— Ce ai mâncat? am întrebat, ca să schimb subiectul.
— Mere glasate, a spus Laura. Gogoşi de la gogoşeria Downyflake, erau mai ieftine a doua zi. Oamenii de acolo erau chiar de treabă. Bomboane cu scorţişoară.
— Doamne sfinte! am spus, cu un zâmbet slab, dezaprobator adresat lui Richard.
— Asta mănâncă alţi oameni în viaţa reală, a spus Laura, şi am început să înţeleg, puţin, care trebuie să fi fost pentru ea atracţia Sunnyside-ului.
Alţi oameni – acei oameni care au fost mereu şi continuă
să fie alţii, în ceea ce o privea pe Laura. Tânjea să-i servească
pe aceşti alţi oameni. Tânjea, într-un fel, să li se alăture. Dar nu putea. A fost vorba iarăşi, din toate punctele de vedere, de cantina săracilor din Port Ticonderoga.
— De ce ai făcut asta, Laura? am întrebat de îndată ce am rămas singure.
(Cum ai făcut asta? Avea un răspuns simplu: coborâse din tren în London şi-şi schimbase biletul pentru un tren de mai 403
- ASASINUL ORB -
târziu. Măcar nu plecase în alt oraş: atunci puteam să n-o mai găsim niciodată.)
— Richard l-a omorât pe tata, a spus ea. Nu pot trăi în casa lui. Nu e bine.
— Asta nu-i deloc corect, am spus. Tata a murit din cauza unei nefericite combinaţii de împrejurări.
Mi-a fost ruşine de mine că spuneam asta: vorbeam ca Richard.
— N-o fi corect dar e adevărat. La bază, e adevărul, a spus ea. Oricum, voiam o slujbă.
— Dar de ce?
— Să arăt că noi… să arăt că pot. Că eu, că noi nu trebuie să…
Şi-a luat privirea de la mine şi a început să-şi ronţăie degetul.
— Nu trebuie să ce?
— Ştii tu, a spus ea. Toate astea. Şi-a fluturat mâna spre masa de toaletă înzorzonată, spre draperiile cu flori, asortate.
M-am dus mai întâi la călugăriţe. M-am dus la Mănăstirea Steaua Mării.
Oh, Doamne, m-am gândit, nu iarăşi călugăriţele!
Credeam că terminaserăm cu călugăriţele.
— Şi ce-au zis? am întrebat într-un fel prietenos şi dezinteresat.
— N-a folosit la nimic, a spus Laura. Au fost foarte drăguţe cu mine, dar m-au refuzat. Nu doar din cauză că nu sunt catolică. Au spus că nu am vocaţie autentică, doar mă
sustrag de la îndatoririle mele. Au spus că dacă vreau să-l slujesc pe Dumnezeu, trebuie să o fac în viaţa la care m-a chemat el.
Pauză.
— Dar care viaţă? a continuat ea. N-am nicio viaţă! Pe urmă a început să plângă, şi am luat-o în braţe în vechiul gest de pe vremea când era mică. Nu mai urla. Dacă aş fi avut o bucată de zahăr nerafinat i-aş fi dat-o, dar trecuserăm de 404
- MARGARET ATWOOD -
mult de stadiul zahărului nerafinat. Zahărul nu avea să fie de niciun ajutor.
— Cum putem să scăpăm de aici? s-a tânguit ea. Înainte să fie prea târziu?
Cel puţin ea avea minte să fie speriată; avea mai multă
minte ca mine. Dar am crezut că e doar o melodramă de adolescentă.
— Pentru ce prea târziu? am întrebat-o cu blândeţe.
Nu era nevoie decât de o respiraţie adâncă; o respiraţie adâncă, puţin calm, puţină evaluare critică. Nu trebuie să se între în panică.
Credeam că pot să mă descurc cu Richard, cu Winifred.
Credeam că pot să trăiesc ca un şoarece în castelul tigrilor, furişându-mă nevăzută în interiorul zidurilor; rămânând tăcută, ţinând capul jos. Nu: îmi acord prea mult credit. N-am văzut pericolul. Nici măcar n-am ştiut că ei erau tigri.
Mai rău: n-am ştiut că pot deveni eu însămi un tigru. N-am ştiut că şi Laura poate deveni unul, în circumstanţele corespunzătoare. De fapt, oricine poate.
— Uită-te la partea bună a lucrurilor, i-am spus Laurei pe cel mai liniştitor ton al meu şi am mângâiat-o pe spate. Am să-ţi aduc o ceaşcă de lapte cald, şi pe urmă ai să dormi mult. Mâine o să te simţi mai bine.
Dar ea plângea într-una, şi nu voia să fie alinată.