Într-o zi am urmărit-o până la Groapa de foc. Părea să fie un loc în care fetele – fetele de vârsta aceea, de la şcoala 362
- MARGARET ATWOOD -
aceea – pierdeau vremea la prânz, sau când chiuleau de la ore. Firma din faţa uşii era roşie, marginile ferestrelor împodobite cu fes toane de plastic galben, menite a fi flăcări.
M-a alarmat îndrăzneala miltonică a numelui: era cu putinţă
să fi ştiut ei ce invocau?
Văpăi azvârlite năvalnic din etericul Cer Cu hâdă pieire şi mistuire.
…Un Potop de foc, hrănit
De veşnic arzânda Pucioasă neostoită.
Nu. Nu ştiau. Groapa de foc era Iadul numai pentru carne.
Înăuntru atârnau lămpi cu abajururi de sticlă colorată şi plante fibroase, pestriţe în ghivece de lut – o atmosferă din anii şaizeci. M-am aşezat în separeul de lângă cel în care Sabrina stătea cu două colege de şcoală, toate purtând aceleaşi uniforme băieţoase, fără haz, acele fustanele ca pătura cu cravate asortate, pe care Winifred le găsea mereu foarte impunătoare. Cele trei fete îşi dăduseră toată silinţa să
strice efectul – ciorapi lăsaţi, cămăşi parţial ieşite din fuste, cravate strâmbe. Mestecau gumă ca şi când asta ar fi fost o datorie religioasă, şi vorbeau în felul acela plictisit, prea tare, pe care fetele de vârsta aceea par întotdeauna să şi-l fi însuşit.
Toate trei erau frumoase, cum sunt frumoase toate fetele de vârsta aceea. Genul acela de frumuseţe nu poate fi evitat, nici nu poate fi conservat; e o prospeţime, o împlinire a celulelor, necâştigată prin muncă şi temporară, şi pe care nimic nu o poate reproduce. Totuşi, niciuna nu era mulţumită de ea; deja făceau încercări să se transforme, să-şi aducă îmbunătăţiri şi să se deformeze şi să se micşoreze, să se îndese într-o matriţă imposibilă, imaginară, pensându-se şi vopsindu-şi feţele. Nu le condamnam, căci făcusem cândva şi eu la fel.
Stăteam acolo uitându-mă la Sabrina pe sub borul lăsat al pălăriei mele de soare şi trăgând cu urechea la sporovăială
363
- ASASINUL ORB -
lor banală, pe care o azvârleau în faţă drept camuflaj.
Niciuna nu spunea ce gândea, niciuna nu avea încredere în celelalte – pe bună dreptate, deoarece trădarea nonşalantă
este o chestiune cotidiană la acea vârstă. Celelalte două erau blonde; numai Sabrina era brunetă şi lucioasă ca o dudă. Nu le asculta cu adevărat pe prietenele ei, nici nu se uita la ele.
În spatele privirii ei studiat absente, trebuie să fi clocotit revolta. Am recunoscut acea ursuzenie, acea încăpăţânare, acea indignare de prinţesă captivă, care trebuiau ţinute ascunse până se vor fi adunat destule arme. Fii cu ochii în patru, Winifred, m-am gândit, cu satisfacţie.
Sabrina nu m-a observat. Sau m-a observat, dar nu a ştiut cine sunt. Mi-au aruncat câte o privire, au şuşotit şi au chicotit. N-am uitat treaba. Paţachină stafidită, sau versiunea modernă a expresiei. Pălăria mea nu mai era de mult la modă. În ziua aceea, pentru Sabrina eram doar o babă – o femeie în vârstă – o femeie în vârstă greu de definit, nu destul de decrepită, încă, pentru a fi ieşită din comun.
După plecarea celor trei, m-am dus la toaletă. Pe peretele cabinei era o poezie:
Îl iubesc pe Daren cu tot focul
E sortit să fie al meu nu al tău
Dacă încerci să-mi iei locul
Îţi pocesc mutra jur pe Dumnezeu.
Fetele au devenit mai sincere ca pe vremuri, deşi nu mai bune la punctuaţie.
Când Walter şi cu mine am localizat în sfârşit Groapa de foc, care nu era (a spus el) unde o lăsase, peste ferestre era bătut un placaj, pe care era prins un bilet oficial. Walter a adulmecat pe lângă uşa zăvorâtă ca un câine care a rătăcit un os.
364
- MARGARET ATWOOD -
— Se pare că e închis, a spus el. A rămas aşa un moment lung, cu mâinile în buzunare. Lucrurile se schimbă mereu, a spus. Nu poţi să ţii pasul cu ele.
După ceva căutări şi câteva piste false, ne-am mulţumit cu o bombă din Davenport, cu banchete cu tapiţerie de vinilin şi tonomate la mese, înzestrate cu muzică country şi o selecţie din vechile cântece ale lui Elvis Presley şi ale formaţiei Beatles. Walter a pus „Heartbreak Hotel”, şi l-am ascultat în timp ce mâneam hamburgeri şi beam cafea. Walter a insistat să plătească – iarăşi Myra, fără îndoială. Probabil că îi dăduse o hârtie de douăzeci de dolari.
Eu am mâncat numai jumătate de hamburger. N-am reuşit să-l mănânc pe tot. A mâncat Walter cealaltă
jumătate, îndesând-o în gură pe toată odată, de parcă ar fi băgat-o în cutia poştală.
În drum spre ieşire din oraş, l-am rugat pe Walter să
trecem pe lângă vechea mea casă – casa în care trăisem cândva cu Richard. Ţineam minte perfect drumul, dar când am ajuns la casă, n-am recunoscut-o imediat. Era tot colţuroasă şi lipsită de graţie, cu ferestre fixate câş, mătăhăloasă, de un maro tare ca ceaiul fiert, dar zidurile erau acoperite de iederă. Scheletul de cherestea ce imita o vilă elveţiană, odată de culoare crem, fusese vopsit în verde-deschis, ca şi uşa grea din faţă.
Richard era împotriva iederei. Când ne mutaserăm în casă, era ceva iederă, dar Richard a smuls-o pe toată. Mânca zidăria, spunea el, intra în hornuri, încuraja rozătoarele.
Asta a fost când încă mai aducea motive pentru ce gândea şi făcea, şi încă le mai prezenta ca motive pentru ce trebuia să
gândesc şi să fac eu. A fost înainte de a lăsa baltă motivele.
Am avut o imagine fugară a mea de atunci, cu pălărie de paie, rochie galben-pal, bumbac din cauza căldurii. Era sfârşit de vară, în anul de după căsătorie; pământul era precum cărămida. La îndemnul lui Winifred, mă apucasem de grădinărit: îmi trebuia un hobby, spunea ea. Hotărâse că
365