Ne-am dus cu coupe-ul lui Richard, dar a trebuit să lăsăm maşina la o oarecare depărtare din cauza traficului, şi a mulţimii care se înghesuia pe trotuare şi pe drumurile pline de praf.
Era o zi urâtă, toridă şi ceţoasă; mai fierbinte decât ţâţânile Gheenei, cum ar spune Walter acum. Deasupra malului lacului era o pâclă invizibilă dar aproape palpabilă, alcătuită din parfum stătut şi uleiul de la umerii goi şi bronzaţi, amestecate cu aburul de la crenvurştii fierţi şi izul de ars al vatei de zahăr. Să mergi prin mulţime era ca şi cum te-ai fi cufundat într-o tocană – deveneai un ingredient, luai o anumită aromă. Până şi fruntea lui Richard era umedă, sub borul panamalei lui.
De deasupra venea scrâşnetul metalului pe metal, şi un uruit ameninţător, şi un cor de ţipete de femei: montagne-russe-ul. Nu fusesem niciodată în unul şi m-am uitat cu gura căscată la el până ce Richard a spus: „Închide gura, iubito, or să-ţi intre muşte în ea”. Mai târziu am auzit o poveste ciudată – de la cine? De la Winifred, fără îndoială; era genul de lucru pe care obişnuia să-l arunce ca să arate că ştie ce se petrece de fapt în viaţă, în viaţa de jos, în culise.
Povestea era că fetele care se băgaseră în belea – termenul lui Winifred, de parcă fetele îşi administraseră absolut singure beleaua – că aceste fete cu probleme se urcau în montagne-russe-ul din Sunnyside, în speranţa că aşa aveau să-şi provoace un avort. Winifred a râs: Bineînţeles că n-a mers, a 400
- MARGARET ATWOOD -
spus ea, şi chiar dacă mergea, ce-ar fi făcut ele? Cu atâta sânge, adică? Aşa, sus în aer? Imaginează-ţi!
Ce mi-am imaginat eu când a spus asta au fost serpentinele acelea roşii de hârtie care se aruncau de pe transatlantice
în
momentul
desprinderii
de
ţărm,
revărsându-se peste spectatorii de jos; sau o serie de funii, funii lungi, groase şi roşii desfăşurându-se din montagne-russe şi din fetele din el ca vopseaua aruncată dintr-o găleată. Ca nişte mâzgălituri lungi de nor purpuriu. Ca o reclamă aeriană, o scriere pe cer.
Acum mă gândesc: dar dacă era scriere, ce fel de scriere?
Jurnale, romane, autobiografii? Sau doar graffiti: Mary îl iubeşte pe John. Dar John nu o iubeşte pe Mary, sau nu destul. Nu destul pentru a o salva de la a se goli aşa, mâzgălindu-i pe toţi din cap până-n picioare cu astfel de litere roşii, roşii.
O poveste veche.
Dar în acea zi de august din 1935 nu auzisem încă de avorturi. Dacă acest cuvânt s-ar fi rostit în prezenţa mea, ceea ce nu se întâmpla, habar n-aş fi avut ce însemna. Nici măcar Reenie nu îl pomenise: aluzii neclare la măcelari şi mese de bucătărie erau cam până unde mersese ea, iar Laura şi cu mine – ascunse pe scara din spate şi trăgând cu urechea – crezuserăm că vorbea de canibalism, lucru pe care îl găseam contrariant.
Montagne-russe-ul şuiera strident, ghereta de tir făcea un zgomot ca de floricele de porumb. Alţi oameni râdeau. Mi-am dat seama că mi-e foame, dar nu puteam să propun o gustare; n-ar fi fost nimerit chiar atunci, iar mâncarea era sub orice critică. Richard era încruntat; mă ţinea de cot, conducându-mă prin mulţime. Cealaltă mână o ţinea în buzunar: locul ăsta, spunea el, era înţesat de hoţi îndemânatici.
Ne-am croit drum până la chioşcul cu vafe. Laura nu se zărea, dar Richard nu voia să vorbească mai întâi cu Laura, 401
- ASASINUL ORB -
avea destulă minte pentru asta. Îi plăcea să rezolve mereu lucrurile de sus în jos, dacă se putea. Aşa că a cerut să aibă
o discuţie în particular cu proprietarul chioşcului cu vafe, un bărbat mătăhălos nebărbierit, care duhnea a unt rânced.
Omul şi-a dat seama pe loc de ce se afla Richard acolo. S-a depărtat de chioşcul său, aruncând pe furiş o privire înapoi, peste umăr.
Era conştient proprietarul chioşcului cu vafe că adăpostea o fugară adolescentă? A întrebat Richard. Doamne fereşte! A spus îngrozit omul. Laura îl îmbrobodise – spusese că are nouăsprezece ani. Totuşi era harnică, trudise din greu, ţinând chioşcul curat, dând o mână de ajutor la vafe când era aglomeraţie. Unde dormea? Omul a fost vag în legătură
cu asta. Cineva de pe aici îi dăduse un pat, dar nu el. Nici nu a existat ceva dubios, trebuie să credem asta, cel puţin din câte ştia el. Era o fată bună, iar el era un om cu o căsnicie fericită, spre deosebire de unii de pe aici. I se făcuse milă de ea – se gândise că poate dăduse de vreun necaz. Avea o slăbiciune pentru puştoaicele de treabă ca ea. De fapt, el dăduse telefon, şi nu doar pentru recompensă; socotise că ei i-ar fi mai bine să se întoarcă la familia ei, corect?
Aici s-a uitat la Richard, în aşteptare. Banii şi-au schimbat proprietarul, deşi cumva – am dedus eu – nu chiar atât de mulţi bani cum se aşteptase omul. Apoi a fost chemată
Laura. N-a protestat. Ne-a aruncat o privire şi s-a hotărât să
n-o facă. „Mulţumesc pentru tot”, i-a spus ea omului cu vafele. A dat mâna cu el. Nu şi-a dat seama că el o vânduse.
Richard şi cu mine am luat-o fiecare de câte un cot; am condus-o înapoi prin Sunnyside. Mă simţeam ca o trădătoare. Richard a instalat-o în maşină, între noi doi. I-am petrecut pe după umeri un braţ liniştitor. Eram supărată pe ea, dar ştiam că trebuia să fiu înţelegătoare. Mirosea a vanilie, şi a sirop dulce, fierbinte, şi a păr nespălat.
După ce am băgat-o în casă, Richard a chemat-o pe doamna Murgatroyd şi i-a cerut un pahar de ceai cu gheaţă
pentru Laura. Dar ea nu l-a băut; stătea în mijlocul 402
- MARGARET ATWOOD -
canapelei, cu genunchii lipiţi, rigidă, cu faţa împietrită, cu ochii ca ardezia.
Avea idee câtă nelinişte şi zarvă provocase? a întrebat Richard. Nu. Îi păsa? Niciun răspuns. El spera neîndoios că
ea nu o să mai încerce ceva de genul ăsta. Niciun răspuns.
Pentru că el acum stătea in loco parentis, ca să zicem aşa, şi avea o responsabilitate faţă de ea, şi intenţiona să-şi îndeplinească acea responsabilitate, oricât l-ar fi costat. Şi întrucât nimic nu e o stradă cu sens unic, se aştepta ca Laura să îşi dea seama că şi ea avea o responsabilitate faţă
de el – faţă de noi, a adăugat – care era să se poarte frumos, şi să facă ce i se cerea, în limite rezonabile. Înţelegea asta?
— Da, a spus Laura. Înţeleg ce vrei să spui.
— Sper, a spus Richard. Sper că înţelegi, domnişoară.
Acel domnişoară m-a enervat. Era un reproş, de parcă era ceva rău să fii domnişoară, şi să mai fii şi tânără. Dacă da, era un reproş care mă includea.