- MARGARET ATWOOD -
„Călătorii”. Ce schimbare înţeleaptă! Mult mai neconcludent, mult mai puţin definitiv. E mult mai bine să călătoreşti decât să ajungi.
Am mai trecut pe lângă câteva francize – pui zâmbitori oferind platouri cu părţi prăjite ale propriului corp, un mexican cu gura până la urechi mânuind tacos. Rezervorul de apă al oraşului se contura ameninţător în faţă, unul dintre acele uriaşe baloane de ciment care punctează peisajul rural ca nişte bule din benzile desenate, golite de cuvinte.
Acum am ajuns în câmp deschis. Un siloz metalic se înălţa dintr-un ogor ca un adăpost blindat de observare; la marginea drumului, trei ciori ciuguleau dintr-o bucată cu blană desprinsă dintr-o marmotă. Garduri, alte silozuri, o grămadă de vaci deprimate; un pâlc de cedri tineri, întunecaţi, apoi un petic de teren mlăştinos, cu papura de vară deja zdrenţuită şi în chelire.
A început să burniţeze. Walter a dat drumul ştergătoarelor de parbriz. În cântecul lor de leagăn, liniştitor, am adormit.
Când m-am trezit, primul meu gând a fost: Am sforăit?
Dacă da, am avut gura deschisă? Ce dizgraţios şi, prin urmare, ce umilitor! Nu mă puteam hotărî să întreb. În caz că vă miraţi, vanitatea nu are limite.
Eram pe autostrada cu opt benzi, aproape de Toronto.
Asta după spusele lui Walter: eu nu vedeam, din cauză că ne înţepeniserăm în spatele unei remorci care se legăna, supraîncărcată cu lăzi cu gâşte albe, destinate pieţii, fără
îndoială. Gâturile lor lungi, osândite, şi capetele înnebunite ieşeau când şi când printre şipci, ciocurile se deschideau şi se închideau, scoţând ţipete tragice şi caraghioase, înecate de larma roţilor. Penele zburau şi se lipeau de parbriz, maşina era plină de mirosul găinaţului de gâscă şi al gazelor de eşapament.
Remorca avea un indicator pe care scria „Dacă eşti destul de aproape pentru a citi asta eşti prea aproape”. Când în sfârşit a cotit, în faţă era Toronto, un munte artificial de sticlă şi beton care se înălţa din şesul de lângă lac, numai 359
- ASASINUL ORB -
cristale şi fleşe şi uriaşe lespezi strălucitoare şi obeliscuri cu muchii ascuţite, plutind într-o ceaţă de smog portocaliu-maro. Semăna cu ceva ce nu mai văzusem – ceva care crescuse peste noapte, sau care de fapt nici nu exista, ca un miraj.
Fulgi negri treceau în zbor de parcă mai în faţă ardea mocnit un morman de hârtie. Mânia vibra în aer ca arşiţa.
M-am gândit la nişte împuşcături trase din goana maşinii.
Biroul avocatului era lângă King and Bay. Walter s-a rătăcit, apoi n-a găsit loc de parcare. A trebuit să mergem cinci străzi pe jos, Walter susţinându-mă de cot. Nu ştiam unde ne aflăm, pentru că totul se schimbase foarte mult. Se schimbă de fiecare dată când mă duc acolo, ceea ce nu e des, şi efectul cumulativ este devastator – de parcă oraşul ar fi fost bombardat, apoi reconstruit de la zero.
Centrul pe care îl ţin minte – mohorât, calvin, cu bărbaţi albi în paltoane de culoare închisă mărşăluind în ordine pe trotuare, amestecaţi ici şi colo cu femei cu tocuri înalte, mănuşi şi pălărie, cu poşeta sub braţ şi privirea înainte – a dispărut pur şi simplu, însă e drept că a dispărut de ceva vreme. Toronto nu mai este un oraş protestant, este un oraş
medieval: mulţimile care umplu străzile sunt multicolore, îmbrăcămintea vie. Tarabe de hotdogi, cu umbrele galbene, vânzători de covrigi, vânzători ambulanţi de cercei şi genţi împletite şi curele de piele, cerşetori având atârnate la gât pancarte pe care scrie cu creion colorat şomer: toţi îşi revendică teritoriul. Am trecut pe lângă un cântăreţ la flaut, pe lângă un trio cu chitare electrice, pe lângă un bărbat cu kilt şi cimpoi. Mă aşteptam în orice moment la jongleri sau înghiţitori de flăcări, la leproşi în procesiune, cu cagule şi clopoţei de fier. Zgomotul era asurzitor; o peliculă irizată se lipea ca uleiul pe ochelarii mei.
În cele din urmă am reuşit să ajungem la avocat. Când am venit prima dată la această firmă, în anii 1940, era amplasată într-una din acele clădiri din cărămidă roşie, 360
- MARGARET ATWOOD -
înnegrită, ca la Manchester, cu hol cu pardoseală de mozaic şi lei de piatră, cu înscrisuri aurii pe uşile de lemn cu inserţii de sticlă jivrată. Ascensorul era genul care avea un grilaj din bare de metal în cruce chiar în cabină; intratul în el era ca intratul pentru scurt timp în puşcărie. Era manevrat de o femeie în uniformă bleumarin şi mănuşi albe, care striga numerele etajelor, ce ajungeau numai până la zece.
Acum firma de avocatură este găzduită de un turn de aluminiu şi sticlă, într-un spaţiu de birouri de la etajul cincizeci. Walter şi cu mine am urcat cu ascensorul sclipitor, cu interior de marmură de plastic şi miros de tapiţerie de maşină şi îngrămădeală de oameni în costum, atât bărbaţi cât şi femei, toţi cu privirile ferite şi feţele absente ale servitorilor pe viaţă. Oameni care văd numai ce sunt plătiţi să vadă. Biroul de avocatură avea o zonă de recepţie care putea la fel de bine să fie cea a unui hotel de cinci stele: un aranjament floral cu densitatea şi ostentaţia secolului al optsprezecelea, un covor gros, de culoarea ciupercilor, care acoperea toată podeaua, o pictură abstractă alcătuită din mâzgălituri scumpe.
A venit avocatul, ne-a strâns mâna, a murmurat, a gesticulat; trebuia să îl însoţesc. Walter a spus că mă
aşteaptă, chiar unde se afla. S-a uitat cu o oarecare teamă la recepţionera tânără, elegantă, cu costum negru, eşarfă mov şi unghii sidefate; s-a uitat lung şi ea, nu la el, ci la cămaşa lui în carouri şi la bocancii uriaşi, butucănoşi, cu talpă de cauciuc. Apoi Walter s-a aşezat pe canapeaua de două locuri, în care s-a afundat imediat ca într-un morman de nalbe mari; genunchii i-au zvâcnit în sus, cracii pantalonilor s-au ridicat, dând la iveală ciorapii groşi, roşii, de tăietor de copaci. În faţa lui, pe o frumoasă măsuţă de cafea, erau o mulţime de reviste de afaceri, care îl sfătuiau cum să-şi mărească la maximum investiţiile. A ales numărul despre fondurile mutuale: în laba lui uriaşă, semăna cu o batistă de hârtie. Ochii i se rostogoleau în cap ca la un tăuraş lovit de streche.
361
- ASASINUL ORB -
— Nu stau mult, i-am spus, ca să-l liniştesc.
În realitate, am stat ceva mai mult decât crezusem. Ei bine, avocaţii ăştia te taxează la minut, exact ca târfele de duzină. Mă tot aşteptam sa aud o bătaie în uşă şi un glas iritat: Hei, tu de acolo! Ce-aştepţi? Scoal-o, bag-o şi scoate-o!
Când mi-am terminat treaba cu avocatul, ne-am întors la maşină, şi Walter a spus că mă duce la masă. Ştie el un loc, a spus. Cred că Myra l-a pus în temă cu asta: Pentru Dumnezeu, ai grijă să mănânce ceva, la vârsta asta oamenii mănâncă precum o păsărică, nici nu ştiu când rămân fără
putere, ar putea să moară de foame în maşină. În plus, poate că îi era foame: în timp ce dormeam, devorase toate sendviciurile Myrei împachetate cu grijă, başca negresele.
Locul pe care îl ştia se numea Groapa de foc, a spus.
Mâncase acolo ultima dată în urmă cu doi-trei ani şi fusese mai mult sau mai puţin decent, având în vedere faptul că era în Toronto. Mâncase cheeseburgerul dublu cu toată
garnitura. Acolo făceau coaste la grătar, şi erau specializaţi în grătare în general.
Mi-am amintit şi eu de acest birt de acum mai bine de un deceniu – pe vremea când stăteam cu ochii pe Sabrina, după
ce fugise prima dată. Mă învârteam pe lângă şcoala ei la sfârşitul zilei, instalându-mă pe băncile din parc, în locuri din care puteam să o atrag în cursă, deşi slabă speranţă. Mă
ascundeam după un ziar deschis, ca o exhibiţionistă jalnică, obsedată, plină de dorul disperat de o fată care fără îndoială
ar fi fugit de mine de parcă aş fi fost un monstru.
Voiam doar să-i dau de ştire Sabrinei că sunt acolo; că
exist; că nu sunt ce i se spusese. Că pot să fiu pentru ea un refugiu. Ştiam că are nevoie de unul, deja are nevoie, pentru că o cunoşteam pe Winifred. Totuşi, nu a ieşit nimic din asta.
Ea nu m-a reperat, eu nu m-am arătat. Când a fost la o adică, m-am dovedit prea laşă.