Aşadar, mă măritasem degeaba cu Richard – nu salvasem fabricile, şi în mod sigur nu îl salvasem pe tata. Dar mai rămânea Laura; nu era în stradă. Trebuia să mă gândesc la asta.
387
- ASASINUL ORB -
— A lăsat ceva… vreo scrisoare, un bilet?
— Nu.
— Te-ai uitat?
— S-a uitat Reenie, a spus Laura, încetişor; ceea ce însemna că ea personal nu fusese în stare.
Bineînţeles, m-am gândit. S-a uitat Reenie. Şi chiar dacă a găsit ceva de genul ăsta, i-a dat foc.
388
- MARGARET ATWOOD -
Ameţit
Totuşi, tata n-ar fi lăsat un bilet. Ar fi fost conştient de implicaţii. N-ar fi vrut un verdict de sinucidere pentru că, după cum s-a dovedit, avusese o asigurare de viaţă: plătise la ea ani de zile, aşa că nimeni nu-l putea acuza că aranjase asta în ultima clipă. Banii urmau să meargă direct într-un depozit, astfel încât numai Laura putea să se atingă de ei, şi numai după ce împlinea douăzeci şi unu de ani. Probabil că
îşi pierduse deja încrederea în Richard, şi trăsese concluzia că n-avea niciun rost să-mi lase mie o parte din ei. Eram încă minoră, şi eram soţia lui Richard. Legile erau altfel atunci. Ce era al meu era practic al lui.
Cum am spus, eu am primit medaliile tatei. Pentru ce erau? Pentru curaj. Bravură în luptă. Gesturi nobile de sacrificiu de sine. Bănuiesc că se aştepta de la mine să mă
ridic la înălţimea lor.
Toată lumea din oraş a venit la înmormântare, a spus Reenie. Mă rog, aproape toată lumea, fiindcă în unele cartiere a fost multă amărăciune; totuşi, fusese respectat, şi la acea vreme se ştia că nu el închisese fabricile aşa, pentru totdeauna. Se ştia că nu avusese niciun rol în asta – nu putuse să împiedice treaba, atâta tot. Marile interese i-au venit de hac.
Tuturor din oraş le-a fost milă de Laura, a spus Reenie.
(Dar de mine nu, a rămas nerostit. După părerea lor, eu terminasem cu favoritismele. Atâtea câte erau.) Iată aranjamentele făcute de Richard:
Laura avea să vină să locuiască la noi. Bineînţeles că
trebuia să vină: nu putea să rămână singură la Avilion, avea doar cincisprezece ani.
— Aş putea să stau cu Reenie, a zis Laura.
Dar Richard a spus că asta ieşea din discuţie. Reenie se mărita; nu avea să mai aibă timp sa se îngrijească de Laura.
389
- ASASINUL ORB -
Laura a spus că nu avea nevoie să se îngrijească cineva de ea, dar Richard s-a mulţumit să zâmbească.
— Ar putea să vină Reenie la Toronto, a zis Laura, dar Richard a spus că n-o să vrea.
(Richard nu voia ca ea să vină. El şi Winifred angajaseră
deja ce considerau ei a fi un personal potrivit de a se ocupa de gospodăria lui – oameni care cunoşteau rosturile, spunea el. Ceea ce însemna că ei cunoşteau rosturile lui Richard, precum şi pe ale lui Winifred.)
Richard a spus că discutase deja cu Reenie, şi ajunseseră
la un aranjament satisfăcător. Reenie şi soţul ei aveau să ne fie ca nişte tutori, a spus el, şi aveau să supravegheze reparaţiile – Avilionul se dărâma, aşa că trebuiau făcute o grămadă de reparaţii, începând de la acoperiş – şi astfel vor fi acolo pentru a pregăti pentru noi casa oricând era nevoie, deoarece avea să servească drept locuinţă de vară. Aveam să
venim la Avilion să ne plimbăm cu barca şi aşa mai departe, a spus el, pe tonul unui unchi indulgent. În felul ăsta, Laura şi cu mine nu aveam să fim lipsite de căminul nostru strămoşesc. A spus zâmbind cămin strămoşesc. Nu ne plăcea asta?
Laura nu i-a mulţumit. S-a uitat lung la fruntea lui, cu exersata privire inexpresivă pe care o folosise cândva pe domnul Erskine, şi am înţeles că ne aşteptau vremuri grele.
Odată lucrurile aranjate, eu şi cu el aveam să ne întoarcem la Toronto cu maşina, a continuat Richard. Mai întâi trebuie să stea de vorbă cu avocaţii tatei, întâlnire la care noi nu trebuia să fim de faţă: ar fi fost dureros pentru noi, ţinând seamă de evenimentele recente, şi el voia să ne menajeze cât se putea. Unul dintre aceşti avocaţi era rudă
prin alianţă din partea mamei noastre, ne-a spus Reenie mai târziu, când am rămas singure cu ea – soţul unei verişoare de-a doua – aşa că sigur avea să fie cu ochii în patru.
Laura avea să rămână la Avilion până ce, împreună cu Reenie, îşi strângea lucrurile: apoi avea să vină la oraş cu trenul, şi avea să fie aşteptată la gară. Avea să locuiască în 390
- MARGARET ATWOOD -
casa noastră – era o cameră liberă care avea să i se potrivească perfect, după ce o să fie redecorată. Şi avea să
urmeze – în sfârşit – o şcoală ca lumea. Sf. Cecilia era cea aleasă de el, în urma consultării cu Winifred, care se pricepea la astfel de lucruri. Era posibil ca Laura să aibă
nevoie de lecţii suplimentare, însă el era sigur că toate astea aveau să se rezolve cu timpul. În felul ăsta putea să aibă de câştigat, să profite…
— Să profit de ce? a întrebat Laura.