- ASASINUL ORB -
trebuie să încep cu o grădină alpină, deoarece chiar dacă
omoram plantele, pietrele rămâneau. O piatră nu prea poţi s-o omori, glumise ea. Îmi trimisese trei oameni de nădejde, cum îi numise ea, care urmau să sape şi să aranjeze pietrele, pentru ca apoi să pot sădi plantele.
În grădină erau deja nişte pietre, comandate de Winifred: unele mici, altele mai mari, ca nişte lespezi, împrăştiate la întâmplare sau stivuite ca nişte piese de domino căzute.
Stăteam toţi acolo, cei trei bărbaţi de nădejde şi cu mine, uitându-ne la acest morman de pietre puse de-a valma.
Bărbaţii aveau şepci, erau fără haină, cu mânecile de la cămaşă suflecate, cu bretelele la vedere; aşteptau instrucţiunile mele, însă nu ştiam ce să le spun.
Pe atunci încă mai voiam să schimb ceva – să fac ceva cu mâna mea, să confecţionez ceva, din materiale oricât de nepromiţătoare. Încă mai credeam că pot. Dar despre grădinărit nu ştiam absolut nimic. Îmi venea să plâng, dar plângi o dată şi totul se termină; dacă plângi, bărbaţii de nădejde te vor dispreţui, şi atunci nu vor mai fi de nădejde.
Walter m-a ajutat să cobor din maşină, pe urmă a aşteptat în tăcere, puţin mai în urma mea, gata să mă prindă dacă
veneam de-a berbeleacul. Am stat pe trotuar şi m-am uitat la casă. Grădina alpină exista încă, deşi foarte neîngrijită.
Bineînţeles că era iarnă, prin urmare greu de spus, însă mă
îndoiam că mai creştea ceva în ea, poate în afară de nişte sânge-de-nouă-fraţi, care creşte oriunde.
Pe alee era o remorcă mare, plină cu rămăşiţe de lemn şi bucăţi de tencuială: se renova. Fie asta, fie avusese loc un incendiu: o fereastră de la etaj era ţăndări. După spusele Myrei, în astfel de case se aciuiează oamenii străzii: lasă o casă nelocuită, în Toronto cel puţin, şi ei sunt pe dată în ea, dând petreceri cu droguri sau mai ştiu eu ce. Culte satanice, auzise ea. Fac focuri cu scândurile din podea, înfundă
toaletele şi sparg chiuvetele, fură robinetele, clanţele 366
- MARGARET ATWOOD -
frumoase, tot ce pot să vândă. Deşi, uneori, numai puştii fac prăpăd, de amuzament. Tinerii au talent la asta.
Casa părea a nimănui, vremelnică, asemeni unei poze dintr-un fluturaş de agenţie imobiliară. Nu mai părea legată
de mine în vreun fel. Am încercat să-mi amintesc sunetul paşilor mei, în ghete de iarnă, pe zăpada care scârţâia sec, mergând repede spre casă, târziu, inventând pretexte; grilajul cu ţepi, negru ca smoala, de la intrare: felul în care cădea lumina felinarelor de stradă pe troiene, bleu metalic pe margini şi pătate cu Braille-ul galben al urinei de câine.
Umbrele erau pe atunci altfel. Inima mea zbuciumată, tromba de abur a răsuflării mele, fumul alb din aerul îngheţat. Căldura febrilă a degetelor mele, răceala gurii mele sub proaspătul ruj de buze.
În camera de zi era un şemineu. Obişnuiam să stau în faţa lui, cu Richard, şi lumina flăcărilor tremura pe noi, şi pe paharele noastre, fiecare cu suportul lui de argint pentru protejarea furnirului. Şase seara, ora de Martini. Lui Richard îi plăcea să rezume ziua, cum spunea el. Îşi făcuse un obicei din a-şi pune mâna pe ceafa mea – o sprijinea acolo, o ţinea pur şi simplu acolo, uşor, în timp ce făcea rezumatul.
Rezumatul e ceea ce fac judecătorii înainte ca un caz să
meargă la juraţi. Oare aşa se vedea el? Poate, însă gândurile lui, motivele lui îmi erau de cele mai multe ori necunoscute.
Asta era una dintre sursele de tensiune dintre noi: incapacitatea mea de a-l înţelege, de a-i anticipa dorinţele, pe care o punea pe seama lipsei mele de atenţie, deliberată şi chiar agresivă. În realitate era vorba şi de zăpăceală, iar mai târziu, de frică. Pe măsură ce căsnicia noastră înainta, mi se părea că seamănă tot mai puţin cu un om, şi tot mai mult cu o uriaşă încâlceală de sfori, pe care eram condamnată, ca printr-o vrajă, să încerc zilnic să o descurc. N-am reuşit niciodată.
Stăteam în faţa casei mele, a fostei mele case, aşteptând să
am cât de cât o emoţie de vreun fel. Nu a venit niciuna. După
367
- ASASINUL ORB -
ce am trăit ambele stări, nu ştiu care e mai rea: simţirea intensă, sau lipsa ei.
Din castanul de pe peluză atârnau două picioare, picioare de femeie. O clipă am crezut că sunt picioare adevărate, care coborau, evadând, până m-am uitat mai bine. Era un dres de damă, umplut cu ceva – hârtie igienică, fără îndoială, sau lenjerie intimă – şi aruncat de la fereastra de la etaj în timpul unui ritual satanic, sau al unei întâlniri de adolescenţi puşi pe şotii, sau al unui chef al oamenilor străzii. Se agăţase în crengi.
Probabil că aceste picioare fără trup fuseseră aruncate de la fereastra mea. Fosta mea fereastră. M-am imaginat uitându-mă pe fereastra aceea, cu mult timp în urmă.
Plănuind cum să fug pe acolo, neobservată, să ajung jos folosindu-mă de copac – scoţându-mi pantofii, trecând peste pervaz, întinzând în jos un picior în ciorap şi apoi pe celălalt, agăţându-mă de ramuri. Totuşi, nu o făcusem.
Uitându-mă pe fereastră. Şovăind. Gândindu-mă. Cât am avut de pierdut!
368
- MARGARET ATWOOD -
Cărţi poştale din Europa
Zilele se întunecă, pomii se posomorăsc, soarele se rostogoleşte pe deal către solstiţiul de iarnă, dar încă nu e iarnă. Nu e zăpadă, nu e lapoviţă, nu urlă vântul. Această
întârziere e prevestitoare de rău. O linişte posacă ne îmbibă.
Ieri am fost pe jos tocmai până la Podul Jubilee. Se vorbeşte despre rugină, despre corodare, despre slăbiciune structurală; se vorbeşte despre dărâmarea lui. Un investitor fără chip şi fără nume tânjeşte să ridice complexuri de apartamente pe proprietatea publică învecinată, spune Myra
– terenul e excelent datorită priveliştii. În ziua de azi priveliştea valorează mai mult decât cartofii, nu că ar fi fost vreodată cartofi exact în acel loc. Se zvoneşte că s-a dat pe sub masă un purcoi de bani murdari pentru a facilita tranzacţia, ceea ce sunt sigură că s-a întâmplat şi când s-a înălţat acest pod, chipurile în onoarea reginei Victoria.
Probabil că un antreprenor i-a mituit pe reprezentanţii aleşi ai Maiestăţii Sale ca să primească el sarcina, iar noi continuăm să respectăm vechile datini în acest oraş: Fă un dolar, indiferent cum. Astea sunt vechile datini.
E ciudat să te gândeşti că pe acest pod se preumblau odată doamne cu volănaşe şi turnuri, şi se rezemau de această balustradă filigranată ca să admire priveliştea costisitoare acum, şi în scurta vreme privată: tumultul apei de dedesubt, stâncile pitoreşti de calcar de la vest, fabricile de pe mal, care lucrau la capacitate maximă paisprezece ore pe zi, pline de ţărani umili şi slugarnici, şi care licăreau în amurg precum cazinourile luminate cu gaz.