Câteodată se aşeza lângă mine un bărbat, şi încerca să
închege o conversaţie. Atunci plecam.
Petreceam o grămadă de timp schimbându-mi ţinutele.
Pierzându-mi vremea cu bretele, cu catarame, cu înclinarea pălăriilor, cu dunga de la ciorapi. Făcându-mi griji despre cât se potrivea asta sau ailaltă la o anumită oră din zi. Nu aveam pe nimeni care să mă încheie la spate, sau să îmi spună cum arăt de la spate sau dacă am bluza bine băgată în fustă.
Înainte Reenie făcea asta, sau Laura. Îmi era dor de ele, şi mă străduiam să nu-mi fie.
373
- ASASINUL ORB -
Îmi pileam unghiile, îmi înmuiam picioarele. Îmi smulgeam firele de păr sau le rădeam: trebuia să fiu netedă, fără ţepi. O
topografie asemenea lutului ud, o suprafaţa pe care mâinile să alunece uşor.
Se spune că luna de miere este menită să dea timp proaspătului cuplu să se cunoască mai bine, dar pe măsură
ce zilele treceau simţeam că îl cunosc tot mai puţin pe Richard. Se dădea la o parte, sau se ascundea? Se retrăgea într-un punct avantajos. În orice caz, eu prindeam formă –
forma hărăzită mie, de către el. De fiecare dată când mă
uitam în oglindă constatam că încă ceva din mine fusese colorat.
După Londra, ne-am dus la Paris, cu şalupa de traversare a canalului şi apoi cu trenul. Zilele de la Paris s-au desfăşurat după acelaşi tipar ca cele de la Londra, deşi micul dejun era altfel: un corn tare, dulceaţă de căpşuni, cafea cu lapte fierbinte. Mesele erau suculente; Richard făcea mare caz de ele, mai ales de vinuri. Spunea într-una că nu suntem la Toronto, fapt care era evident pentru mine.
Am văzut Turnul Eiffel dar n-am urcat în el, având rău de înălţime. Am văzut Panteonul, şi mormântul lui Napoleon. N-am văzut Notre Dame, fiindcă lui Richard nu îi plăceau bisericile, sau cel puţin nu cele catolice, pe care le considera moleşitoare. Tămâia, în special, prosteşte creierul, considera el.
Hotelul franţuzesc avea bideu, despre care Richard mi-a explicat cu o urmă de zâmbet superior la ce foloseşte, după
ce m-a prins spălându-mă pe picioare în el. În sinea mea mi-am zis că francezii chiar înţeleg ceva ce ceilalţi nu pricep.
Înţeleg neliniştea trupului. Măcar ei recunosc că există.
Am stat la Lutetia, care în timpul războiului avea să
devină cartierul general al naziştilor, dar de unde era să ştim asta? Îmi beam cafeaua de dimineaţă în cafeneaua hotelului, căci îmi era frică să mă duc altundeva. Aveam convingerea că
dacă pierd hotelul din ochi n-am să mai ştiu să mă întorc.
374
- MARGARET ATWOOD -
Ştiam că fărâma de franceză pe care o învăţasem de la domnul Erskine era aproape inutilă: Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point nu mi-ar fi adus mai mult lapte cald.
Un chelner bătrân, cu faţă de morsă, mă servea; avea talentul de a turna cafeaua şi laptele cald din două carafe, ţinute sus în aer, lucru care mă fascina, de parcă era un magician. Într-o zi mi-a spus – ştia puţină engleză:
— De ce sunteţi tristă?
— Nu sunt tristă, am spus, şi am început să plâng.
Compătimirea venită de la străini poate fi dezastruoasă.
— Nu trebuie să fiţi tristă, a spus el, uitându-se la mine cu ochii lui melancolici şi pieloşi de morsă. Iubirea trebuie să fie de vină. Dar sunteţi tânără şi drăguţă, o să aveţi timp mai târziu să fiţi tristă.
Francezii sunt cunoscători ai tristeţii, ei îi ştiu toate felurile. De asta au bideuri.
— Iubirea e criminală, a spus el, bătându-mă pe umăr.
Dar câtuşi de puţin rea.
Efectul a cam fost stricat a doua zi, când mi-a făcut propuneri ruşinoase, sau aşa am înţeles eu: franceza mea nu era destul de bună pentru a discerne. La urma urmelor, nu era foarte bătrân – patruzeci de ani, poate. Trebuia să accept.
Totuşi, în privinţa tristeţii, nu avea dreptate: e mult mai bine să o ai cât eşti tânăr. O fată drăguţă şi tristă inspiră dorinţa de a o consola, spre deosebire de o babă tristă.
Pe urmă am plecat la Roma. Roma mi s-a părut cunoscută
– cel puţin avem un context pentru ea, furnizat cu mult timp în urmă de domnul Erskine şi lecţiile lui de latină. Am văzut Forumul, sau ce a rămas din el, şi Via Appia, şi Colosseumul, care arăta ca o brânză mâncată de şoareci.
Diverse poduri, diverşi îngeri tociţi, gravi şi gânditori. Am văzut Tibrul curgând la vale, galben ca icterul. Am văzut Catedrala Sf. Petru, deşi numai pe afară. Era foarte mare.
Presupun că ar fi trebuit să văd trupele fasciste ale lui 375
- ASASINUL ORB -
Mussolini, în uniforme negre, mărşăluind şi agresând lumea