M-am luptat cu capacul borcanului – trebuie să mă
gândesc la o ascunzătoare mai bună, mai simplă – şi în cele din urmă l-am deschis şi am extras cheia. M-am lăsat în 351
- ASASINUL ORB -
genunchi cu o oarecare greutate, am răsucit cheia în broască, am ridicat capacul.
Nu mai deschisesem de ceva timp acest cufăr. M-a întâmpinat mirosul pârlit, de frunze de toamnă, al hârtiei vechi. Acolo erau toate carnetele cu coperţi ieftine, de carton, ca rumeguşul presat. Şi exemplarul dactilografiat, legat în cruce cu o aţă veche de bucătărie. Şi scrisorile către editori –
de la mine, fireşte, nu de la Laura, ea era moartă atunci – şi şpalturile corectate. Şi corespondenţa nesuferită, până când n-am mai păstrat-o.
Şi cinci exemplare din prima ediţie, cu supracoperţile încă
în stare perfectă – ţipătoare, dar aşa erau supracoperţile atunci, chiar în anii de după război. Culorile sunt un portocaliu strident, un purpuriu mat, un verde-gălbui, tipărite pe hârtie de calitate proastă, cu un desen mizerabil –
un gen de Cleopatră falsă cu sâni verzi, umflaţi, şi ochi conturaţi cu negru şi coliere purpurii de la buric până la bărbie şi o gură portocalie, enormă, bosumflată, apărând ca un vârcolac din spirala de fum a unei ţigări purpurii. Acidul face găuri în pagini, agresiva copertă decolorându-se ca penele unei păsări tropicale împăiate.
(Am primit şase exemplare gratuite – exemplarele de autor, erau numite – dar i-am dat unul lui Richard. Nu ştiu ce s-a ales de el. Cred că l-a rupt, asta făcea el întotdeauna cu hârtiile care nu îi trebuiau. Ba nu – mi-am adus aminte. A fost găsit pe ambarcaţiune cu el, pe masa din cambuză, lângă capul lui. Winifred mi l-a trimis înapoi însoţit de un bilet: Uite ce ai făcut! L-am aruncat. Nu voiam să am în preajma mea nimic ce fusese atins vreodată de Richard.) Deseori m-am întrebat ce să fac cu toate astea – acest depozit secret de vechituri, această arhivă micuţă. Nu mă pot hotărî să o vând, dar nici nu mă pot hotărî s-o arunc. Dacă
nu fac nimic, alegerea va rămâne în seama Myrei, care va face ordine în urma mea. După primele momente de şoc –
presupunând că începe să citească – va avea ceva de lucru sfâşiind şi făcând bucăţele, fără îndoială. Apoi un chibrit 352
- MARGARET ATWOOD -
aprins şi va rămâne tot nelămurită. Ar interpreta asta ca loialitate: asta ar fi făcut Reenie. Pe vremuri, necazul se păstra în familie, care încă e cel mai bun loc pentru el, nu că
ar exista vreodată un cel mai bun loc pentru necaz. De ce răscolesc totul, după atâţia ani, când toţi cei implicaţi sunt atât de bine înveliţi, ca nişte copii obosiţi, în mormintele lor?
Poate că ar trebui să las acest cufăr şi conţinutul lui unei universităţi, sau dacă nu, unei biblioteci. Acolo măcar ar fi apreciat, într-un fel vampiric. Există mulţi cărturari cărora le-ar plăcea să-şi înfigă ghearele în toată hârtia asta bună de aruncat. Material, ar numi-o ei – numele lor pentru pradă.
Trebuie că mă consideră o zmeoaică bătrână, conservatoare, ghemuită pe o comoară obţinută pe căi necinstite – vreo pizmaşă sfrijită, vreo temniceră severă, deshidratată, o păstrătoare a cheilor, cu buze ţuguiate, care păzeşte carcera în care Laura, înfometată, este legată în lanţuri de perete.
Ani întregi m-au bombardat cu scrisori, cerând scrisori personale ale Laurei – cerând manuscrise, amintiri, interviuri, anecdote – toate detaliile oribile. Acestor misive insistente le compuneam replici concis formulate:
„Stimată domnişoară W., După părerea mea, planul dumitale cu privire la o «Ceremonie de comemorare» la podul care a fost scena morţii tragice a Laurei Chase e şi morbid, şi de prost gust. Probabil ţi-ai pierdut minţile. Cred că suferi de autointoxicare. Ar trebui să faci o clismă!”
„Stimată doamnă X., Am primit scrisoarea dumitale cu privire la teza pe care ţi-ai propus-o, deşi nu pot spune că
titlul ei are mult înţeles pentru mine. Bineînţeles că pentru dumneata are, altfel n-ai fi ieşit cu el. Nu pot să-ţi dau nici un ajutor. În plus, nu meriţi. «Deconstrucţie» presupune bila de sfărâmare, iar «problematica» nu e verb.”
„Stimate Dr. Y., Privitor la studiul dumitale despre implicaţiile teologice ale Asasinului orb: sora mea avea 353
- ASASINUL ORB -
credinţe religioase puternice, dar nu prea erau ce se cheamă
convenţionale. Nu îl plăcea pe Dumnezeu, nici nu era de acord cu Dumnezeu, nici nu pretindea că îl înţelege pe Dumnezeu. Spunea că îl iubeşte pe Dumnezeu şi, la fel ca în cazul fiinţelor umane, asta e altceva. Nu, nu era budistă. Nu fi infatuat. Îţi sugerez să înveţi să citeşti.”
„Stimate Prof. Z., Am reţinut părerea dumitale că o biografie a Laurei Chase trebuia de mult să apară. Se prea poate ca să fie, cum spui dumneata, «printre cele mai importante scriitoare ale noastre de la mijlocul secolului». Nu ştiu. Dar cooperarea mea la ce numeşti «proiectul dumitale» e în afară de orice discuţie. N-am nicio dorinţă să-ţi satisfac pofta de flacoane cu sânge uscat şi degete de sfinţi retezate.
Laura Chase nu e «proiectul» dumitale. A fost sora mea. N-ar fi dorit să fie pipăită cu labele după moarte, indiferent cum ar putea fi denumit eufemistic acel pipăit. Lucrurile aşternute pe hârtie pot face mult rău. De obicei, oamenii nu se gândesc la asta.”
„Stimată domnişoară W., Asta e a patra dumitale scrisoare pe aceeaşi temă. Nu mă mai bate la cap. Eşti enervantă.”
Preţ de decenii, această mâzgăleală veninoasă mi-a făcut o plăcere macabră. Îmi plăcea să ling timbrele, şi apoi să arunc scrisorile ca tot atâtea grenade de mână în cutia roşie şi lucioasă, cu senzaţia că i-am făcut de petrecanie unui detectiv zelos, lacom. Dar în ultima vreme n-am mai răspuns. De ce să-i enervez pe străini? Lor nu le pasă nici cât negru sub unghie ce cred eu despre ei. Pentru ei nu sunt decât un apendice: adăugirea Laurei, mâna suplimentară, neataşata la un corp – mâna care o dă mai departe, lumii, lor. Ei mă văd ca pe un depozit – un muzeu viu, o resursă, cum se exprimă ei. De ce le-aş face favoruri? În ceea ce mă
priveşte, sunt nişte animale care se hrănesc cu hoituri –
nişte hiene, toţi, nişte şacali pe urmele stârvului, nişte corbi 354
- MARGARET ATWOOD -
la vânătoare de victime în accidente rutiere; nişte muşte de leşuri. Vor să scormonească în mine de parcă aş fi un morman de oase, căutând fier vechi şi ceramică spartă, cioburi cu scriere cuneiformă şi fragmente de papirus, jucării rare, pierdute, dinţi de aur. Dacă ar bănui vreodată ce am dosit aici, ar deschide broaştele cu şperaclul, ar intra prin efracţie, mi-ar da în cap şi ar întinde-o cu prada, şi s-ar considera mai mult decât îndreptăţiţi. Nu. Nu o universitate.
De ce să le ofer satisfacţia?
Cufărul meu de voiaj ar trebui, poate, să ajungă la Sabrina, în ciuda hotărârii ei de a nu comunica, în ciuda –
aici macină – stăruinţei îndârjite cu care mă ignoră. Cu toate acestea, sângele apă nu se face. Lucrurile astea sunt de drept ale ei. Chiar s-ar putea spune că sunt moştenirea ei: în definitiv, e nepoata mea. E şi nepoata Laurei, de mătuşă.
Sigur va dori să se informeze cu privire la originile ei, odată
ce îşi revine.
Dar, fără îndoială, Sabrina ar respinge un astfel de dar. E
adultă acum, îmi tot reamintesc. Dacă are să mă întrebe ceva, să-mi spună ceva cât de cât, îmi va da de ştire.