Am stat pe pod şi m-am uitat peste marginea lui, la apa din aval, lină ca linguşirea, întunecată şi tăcută, potenţial ameninţătoare. De cealaltă parte erau cascadele, bulboanele, zgomotul alb. Distanţa până jos e destul de mare. Am devenit conştientă de inima mea, şi de ameţeală. Şi de gâfâială, de parcă aş fi fost până peste cap în ceva. Dar în ce? Nu în apă; 369
- ASASINUL ORB -
în ceva mai dens. Timp: timp rece, de demult, durere veche, sedimentată în straturi ca nămolul dintr-un iaz.
De exemplu, eu şi Richard, în urmă cu şaizeci şi patru de ani, coborând de pe pasarela Berengeriei pe ţărmul îndepărtat al Oceanului Atlantic, el cu pălăria pusă fercheş
pe o parte, eu sprijinindu-mi uşor pe braţul lui mâna înmănuşată – cuplul proaspăt căsătorit în luna de miere.
De ce i se zice lună de miere? Lune de miel, lună de miere –
de parcă luna însăşi nu ar fi un glob rece, sterp şi lipsit de aer din rocă ciupită de vărsat, ci dulce, aurie, seducătoare –
o luminoasă prună glasată, din cele galbene, care se topeşte în gură şi e lipicioasă ca dorinţa, atât de dureros de dulce încât te dor dinţii. O lumină caldă de reflector care pluteşte, nu pe cer, ci în trupul tău.
Ştiu totul despre asta. Ţin minte foarte bine. Dar nu din luna mea de miere.
Emoţia pe care mi-o amintesc cel mai bine din cele opt săptămâni – să fi fost numai opt? – e neliniştea. Eram îngrijorată că Richard găsea experienţa căsătoriei noastre –
mă refer la acea parte a ei care avea loc pe întuneric şi despre care nu se putea vorbi – la fel de dezamăgitoare cum o găseam eu. Deşi nu asta părea să fie situaţia: la început a fost destul de binevoitor cu mine, cel puţin ziua. Îmi ascundeam această nelinişte câte de bine puteam, şi făceam băi dese: simţeam că mă stric pe dinăuntru, ca un ou.
După ce am acostat în Southampton, eu şi cu Richard ne-am dus cu trenul la Londra, unde am tras la Brown’s Hotel.
Micul dejun ni se servea în apartament, ocazie cu care îmi puneam un neglijeu, unul dintre cele trei alese de Winifred pentru mine: trandafiriu pal, alburiu cu dantelă gri-perlat, lila cu acvamarin – culori deschise, diluate, ce avantajează
faţa de dimineaţă. Fiecare avea papuci de satin asortaţi, cu garnitură de blană vopsită sau puf de lebădă. Am presupus că asta purtau dimineaţa femeile în toată firea. Văzusem fotografii cu astfel de decoruri (dar unde? Or fi fost reclame, 370
- MARGARET ATWOOD -
la o marcă de cafea, poate?) – bărbatul la costum şi cravată, cu părul pieptănat lins peste cap, femeia în neglijeu, arătând la fel de dichisită, cu o mână ridicată, ţinând cafetiera de argint cu gât curbat, amândoi zâmbindu-şi languros peste untieră.
Laura şi-ar fi bătut joc de aceste ţinute. Deja zâmbise dispreţuitor când le văzuse puse în bagaj. Deşi nu a fost exact dispreţ: Laura era incapabilă de dispreţ autentic. Îi lipsea cruzimea necesară. (Deliberata cruzime necesară, adică. Cruzimile ei erau accidentale – produse secundare ale eventualelor idei trufaşe care îi treceau prin minte.) Reacţia ei semănase mai mult cu uimirea – cu neîncrederea. Îşi trecuse mâna peste satin cu o mică înfiorare, iar eu simţisem în vârful degetelor mele vâscozitatea rece, netezimea alunecoasă a materialului. Ca pielea de şopârlă. „Ai de gând să porţi astea?” întrebase ea.
În acele dimineţi de vară din Londra – căci atunci era vară
– luam micul dejun cu draperiile trase pe jumătate, din cauza soarelui puternic. Richard mânca două ouă fierte, două felii groase de costiţă şi o roşie coaptă pe grătar, cu pâine prăjită şi gem, pâinea prăjită bine, răcită într-un suport special. Eu mâneam o jumătate de grepfrut. Ceaiul era închis la culoare, taninos, ca apa de mlaştină. Acesta era modul corect, englezesc de a-l servi, spunea Richard.
Nu vorbeam mult, în afară de obligatoriul „Ai dormit bine, iubito?” şi „Mmm… tu?” Richard primea ziarele, împreună cu telegramele. Mereu erau câteva telegrame. Parcurgea în grabă ziarele, apoi deschidea telegramele, le citea, le împăturea cu grijă o dată şi încă o dată, le băga în buzunar.
Sau le rupea în bucăţele. Niciodată nu le mototolea şi arunca la coşul de gunoi, iar dacă ar fi făcut asta, eu nu le-aş fi pescuit şi citit, sau nu în acea perioada a vieţii mele.
Presupuneam că toate erau pentru el: eu nu primeam niciodată o telegramă, şi nici nu îmi venea în minte vreun motiv pentru care aş fi primit.
371
- ASASINUL ORB -
În timpul zilei, Richard avea diverse întâlniri.
Presupuneam că erau cu parteneri de afaceri. Închiria pentru mine o maşină cu şofer, şi eram dusă să văd ceea ce, după
părerea lui, trebuia văzut. Cele mai multe lucruri pe care le vedeam erau clădiri, altele erau parcuri. Altele erau statui, ridicate în faţa clădirilor sau în parcuri: oameni de stat cu burţile supte şi piepturile bombate, cu piciorul din faţă
îndoit, ţinând în mâini suluri de hârtie; militari pe cal.
Nelson pe coloana lui, prinţul Albert pe tron, cu un cvartet de femei exotice care se agitau şi se tăvăleau la picioarele lui, aruncând fructe şi grâu. Acestea trebuiau să fie continentele, peste care prinţul Albert, deşi mort, însă era stăpân, însă el nu le dădea nicio atenţie; şedea sever şi tăcut sub cupola lui împodobită, aurită, privind în zare, cu mintea la lucruri mai importante.
„Ce ai văzut azi?” mă întreba Richard la cină, şi eu răspundeam conştiincioasă, bifând pe rând clădirile sau parcurile sau statuile: Turnul Londrei, Palatul Buckingham, Kensington, Westminster Abbey, Parlamentul. Nu încuraja vizitarea muzeelor, în afară de Muzeul de Istorie a Naturii.
Mă întreb acum de ce considera el că vederea atâtor animale mari, împăiate, era utilă educaţiei mele? Căci devenise clar că spre asta ţinteau toate aceste vizite – educaţia mea. De ce animalele împăiate erau mai bune pentru mine, sau mai bune pentru ideea lui despre ce trebuia să devin eu, decât o sală plină de tablouri, de exemplu? Cred că ştiu, dar poate că
mă înşel. Poate că animalele împăiate erau mai mult sau mai puţin ca o grădină zoologică – ceva la care duci un copil, în excursie.
Totuşi, am fost la Galeria Naţională. Portarul de la hotel mi-a sugerat asta, după ce am terminat cu clădirile. M-a epuizat – a fost ca într-un magazin universal, cu foarte multe trupuri care se îmbulzeau lângă pereţi, cu multă uluială –
dar mi-a creat şi o stare de euforie. Nu mai văzusem atâtea femei goale la un loc. Erau şi bărbaţi goi, dar ei nu erau chiar atât de goi. Era şi multă îmbrăcăminte elegantă. Poate 372
- MARGARET ATWOOD -
că acestea sunt categoriile de bază, ca bărbaţii şi femeile: goi şi îmbrăcaţi. Ei bine, aşa s-a gândit Dumnezeu. (Laura, în copilărie: Ce poartă Dumnezeu?)
În toate aceste locuri maşina şi şoferul aşteptau, iar eu intram repede, pe poartă sau pe uşă, încercând să par hotărâtă, încercând să nu arăt atât de singură şi pustie. Pe urmă mă uitam şi mă tot uitam, ca să am ceva de spus mai târziu. Dar în realitate nu găseam o noimă în ceea ce vedeam. Clădirile sunt doar nişte clădiri. Nu spun mare lucru, decât dacă ştii câte ceva despre arhitectură, sau despre ce s-a întâmplat odată acolo, iar eu nu ştiam nici una, nici alta. Nu aveam talent la vederi de ansamblu; era ca şi cum ochii mei erau în conflict cu clădirea la care trebuia să mă uit, şi plecam numai cu texturile: rugozitatea cărămizii sau a pietrei, netezimea balustradelor de lemn ceruit, asprimea blănii uzate. Striaţiile cornului, lucirea caldă a fildeşului. Ochi de sticlă.
Pe lângă aceste excursii educative, Richard mă încuraja să
merg la cumpărături. Vânzătorii mă intimidau, şi cumpăram puţin. În alte ocazii, mă duceam să mă coafez. Richard nu voia să mă tund sau să îmi ondulez părul, aşa că nu o făceam. O coafură simplă mă prindea cel mai bine, spunea el. Se potrivea cu tinereţea mea.
Uneori mă plimbam pur şi simplu, sau stăteam pe băncile din parc, aşteptând până se făcea vremea să mă întorc.