– deja făceau asta? – dar nu le-am văzut. Lucrurile de genul ăsta tind să fie invizibile la momentul respectiv dacă nu cumva eşti tu obiectul lor. Altfel le vezi abia mai târziu, în jurnalele de actualităţi, sau în filme făcute la mult timp după
eveniment.
După-amiaza comandam o ceaşcă de ceai – începeam să
mă deprind cu comandatul lucrurilor, îmi dădeam seama ce ton să folosesc cu chelnerii, cum să-i ţin la distanţă. În timp ce beam ceaiul, scriam cărţi poştale. Cărţile mele poştale erau pentru Laura şi pentru Reenie, şi câteva pentru tata.
Aveau pe ele fotografiile clădirilor pe care fusesem dusă să le vizitez – înfăţişând, în micuţe detalii sepia, ce ar fi trebuit să
văd. Mesajele pe care le scriam pe ele erau prosteşti. Lui Reenie: Vremea e minunată. Mă bucur de ea. Laurei: Azi am văzut Colosseumul, unde erau aruncaţi creştinii la lei. Te-ar fi interesat. Tatei: Sper că eşti sănătos. Richard îţi trimite complimente. (Lucrul ăsta de la urmă nu era adevărat, dar învăţam ce minciuni trebuie să spun ca nevastă.) Către sfârşitul perioadei alocate lunii noastre de miere, am stat o săptămână la Berlin. Richard avea nişte treburi acolo, care aveau legătură cu cozile de lopeţi. Una dintre firmele lui Richard făcea cozi de lopeţi, iar nemţii stăteau prost cu lemnul. Erau multe săpături de făcut, şi mai erau şi altele în proiect, iar Richard putea furniza cozile de lopeţi la un preţ
mai mic decât al concurenţilor lui.
Cum spunea Reenie, Fir cu fir se face snopul. Şi mai spunea: Afacerile sunt afaceri, şi pe urmă vine distracţia. Dar eu nu ştiam nimic despre afaceri. Sarcina mea era să
zâmbesc.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut Berlinul. Nicăieri n-am fost aşa de blondă. Bărbaţii erau extraordinari de politicoşi, deşi nu se uitau în spate când păşeau pe uşile batante.
Sărutatul mâinii ascundea o mulţime de păcate. În Berlin am învăţat să îmi parfumez încheieturile mâinilor.
376
- MARGARET ATWOOD -
Reţineam oraşele după hoteluri, hotelurile după băi.
Îmbrăcatul, dezbrăcatul, zăcutul în apă. Dar ajunge cu aceste note de călătorie.
Ne-am întors la Toronto prin New York, la mijlocul lui august, într-un val de căldură. După Europa şi New York, Toronto părea turtit şi înghesuit. În faţa gării Union era o ceaţă de gaze de bitum, de la gropile care erau reparate în asfalt. Ne-a aşteptat o maşină închiriată, şi ne-a dus pe lângă tramvaie şi praful şi uruitul lor, apoi pe lângă bănci impunătoare şi magazine universale, şi la urmă a urcat o pantă şi am intrat în Rosedale, la umbra castanilor şi arţarilor.
Am oprit în faţa casei pe care Richard o cumpărase pentru noi printr-o telegramă. O luase pe o nimica toată, a spus el, după ce proprietarul precedent reuşise să se ruineze. Lui Richard îi plăcea să spună că lua lucrurile pe o nimica toată.
Casa era întunecată pe afară, festonată cu iederă, cu ferestre înalte şi înguste întoarse spre interior. Cheia era sub preş, holul din faţă mirosea a chimicale. Winifred redecorase în absenţa noastră, şi treaba nu era terminată complet. În camerele din faţă, unde muncitorii jupuiseră vechiul tapet victorian, mai erau încă pe jos cârpele zugravilor. Noile culori erau perlate, pale – culorile indiferenţei somptuoase, a detaşării calme. Nori cirus, coloraţi de un asfinţit estompat, pluteau deasupra vulgarelor concentrări de păsări şi flori şi alte asemenea lucruri. Ăsta era decorul plănuit pentru mine, aerul rarefiat în care urma să plutesc.
Reenie ar fi dispreţuit acest interior – deşertăciunea lui sclipitoare, lipsa lui de culoare. Toată casa asta seamănă cu o baie. Însă în acelaşi timp ar fi fost speriată de el, la fel cum eram şi eu. Am invocat-o pe bunica Adelia: ea ar fi ştiut ce să
facă. Ar fi recunoscut această încercare parvenită de a face impresie; ar fi fost politicoasă, dar dispreţuitoare. Vai, e cu siguranţă modern, poate ar fi spus ea. S-ar fi debarasat în doi timpi şi trei mişcări de Winifred, m-am gândit, dar asta nu 377
- ASASINUL ORB -
mă consola deloc. Acum eram eu însămi din tribul lui Winifred. Sau parţial.
Şi Laura? Laura şi-ar fi adus pe furiş creioanele colorate, tuburile de vopsea. Ar fi vărsat ceva în casa asta, ar fi spart ceva, ar fi stricat măcar un colţişor al ei. Ar fi lăsat o urmă a ei.
În holul din faţă, de telefon era rezemat un bilet de la Winifred. „Salut, copii! Bun venit acasă! I-am pus să termine mai întâi dormitorul! Sper că vă place – e foarte şic! Freddie.”
— Nu ştiam că Winifred se ocupă de asta, am spus.
— Am vrut să fie o surpriză, a spus Richard. Nu voiam să
te împotmoleşti în amănunte.
Nu pentru prima dată, m-am simţit ca un copil exclus de părinţii lui. Părinţi joviali, brutali, vârâţi până în gât în înţelegeri secrete, convinşi de corectitudinea alegerilor lor în toate. Deja îmi dădeam seama că darurile de ziua mea de la Richard aveau să fie mereu ceva ce nu vreau.
La propunerea lui Richard, m-am dus sus să mă refrişez.
Probabil că se vedea că aveam nevoie de asta. În mod cert mă
simţeam lipicioasă şi ofilită. („A căzut roua de pe trandafir”, a fost comentariul lui.) Pălăria mea era o epavă; am aruncat-o pe măsuţa de toaletă. Mi-am dat pe faţă cu apă, şi m-am şters cu unul dintre prosoapele albe cu monogramă puse de Winifred. Dormitorul dădea spre grădina din spate, unde nu se făcuse nimic. Mi-am scos pantofii, şi m-am aruncat pe interminabilul pat de culoare crem. Avea baldachin, drapat cu muselină, ca la safari. Aici, aşadar, trebuie sa strâng din dinţi şi să suport – patul pe care nu-l aşternusem, dar în care trebuia acum să dorm. Şi acesta era tavanul la care aveam să mă uit de acum înainte, prin ceaţa de muselină, în timp ce mai jos de gâtul meu se petreceau lucruri pământeşti.
Telefonul de lângă pat era alb. Suna. Am ridicat receptorul. Era Laura, în lacrimi.
— Unde ai fost? a hohotit ea. De ce nu te-ai întors?
378
- MARGARET ATWOOD -
— Ce vrei să spui? am zis. Asta e data la care trebuia să
ne întoarcem. Linişteşte-te, nu te aud.
— Nici n-ai răspuns! s-a tânguit ea.
— Despre ce naiba vorbeşti?
— Tata a murit! A murit, a murit – am trimis cinci telegrame! Reenie le-a trimis!