— Nu fi toantă, Myra, am spus. Sunt pe deplin capabilă să
mă deszăpezesc singură.
(O minciună – nu aveam nicio intenţie să ridic un deget.
Eram bine aprovizionată cu unt de arahide, puteam să
aştept. Dar mi-ar fi plăcut să am companie, iar ameninţările de acţiune din partea mea grăbeau de obicei sosirea lui Walter.)
— Să nu te atingi de lopata aia! a spus Myra. Sute de bătrâni… de oameni de vârsta ta mor în fiecare an de la curăţarea zăpezii cu lopata! Şi dacă se opreşte curentul fii atentă unde pui lumânările!
— Nu sunt senilă, m-am răstit. Dacă dau foc la casă, o să
fie intenţionat.
A apărut Walter, Walter a curăţat zăpada. Adusese o pungă de hârtie cu gogoşi cu gaură; le-am mâncat la masa din bucătărie, eu cu grijă, Walter angro, dar contemplativ. E
un om pentru care mestecatul e o formă de gândire.
Mi-am adus aminte apoi de reclama care era pusă în vitrina chioşcului de gogoşi Downyflake, din parcul de distracţii Sunnyside, în… când a fost oare?… vara lui 1935: În timp ce hoinăreşti prin viaţă, frate, Indiferent care ţi-e ţinta,
Stai cu ochii pe gogoaşă,
şi nu pe gaura din ea.
Un paradox, gaura gogoşii. Spaţiu gol, cândva, dar acum au învăţat să vândă până şi asta. O cantitate în minus; nimic, făcut bun de mâncat. M-am întrebat dacă ar putea fi folosită – metaforic, desigur – pentru a demonstra existenţa 382
- MARGARET ATWOOD -
lui Dumnezeu. Faptul că dai un nume unei sfere de nimic o transformă în fiinţă?
A doua zi m-am aventurat să ies printre dunele reci, splendide. O nebunie, dar voiam să fie prezentă – zăpada e foarte frumoasă, până devine poroasă şi murdară. Peluza din faţă era o avalanşă lucioasă, cu un tunel alpin tăiat prin ea.
Am ajuns până la trotuar, până aici e bine, dar la câteva case mai la nord de mine vecinii nu fuseseră atât de perseverenţi ca Walter în privinţa curăţării zăpezii, şi m-am împotmolit într-un troian, şi m-am chinuit să ies, am alunecat şi am căzut. Nu mi-am rupt sau luxat nimic – nu credeam să fi păţit asta – dar nu puteam să mă ridic. Am zăcut acolo în zăpadă, dând din mâini şi din picioare, ca o broască ţestoasă
răsturnată. Copiii fac asta, dar cu bună ştiinţă – dau din mâini ca păsările, fac pe îngerii. Pentru ei e o plăcere.
Începeam să mă gândesc la hipotermie când doi străini m-au ridicat şi m-au cărat până la uşa mea. Am intrat şontâcăind în camera din faţă şi m-am prăbuşit pe canapea, îmbrăcată cu paltonul şi cu galoşii în picioare cum eram.
Adulmecând ca de obicei dezastrul de la depărtare, a venit Myra, aducând o jumătate de duzină de tarte rămase de la un ospăţ simandicos de familie. Mi-a pregătit o sticlă de apă
fierbinte şi un ceai, şi a chemat doctorul, şi amândoi s-au agitat în jurul meu, au revărsat un torent de sfaturi utile şi tţ-tţ-tţ-uri mustrătoare, energice, grozav de încântaţi de ei.
Acum sunt ţintuită în casă. Şi furioasă pe mine. Sau nu pe mine – pe festa asta urâtă pe care mi-a jucat-o corpul meu.
După ce ni s-a impus ca un egocentric ce este, cerându-şi cu zgomot propriile nevoi, băgându-ne pe gât dorinţele lui sordide şi periculoase, ultimul renghi al corpului este să se sustragă de la datorie. Exact atunci când ai nevoie de el, exact atunci când ţi-ar prinde bine un braţ sau un picior, corpul are dintr-odată altceva de făcut. Şovăie, cedează sub tine, se topeşte de parcă ar fi de zăpadă, nelăsând mare lucru în urma lui. Două bucăţi de cărbune, o pălărie veche, 383
- ASASINUL ORB -
un rictus făcut din pietricele. Oasele, beţe uscate, uşor de rupt.
Toate astea sunt un afront. Genunchi moi, încheieturi artritice, vene varicoase, infirmităţi, umilinţe – nu sunt ale noastre, nici nu le-am vrut, nici nu le-am cerut. În mintea noastră ne vedem tot perfecţi – la vârsta cea mai bună, precum şi în lumina cea mai bună: niciodată surprinşi în situaţii jenante, cu un picior în maşină şi unul afară, sau scobindu-ne în dinţi, sau stând într-o rână, sau scărpinându-ne în nas sau în fund. Dacă suntem goi, ne vedem întinşi graţios printr-o ceaţă de voaluri, şi aici intervin vedetele de cinema – ele pozează astfel în locul nostru. Ele sunt eurile noastre mai tinere în vreme ce se depărtează de noi, strălucesc, devin legendare.
Când era mică, Laura spunea: Ce vârstă am să am în rai?
Laura stătea în picioare pe treptele din faţă de la Avilion, între cele două urne de piatră în care nu fuseseră sădite flori, aşteptându-ne. În ciuda înălţimii ei, părea foarte tânără, foarte fragilă şi singură. Şi ţărancă, sărăntoacă. Era îmbrăcată cu o rochie de casă bleu, imprimată cu fluturi mov, decoloraţi – a mea cu trei veri în urmă – şi în picioarele goale. (Era asta vreo nouă chinuire a trupului, sau era doar excentricitate, sau pur şi simplu uitare?) Avea părul împletit într-o singură coadă, care îi cădea pe umăr, ca a nimfei de piatră de la eleşteul nostru cu nuferi.
Dumnezeu ştie de când stătea acolo. Nu putusem să
spunem o oră exactă când ajungem, deoarece veneam cu maşina, lucru posibil în acea perioadă a anului: drumurile nu erau inundate sau cu noroi până la osie, iar unele erau chiar pavate atunci.
Spun noi, pentru că Richard mă însoţea. A spus că nici nu vrea să se gândească să mă lase să mă confrunt singură cu aşa ceva, nu într-un moment ca ăsta. A fost mai mult decât îndatoritor.
384
- MARGARET ATWOOD -
Am venit cu automobilul lui albastru, cu două locuri – una dintre cele mai noi jucării ale lui – şi a condus chiar el. În portbagaj erau cele două geamantane ale noastre, cele mici, doar pentru o noapte – al lui din piele maro, al meu galben ca şerbetul de lămâie. Purtam un costum de in de culoarea cojii de ou – e frivol să pomenesc de asta, fără îndoială, dar era de la Paris şi ţineam foarte mult la el – şi ştiam că, odată
ajunşi, avea să fie şifonat la spate. Pantofi de in, cu funde de pânză tare, decupaţi la vârf. Pălăria asortată, tot de culoarea cojii de ou, stătea pe genunchii mei ca o delicată cutie cu cadouri.
Richard era un şofer nervos. Nu-i plăcea să fie întrerupt –
spunea că asta îi abate atenţia de la şofat – aşa că drumul l-am făcut în tăcere, mai mult sau mai puţin. Călătoria, care acum ia mai puţin de două ore, a durat peste patru ore.
Cerul era senin, şi strălucitor şi lipsit de adâncime ca metalul; soarele se revărsa precum lava. Căldura se reflecta în valuri din asfalt; micile oraşe se apărau de soare, cu draperiile trase. Ţin minte peluzele pârlite de arşiţă şi verandele cu stâlpi albi, şi benzinăriile izolate, cu pompele ca nişte roboţi cilindrici cu un singur braţ, cu vârfurile lor de sticlă asemenea unor meloane fără boruri, şi cimitirele care arătau de parcă nimeni nu avea să mai fie îngropat în ele.
Când şi când dădeam de câte un lac, dinspre care venea miros de boişteni morţi şi ciuma-apelor caldă.