405
- ASASINUL ORB -
Xanadu
Azi-noapte am visat că eram îmbrăcată cu costumul de la balul Xanadu. Trebuia să fiu o fecioară abisiniană – fata cu ţitera. Costumul era din satin verde: un mic bolerou împodobit cu paiete aurii, care lăsa să se vadă o mare parte din sâni şi abdomen; chiloţi verzi de satin, şalvari transparenţi. O mulţime de monede false de aur, purtate la gât şi pe frunte. Un turban mic, cochet, cu o broşă în formă
de semilună; un văl pe faţă. Ideea ţipătoare despre Orient a vreunui designer de circ.
Mă gândeam că arătam grozav în el, până m-am uitat la burta care îmi atârnă, la încheieturile umflate, cu vene vineţii, la braţele zbârcite, şi mi-am dat seama că nu sunt la vârsta de atunci, ci la vârsta de acum.
Totuşi, nu eram la bal. Eram absolut singură, sau aşa părea la început, în sera distrusă de la Avilion. Ici şi colo erau împrăştiate ghivece goale; altele, pline cu pământ uscat şi plante moarte. Unul dintre sfincşii de piatră zăcea pe podea, răsturnat pe-o parte, desfigurat cu markerul fermecat
– nume, iniţiale, desene grosolane. În acoperişul de sticlă era o gaură. Locul puţea a pisică.
Casa principală din spatele meu era întunecată, pustie, toată lumea din ea plecase. Fusesem lăsată acolo în costumul ăsta caraghios de bal mascat. Era noapte, cu o lună cât unghia. La lumina ei am văzut că era, totuşi, o singură plantă rămasă vie: o tufă cu frunze lucioase, cu o floare albă. Laura, am spus. Dinspre ea, din umbră, s-a auzit râsul unui bărbat.
Nu prea e coşmar, ai spune. Stai să vezi cum e. M-am trezit deprimată.
Oare de ce face mintea astfel de lucruri? Se repede asupra noastră, ne sfâşie, îşi înfige ghearele în noi. Se spune că dacă
ţi-e foame tare, începi să-ţi mănânci inima. Poate că e la fel.
Prostii. E vorba doar de chimicale. Trebuie să fac ceva cu coşmarurile astea. Trebuie să existe o pastilă.
406
- MARGARET ATWOOD -
Ninge şi azi. Doar uitându-mă pe fereastră, mă dor degetele. Scriu la masa din bucătărie, la fel de încet de parcă
aş grava. Pixul e greu, dificil de împins, ca o unghie care râcâie pe ciment.
1935, toamna. Căldura s-a retras, frigul a avansat.
Chiciură pe frunze căzute, apoi pe frunze care n-au căzut.
Apoi pe ferestre. Pe atunci, aceste detalii mă înveseleau. Îmi plăcea să trag aer în piept. Spaţiul din plămânii mei era numai al meu.
Între timp, lucrurile au continuat.
Lucrul la care se referea Winifred acum ca fiind „mica escapadă a Laurei” a fost muşamalizat cât s-a putut. Richard i-a spus Laurei că dacă îi povestea altcuiva despre asta, mai ales cuiva de la şcoală, nu se putea ca el să nu afle şi avea să
considere asta un afront personal, precum şi o tentativă de sabotaj. Rezolvase lucrurile cu presa: soţii Newton-Dobbs, nişte amici cu poziţii importante – domnul era ceva la una dintre căile ferate – furnizaseră un alibi, şi erau gata să jure că Laura fusese tot timpul cu ei la casa lor din Muskoka.
Fusese un aranjament de vacanţă de ultim minut, şi Laura crezuse că soţii Newton-Dobbs ne dăduseră telefon, iar soţii Newton-Dobbs crezuseră că Laura o făcuse, şi totul a fost o simplă neînţelegere, iar ei nu îşi dăduseră seama că Laura era considerată dispărută pentru că, în vacanţă, nu acordau niciodată atenţie ştirilor.
O poveste verosimilă. Dar oamenii au crezut-o, sau au fost nevoiţi să se prefacă a o crede. Presupun că soţii Newton-Dobbs răspândeau adevărata poveste printre cei douăzeci cei mai buni prieteni ai lor, ultrasecret şi numai pentru urechile tale, ceea ce ar fi făcut Winifred în locul lor, bârfa fiind o marfă ca oricare alta. Dar măcar nu a ajuns în ziare.
Laura a fost ambalată într-un kilt care producea mâncărimi şi cravată ecosez şi expediată la Sf. Cecilia. Ea n-a făcut niciun secret din faptul că detesta asta. A spus că nu 407
- ASASINUL ORB -
trebuie să se ducă acolo; a spus că acum că îşi făcuse rost de o slujbă, poate să îşi găsească alta. Aceste lucruri mi le-a spus mie, cu Richard de faţă. N-a vrut să vorbească direct cu el.
Îşi rodea degetele, nu mânca destul, era prea slabă. Am ajuns să fiu foarte îngrijorată din pricina ei, aşa cum era de aşteptat să fiu şi, cinstit vorbind, trebuia să fiu. Dar Richard a spus că s-a săturat de aceste prostii isterice; cât despre slujbă, nu vrea să mai audă nimic. Laura era prea tânără
pentru a fi pe cont propriu; s-ar fi pomenit implicată în ceva dezgustător, fiindcă pădurile erau pline de cei care îşi făceau o meserie din a vâna fete proaste ca ea. Dacă nu-i plăcea şcoala asta, putea fi trimisă la alta, departe, în alt oraş, iar dacă fugea de acolo, el avea s-o bage la o şcoală de corecţie alături de toate celelalte delincvente morale, şi dacă nici asta nu avea să aibă efect, întotdeauna există o clinică. O clinică
privată, cu gratii la ferestre; dacă ea voia să se căiască
amarnic, asta cu certitudine avea să dea rezultate. Era minoră, el răspundea de ea şi, fără doar şi poate, avea să
facă exact ce spunea. După cum ştia ea – după cum ştia toată lumea – era un om de cuvânt.
Când se supăra, ochii lui aveau tendinţa să-i iasă din orbite, şi acum îi ieşeau din orbite, dar a spus toate astea pe un ton calm, credibil, şi Laura l-a crezut şi s-a intimidat. Am încercat să intervin – aceste ameninţări erau prea aspre, el nu o cunoştea pe Laura şi nu ştia că ea lua lucrurile ad litteram – însă el mi-a spus să nu mă bag. Lucrul de care era nevoie era o mână forte. Laura fusese răsfăţată destul. Era vreme să se îndrepte.
De-a lungul săptămânilor s-a instalat un armistiţiu instabil. Am încercat să aranjez lucrurile în casă astfel încât ei doi să nu se ciocnească niciodată.
Bineînţeles că Winifred îşi vârâse coada în asta. Ea trebuie să-i fi spus lui Richard să ia poziţie, pentru că Laura era genul de fată care ar fi muşcat mâna ce o hrăneşte dacă nu i se punea botniţă.
408
- MARGARET ATWOOD -
Richard o consulta pe Winifred în toate, pentru că ea era cea care îl înţelegea, îl sprijinea, îl încuraja în general. Ea era cea care îl susţinea social, îi promova interesele în ceea ce considera ea că erau cercurile potrivite. Când avea să
candideze el pentru Parlament? Nu încă, şoptea ea la urechea spre care era aplecată – nu era încă vremea – dar curând. Hotărâseră amândoi că Richard era omul viitorului, şi că femeia din spatele lui – oare nu fiecare bărbat de succes are una din astea? – era ea.