoara mea. O sensibilitate ciudată mă
împiedica să mă refer la „Regele gerului" şi adesea, cînd îmi străfulgera vreo idee în cursul conversaţiei, îi scriam uşor în palmă : „Nu sînt sigură că e a mea."
Alteori îmi spuneam în mijlocul unui paragraf:
„închipuie-ţi că s-ar descoperi că toate acestea au fost scrise de cineva cu mult timp în urmă". Mîna mi-era prinsă de o frică afurisită care nu mă mai lăsa să
scriu în ziua aceea. Şi chiar acum simt uneori aceeaşi stînjeneală şi nelinişte.
Domnişoara Sullivan mă consola şi mă ajuta cum putea şi ea mai bine; dar întîmplarea îngrozitoare prin care am trecut mi • s-a întipărit adînc în minte pentru multă vreme, iar semnificaţia ei abia acum încep să o înţeleg. Profesoara m-a îndemnat să scriu pentru Youth's Companion o scurtă prezentare a vieţii mele. Spera că astfel îmi voi recăpăta încrederea în mine. Aveam pe atunci doisprezece ani. Cînd mă gîndesc cu ce încordare am scris povestirea aceea, îmi pare că voi fi avut o previziune profetică asupra binelui pe care avea să mi-l aducă ; altminteri cu siguranţă n-aş fi reuşit.
Scriam cu timiditate şi teamă, dar cu hotărâre, îndemnată de profesoară, care ştia că, dacă perseverez, mintea îşi va regăsi punctul de sprijin şi-mi voi lua din nou talentele în stăpînire. Pînă la episodul cu „Regele gerului", dusesem viaţa inconştientă a unui copilaş ; acum gîndurile mi-erau îndreptate spre interior, unde urmăream lucruri invizibile, încetul cu încetul am ieşit din penumbra experienţei aceleia cu mintea limpezită de suferinţă şi cu o mai corectă
cunoaştere a vieţii.
50
