În timp ce ne apropiam, Laura nu ne-a făcut cu mâna. A aşteptat ca Richard să oprească maşina şi să coboare şi să
ocolească pentru a deschide portiera de pe partea mea. Mi-am rotit picioarele lateral, cu genunchii lipiţi cum fusesem învăţată, şi dădeam să iau mâna întinsă a lui Richard, când Laura a prins subit viaţă. A coborât treptele în fugă şi m-a apucat de celălalt braţ şi m-a tras afară din maşină, ignorându-l total pe Richard, m-a cuprins în braţe şi s-a agăţat de mine de parcă se îneca. Fără lacrimi, doar acea îmbrăţişare ce făcea să-mi trosnească şira spinării.
385
- ASASINUL ORB -
Pălăria mea de culoarea cojii de ou a căzut pe pietriş, şi Laura a călcat pe ea. S-a auzit un pârâit, apoi un icnet din partea lui Richard. N-am spus nimic. În clipa aceea nu-mi mai păsa de pălărie.
Ţinându-ne pe după mijloc, Laura şi cu mine am urcat treptele şi am intrat în casă. Reenie a apărut în uşa de la bucătărie în celălalt capăt al holului, dar a fost destul de înţeleaptă să ne lase singure în acele momente. Cred că şi-a îndreptat atenţia spre Richard – l-a distras cu o băutură sau mai ştiu eu ce. Ei bine, el ar fi vrut să arunce o privire asupra dependinţelor şi să facă o plimbare pe terenul din jur, acum că le moştenise efectiv.
Ne-am dus direct în camera Laurei şi ne-am aşezat pe pat.
Ne ţineam strâns de mâini – stânga în dreapta, dreapta în stânga. Laura nu plângea, ca la telefon. Era în schimb calmă
ca lemnul.
— Era în foişor, a spus Laura. Se încuiase acolo.
— Mereu făcea asta, am spus.
— Dar de data asta nu a ieşit. Reenie i-a lăsat, ca de obicei, tăvile cu mâncare în faţa uşii, însă el nici n-a mâncat, nici n-a băut nimic – sau nu ne-am dat noi seama. Aşa că a trebuit atunci să spargem uşa.
— Tu şi cu Reenie?
— A venit iubitul lui Reenie – Ron Hincks – cel cu care o să
se mărite. El a dărâmat uşa. Şi tata zăcea pe podea. Trebuie să fi fost acolo de cel puţin două zile, a spus doctorul. Arăta groaznic.
Nu-mi dădusem seama că Ron Hincks era iubitul lui Reenie – ba chiar logodnicul ei. De când dura, şi cum de îmi scăpase?
— Era mort, asta vrei să spui?
— La început n-am crezut că e, fiindcă avea ochii deschişi.
Dar era mort de-a binelea. Arăta… nu pot să-ţi spun cum arăta. De parcă asculta ceva ce îl speriase. Arăta atent.
— Era împuşcat?
Nu ştiu de ce am întrebat asta.
386
- MARGARET ATWOOD -
— Nu. Era doar mort. În ziar moartea a fost pusă pe seama cauzelor naturale – pe neaşteptate, din cauze naturale, s-a spus – şi Reenie i-a zis doamnei Hillcoate că au fost cu adevărat cauze naturale, fiindcă în mod sigur băutura era pentru tata ca a doua natură şi, judecând după toate sticlele goale, dăduse pe gât destulă băutură cât să doboare un cal.
— A băut până a murit, am spus. Nu era o întrebare. Când a fost asta?
— Chiar după anunţarea închiderii definitive a fabricilor.
Asta l-a omorât. Sunt sigură!
— Poftim? am zis. Ce închidere definitivă? Care fabrici?
— Toate, a spus Laura. Toate ale noastre. Tot ce am avut în oraş. Credeam că ai aflat.
— N-am ştiut, am spus.
— Ale noastre au fuzionat cu ale lui Richard. Totul a fost mutat la Toronto. Acum totul e Griffen-Chase Royal Consolidated. Fără Fii, cu alte cuvinte. Richard s-a descotorosit de ei.
— Aşadar, asta însemnă că nu mai sunt slujbe, am spus.
Niciuna aici. S-a terminat. S-a desfiinţat.
— S-a spus că a fost o problemă de costuri. După ce fabrica de nasturi a ars… s-a spus că ar lua prea mult să fie reconstruită.
— Cine a spus?
— Nu ştiu, a zis Laura. Nu Richard?
— Nu asta a fost învoiala, am spus.
Bietul tată – a avut încredere în strângeri de mână şi cuvinte de onoare şi presupuneri nerostite. Mie începea să-mi fie clar că lucrurile nu mai mergeau aşa. Poate că nici nu merseseră vreodată.
— Care învoială? a întrebat Laura.
— Nu contează.