În mod sigur nu eram eu. Poziţiile noastre relative erau acum clare, a ei şi a mea; sau fuseseră mereu clare pentru ea, însă acum îmi deveneau şi mie clare. Ea îi era necesară
lui Richard, în timp ce eu puteam să fiu oricând înlocuită.
Treaba mea era să desfac picioarele şi să închid gura.
Dacă asta sună brutal, aşa a şi fost. Dar nu ieşit din comun.
Winifred a trebuit să-mi dea de lucru în timpul zilei: nu voia să mă tâmpesc de plictiseală, nu voia să iau lucrurile în tragic. S-a străduit mult să inventeze pentru mine sarcini fără noimă, apoi să-mi rearanjeze timpul şi spaţiul ca să le execut în voie. Aceste sarcini nu erau niciodată prea exigente, pentru că nu făcea niciun secret din faptul că mă
considera tâmpiţică. La rândul meu, nu făceam nimic pentru a infirma această părere.
Aşa a fost şi cu balul de caritate pentru Creşa copiilor găsiţi din centrul comercial al oraşului, al cărei amfitrioană
era ea. M-a trecut pe lista organizatorilor, nu numai ca să-mi dea o ocupaţie, ci şi pentru că asta avea să se răsfrângă bine asupra lui Richard. „Organizatori” era o glumă, nu mă credea în stare să-mi organizez şireturile, aşa că ce corvoadă de cenuşăreasă putea să mi se dea? Scrierea adreselor pe plicuri, a hotărât ea. A avut dreptate, era ceva ce puteam să
fac. Eram chiar bună la asta. Nu trebuia să mă gândesc la asta, puteam să-mi petrec în altă parte timpul mintal. („Slavă
Domnului că are un talent”, am auzit-o spunându-le la 409
- ASASINUL ORB -
bridge amicelor ei Billy şi Charley. „Oh, am uitat – două!”
Hohote de râs.)
Creşa copiilor găsiţi, pentru copiii săraci, a fost cel mai bun lucru al lui Winifred, sau cel puţin balul de caritate a fost. A fost un bal costumat – aşa erau în majoritate astfel de evenimente, pentru că oamenilor din acea vreme le plăceau costumele. Le plăceau aproape la fel de mult ca uniformele.
Ambele serveau aceluiaşi scop: să eviţi a fi cine eşti, să poţi să pretinzi că eşti altcineva. Puteai să devii mai important şi mai puternic, sau mai ispititor şi misterios, doar îmbrăcându-te în nişte haine exotice. Ei bine, într-un fel aşa era.
Winifred avea un comitet pentru bal, dar toată lumea ştia că ea lua toate deciziile importante. Ea ţinea cercurile, alţii săreau prin ele. Ea a fost cea care a ales tema pentru 1936 –
„Xanadu”. Rivalul Bal al Artelor Frumoase făcuse recent
„Tamerlan în Samarkand”, şi fusese un mare succes. Temele orientale nu puteau da greş, şi sigur toată lumea fusese pusă
la şcoală să memoreze „Kubla Khan”, aşa că până şi avocaţii
– până şi doctorii – până şi bancherii aveau să ştie ce a fost Xanadu. De fapt, soţiile lor aveau să ştie.
În Xanadu, Kubla Khan a poruncit
Un măreţ dom de plăceri să fie zidit:
Unde Alph, fluviul sacru, curge fără-ncetare Prin caverne nemărginite pentru om
Spre o mare lipsită de soare.
Winifred a pus să fie dactilografiată toată poezia şi şapirografiată şi distribuită comitetului nostru – pentru a pătrunde ideile, spunea ea – şi orice sugestie din partea noastră era mai mult decât bine-venită, deşi avea deja schiţată în cap toată treaba. Poezia avea să apară şi pe invitaţia gravată – litere de aur, cu un chenar auriu şi azuriu de scris arab. Înţelegea cineva acest scris? Nu, dar arăta pur şi simplu minunat.
410
- MARGARET ATWOOD -
La aceste evenimente se participa numai pe bază de invitaţie. Erai invitat şi pe urmă plăteai de-ţi venea rău, dar cercul era foarte restrâns. Cine era pe listă devenea o problemă de anticipare neliniştită, deşi numai pentru cei care aveau îndoieli cu privire la statutul lor. Să aştepţi o invitaţie şi pe urmă să nu o primeşti era o anticipare a Purgatoriului. Îmi închipui că s-au vărsat multe lacrimi din pricina acestor lucruri, dar în secret – în lumea aceea, nu puteai să laşi să se vadă că îţi pasă.
Frumuseţea la Xanadu era (a spus Winifred, după ce citise poezia cu glasul ei răguşit – o citise excelent, recunosc) –
frumuseţea era că la o asemenea temă puteai să te ascunzi sau să te dezvălui după plac. Cele corpolente puteau să se înfăşoare în brocarturi bogate, cele zvelte puteau să fie sclave sau dansatoare persane şi să etaleze tot în afară de fofoloancă. Fuste transparente, brăţări, lanţuri zornăitoare la gleznă – gama era practic infinită, şi fireşte că bărbaţilor le plăcea tare să se costumeze în paşă şi să pretindă că au harem. Totuşi se îndoia că o să poată convinge pe cineva să
joace rolul de eunuc, a adăugat ea, stârnind chicote de apreciere.
Laura era prea tânără pentru acest bal. Winifred plănuia pentru ea un debut, un ritual de trecere care nu avusese loc încă, şi până nu avea loc, nu era considerată potrivită.
Totuşi, s-a arătat foarte interesată de pregătiri. Am fost foarte uşurată să văd că o interesează iarăşi ceva. În mod sigur şcoală nu o interesa: notele ei erau extrem de mici.
Erată: nu pregătirile o interesau, ci poezia. O ştiam deja, de la domnişoara Violenţă, de la Avilion, dar Laura nu îşi prea bătuse capul cu ea pe atunci. Acum o citea iar şi iar.
Ce era un iubit-demon, a vrut ea să ştie. De ce era marea lipsită de soare, de ce era oceanul fără viaţă? De ce avea însoritul dom de plăceri grote de gheaţă? Ce era Muntele Abora, şi de ce cânta despre el fecioara abisiniană? De ce profeţeau război vocile ancestrale?
411
- ASASINUL ORB -
Nu ştiam răspunsul la niciuna dintre aceste întrebări.
Acum le ştiu pe toate. Nu răspunsurile lui Samuel Taylor Coleridge – nu ştiu dacă avea vreun răspuns, întrucât era ameţit de droguri la acea vreme – ci răspunsurile mele. Iată-le, aşa cum sunt.
Fluviul sacru e viu. El curge spre oceanul lipsit de viaţă