- MARGARET ATWOOD -
Cufărul de voiaj
Singurul mod în care poţi să scrii adevărul este să
presupui că ce aşterni pe hârtie nu va fi niciodată citit. Nici de altă persoană, şi nici chiar de tine la o dată ulterioară.
Altfel începi să te scuzi. Trebuie să vezi scrisul ca ieşind precum o spirală lungă de cerneală din arătătorul de la mâna dreaptă; mâna stângă trebuie să o vezi ştergând spirala.
Imposibil, desigur.
Îmi plătesc cu vârf şi îndesat rândul, îmi plătesc cu vârf şi îndesat rândul, acest fir negru pe care îl torc pe pagină.
Ieri mi-a sosit un pachet: o ediţie proaspătă a Asasinului orb. Acest exemplar este doar un gest de curtoazie: nu vor ieşi bani, sau nu pentru mine. Cartea este acum în domeniul public şi poate să o publice absolut oricine, aşa că averea Laurei nu va vedea nimic din ediţiile ulterioare. Asta se întâmplă la un anumit număr de ani după moartea autorului: pierzi controlul. Cartea circulă în voie prin lume, reproducându-se în Dumnezeu ştie câte forme, fără vreo învoire din partea mea.
Artemisia Press, aşa se numeşte acest grup editorial; este englez. Cred că ei sunt cei care au vrut ca eu să scriu o introducere, ceea ce am refuzat, desigur. Cu un nume ca ăsta, probabil e condus de o gaşcă de femei. Mă întreb la care Artemisia s-au gândit – la femeia-general persan, din Herodot, care a dat bir cu fugiţii când bătălia se desfăşura împotriva ei, sau la matroana romană care a mâncat cenuşa soţului ei mort pentru ca trupul ei să devină cavoul lui viu?
Probabil la pictoriţa renascentistă violată: asta e singura dintre ele care este ţinută minte acum.
Cartea e pe masa din bucătărie. Capodopere uitate ale secolului douăzeci scrie sub titlu, cu caractere italice. Laura era „modernistă”, ni se spune pe clapa interioară a supracopertei. A fost „influenţată” de cei precum Djuna Barnes, Elizabeth Smart, Carson McCullers – autori pe care ştiu 349
- ASASINUL ORB -
sigur că Laura nici nu i-a citit. Totuşi, desenul de pe copertă
nu e prea rău. Nuanţe de purpuriu-maroniu şters, o imagine fotografică: o femeie în furou, la fereastră, văzută printr-o perdea de plasă, cu faţa în umbră. În spatele ei, o porţiune dintr-un bărbat – braţul, mâna, partea din spate a capului.
Destul de potrivit, presupun.
Am hotărât că e timpul să-mi sun avocatul. Sau nu pe adevăratul meu avocat. Cel pe care îl consideram al meu, cel care s-a ocupat de afacerea aia cu Richard, cel care s-a bătut atât de eroic cu Winifred, deşi în zadar – acela a murit acum mai multe decenii. De atunci sunt trecută în firmă din mână
în mână, ca un ceainic ornamental de argint vârât pe gât fiecărei generaţii noi ca dar de nuntă, dar pe care nu îl foloseşte nimeni vreodată.
— Cu domnul Sykes, vă rog, i-am spus fetei care a răspuns.
O secretară, presupun. Mi-am imaginat unghiile ei, lungi şi maronii şi ascuţite. Dar poate că nu astea sunt unghiile potrivite pentru o secretară din ziua de azi. Poate că sunt bleu metalic.
— Îmi pare rău, domnul Sykes e într-o şedinţă. Cine să-i spun că întreabă?
La fel de bine puteau să folosească roboţi.
— Doamna Iris Griffen, am spus, cu cel mai tăios glas al meu. Sunt o veche clientă a lui.
Asta nu a deschis nicio uşă. Domnul Sykes era tot în şedinţă. E un flăcău ocupat, se pare. Dar de ce îl consider flăcău? Trebuie să aibă la vreo patruzeci şi cinci de ani –
născut, poate, în acelaşi an în care a murit Laura. Chiar de atâta timp a murit, cât i-a luat unui avocat să crească şi să
se maturizeze? Încă un lucru dintre cele care trebuie să fie adevărate pentru că toţi ceilalţi acceptă că sunt, deşi mie nu mi se par.
— Pot să-i spun domnului Sykes în ce privinţă? a spus secretara.
350
- MARGARET ATWOOD -
— E vorba de testamentul meu, am spus. Mă gândesc să
scriu unul. Mi-a spus de multe ori că ar trebui s-o fac. (O
minciună, însă voiam să fixez în creierul ei uşor zăpăcit faptul că eu şi domnul Sykes suntem la fel de apropiaţi ca două boabe de mazăre într-o păstaie.) Asta, şi câteva alte probleme. Probabil că voi veni curând la Toronto, să îl consult. Poate îmi dă un telefon, când are un minut liber.
Mi l-am imaginat pe domnul Sykes primind mesajul. Mi-am imaginat fiorul micuţ care avea să-i coboare pe ceafă în timp ce se străduia să-şi dea seama cine sunt, şi apoi reuşea.
Înfiorarea lui. Asta simţi – chiar şi eu – când dai de acele informaţii banale din ziar privitoare la oameni cândva faimoşi sau fermecători sau notorii, şi crezuţi morţi de mult. Totuşi se pare că ei continuă să trăiască, sub o formă stafidită
întunecată, sub o crustă de ani, ca nişte gândaci sub o piatră.
— Desigur, doamnă Griffen, a spus secretara. Am să am grijă să ia legătura cu dumneavoastră.
Probabil că fac cursuri – cursuri de oratorie – pentru a realiza amestecul corect de respect şi dispreţ. Dar de ce mă
plâng? E un talent pe care eu însămi l-am perfecţionat odată.
Am pus receptorul în furcă. Fără îndoială vor fi nişte ridicări din sprâncene între domnul Sykes şi apropiaţii lui tinerei, cu început de chelie, burtoşi şi cu Mercedesuri. Ce poate să aibă scorpia de lăsat?
Ce, adică, merită să fie menţionat?
Într-un colţ al bucătăriei e un cufăr de voiaj, cu etichete zdrenţuite lipite pe el. Face parte din setul de bagaje asortate din trusoul meu – piele de viţel galbenă şi curată cândva, ponosită acum, cu legăturile de oţel stricate şi soioase. Îl ţin încuiat, cheia e băgată adânc într-un borcan închis etanş, plin cu tărâţe. Cutiile de zahăr şi cafea ar fi prea evidente.