Laura şedea pe podea, în kiltul de şcoală. Îşi sugea încheietura degetului, uitându-se lung la mine, dezamăgită.
O dezamăgeam frecvent în ultimul timp.
— L-am văzut pe Alex Thomas zilele trecute, a spus ea.
M-am întors repede, mi-am potrivit vălul în oglindă. Era un efect destul de jalnic, satinul verde: o vampă de la Hollywood dintr-un film despre deşert. M-am consolat cu gândul că toţi ceilalţi aveau să arate la fel de neautentic.
— Alex Thomas? Zău? am spus.
Trebuia să mă fi arătat mai surprinsă.
— Nu te bucuri?
— De ce să mă bucur?
— Să te bucuri că trăieşti, a spus ea. Să te bucuri că n-a fost prins.
— Sigur că mă bucur, am spus. Dar să nu spui nimănui ceva. Doar nu vrei să i se dea de urmă.
— Nu e nevoie să-mi spui asta. Nu sunt copil. De asta nu i-am făcut cu mâna.
— Te-a văzut? am întrebat.
— Nu. Mergea pe stradă. Avea gulerul de la haină ridicat şi fularul tras peste bărbie, dar am fost sigură că el este. Avea mâinile în buzunar.
Când a pomenit de mâini, de buzunar, am simţit o strângere de inimă.
— Pe ce stradă a fost asta?
— Pe strada noastră, a răspuns ea. Era pe partea cealaltă, şi se uita la case. Cred că pe noi ne căuta. Probabil că ştie că
locuim pe aici.
414
- MARGARET ATWOOD -
— Laura, încă mai eşti îndrăgostită lulea de Alex Thomas?
am întrebat. Pentru că dacă e aşa, trebuie să încerci să treci peste asta.
— Nu sunt îndrăgostită lulea de el, a spus ea cu dispreţ.
N-am fost niciodată îndrăgostită lulea. Lulea e un cuvânt oribil. E chiar infect.
Devenise mai puţin religioasă de când mergea la şcoală, iar limbajul ei devenise mult mai tare.
— Indiferent cum i-ai zice, trebuie să renunţi. Pur şi simplu nu se poate, i-am spus pe un ton plin de blândeţe.
Asta nu ţi-ar aduce decât nefericire.
Laura şi-a cuprins genunchii cu braţele.
— Nefericire, a spus ea. Ce naiba ştii tu despre nefericire?
415
- ASASINUL ORB -
VIII
416
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Poveşti carnivore
El s-a mutat iar, ceea ce e bine. Ei nu-i plăcea deloc locul acela de lângă nodul de cale ferată. Nu-i plăcea să se ducă
acolo, şi oricum, era foarte departe, şi foarte frig atunci: de fiecare dată când ajungea acolo îi clănţăneau dinţii. Ura camera strâmtă şi mohorâtă, duhoarea de ţigări vechi din cauză că nu puteai să deschizi fereastra înţepenită, sordidul duşuleţ din colţ, pe femeia aia pe care o întâlnise pe scări – o femeie ca o ţărancă asuprită dintr-un roman vechi şi mucegăit, pe care te tot aşteptai să o vezi cu o legătură de vreascuri în spate. Privirea insolentă şi ursuză pe care i-o aruncase femeia, de parcă şi-ar fi imaginat exact ce avea să
se petreacă în spatele uşii lui, odată închisă. O privire de invidie, dar şi de ciudă.
Bine că a scăpat de toate astea!
Acum zăpada s-a topit, deşi, pe la umbră, au mai rămas câteva pete cenuşii. Soarele e cald, miroase a pământ reavăn şi a rădăcini trezite la viaţă şi a resturi îmbibate de apă din ziarele aruncate iarna trecută, pătate şi indescifrabile. În zonele mai bune ale oraşului au răsărit narcisele galbene şi, în câteva grădini din faţă, unde nu e umbră, sunt lalele, roşii şi portocalii. O notă de optimism, cum spune rubrica de grădinărit; deşi chiar şi acum, la sfârşitul de aprilie, zilele trecute a nins – fulgi mari, albi şi apoşi, un viscol capricios.
Ea are părul ascuns sub un batic, poartă o haină