fiindcă acolo sfârşesc toate lucrurile care sunt vii. Iubitul e un iubit-demon pentru că nu există. Însoritul dom de plăceri are grote de gheaţă fiindcă asta au domurile de plăceri –
după un timp devin foarte reci, şi după aceea se topesc, şi atunci ce mai rămâne? Numai fleşcăraie. Muntele Abora era casa fecioarei abisiniene, şi ea cânta despre el fiindcă nu se putea întoarce la el. Vocile ancestrale profeţeau război pentru că vocile ancestrale nu tac niciodată, şi nu le place deloc să
greşească, iar războiul e un lucru sigur, mai devreme sau mai târziu.
Corectează-mă dacă greşesc.
A nins, mai întâi uşurel, apoi cu granule tari care înţepau pielea ca nişte ace. Soarele apunea după-amiază, cerul s-a schimbat din sânge spălat în lapte degresat. Fumul se înălţa din coşuri, din furnalele alimentate cu cărbuni. Caii de la căruţa de pâine lăsau pe stradă mormane de baligi maro, aburinde, care apoi îngheţau bocnă. Copiii aruncau unul într-altul cu ele. Orologiile băteau miezul nopţii, iar şi iar, fiecare miez de noapte de un negru-albastru ciuruit de stele de gheaţă, luna os alb. M-am uitat pe fereastra dormitorului, la trotuarul de jos, printre crengile castanului. Pe urmă am stins lumina.
Balul Xanadu a fost în a doua sâmbătă din ianuarie.
Costumul meu a sosit în acea dimineaţă, într-o cutie cu multă foiţă. Cel mai inteligent era să-ţi închiriezi costumul de la Malabar’s, fiindcă a-ţi face unul în mod special cerea prea mult efort. Acum era aproape şase, şi îl probam. Laura era în camera mea: deseori îşi făcea temele acolo, sau se prefăcea că le face.
412
- MARGARET ATWOOD -
— Ce trebuie să fii? a întrebat ea.
— Fecioara abisiniană, am spus.
Nu ştiam încă ce aveam să folosesc în loc de ţiteră. Poate un banjo, cu panglici adăugate. Apoi mi-am amintit că
singurul banjo de care ştiam era la Avilion, în pod, rămas de la unchii mei morţi. Trebuia să sar peste ţiteră.
Nu mă aşteptam ca Laura să-mi spună că sunt drăguţă, sau chiar frumoasă. Nu făcea niciodată asta: drăguţ şi
frumos nu erau noţiuni pentru ea. De data asta a spus:
— Nu eşti prea abisiniană. Abisinienele nu sunt blonde.
— N-am ce să-i fac culorii părului meu, am spus. E vina lui Winifred. Ar fi trebuit să aleagă vikingi sau mai ştiu eu ce.
— De ce le e tuturor frică de el? a întrebat Laura.
— Care el? am spus.
(Nu mă gândisem la frica din această poezie, numai la plăcere. Domul de plăceri. În domul de plăceri trăiam de fapt acum – acolo îmi aveam adevărata fiinţă, necunoscută celor din jurul meu. Înconjurată de ziduri şi turnuri, ca nimeni să
nu poată intra.)
— Ascultă, a spus ea şi a recitat, cu ochii închişi: De-aş putea în mine reînvia
A ei simfonie şi a ei cântare,
Atât de mult m-ar încânta,
Încât din muzica prelungă şi tare
Acel dom în aer aş înălţa,
Acel dom însorit! acele hrube îngheţate!
Şi toţi care aud acolo să le vază
Şi toţi să strige: Păzea! Păzea!
Ochii lui scânteietori, părul lui în vânt!
Ţeseţi în jurul lui un cerc întreit,
Şi închideţi ochii de cumplită groază,
Căci el cu ambrozie s-a hrănit,
Şi a băut al Paradisului lapte!
— Vezi, le e frică de el, dar de ce? a spus ea. De ce Păzea?
413
- ASASINUL ORB -
— Zău, Laura, habar n-am, am spus. E doar o poezie. Nu întotdeauna ştii ce vrea să spună o poezie. Poate îl cred nebun.
— Din cauză că e prea fericit, a spus Laura. A băut laptele Paradisului. Când eşti prea fericit, în acel fel, oamenii se sperie. Nu de asta?
— Nu mă mai pisa, Laura, am spus. Nu ştiu nimic. Nu sunt profesor.