Au trecut vreo douăzăci de minute până când am reuşit să mă ridic de pe scaunu' ăla. A trebuit s-o chem pe Selena să stingă focu' şi să dea la o parte mâncarea, chiar dacă aragazu' se găsea la doi paşi de mine.
― De ce n-ai făcut tu asta, mami? m-a întrebat ea Mă uitam cu Joey la desene animate.
― Mă odihneam, i-am răspuns io.
― Aşa-i, a zis Joe din spatele ziarului, a bătut câmpii până când a apucat-o ameţeala.
Apoi a râs. Şi asta m-a decis; râsu' ăla a fost picătura care a revărsat paharu'. Atunci m-am hotărât că n-o să mă mai lovească niciodată sau, dacă o să se mai întâmple, o s-o plătească
scump.
Am cinat şi apoi ne-am uitat la televizor ca de obicei, io şi copiii cei mari stând pe canapea, iar micu' Pete în poala lu' taică-său pe fotoliu. Pete a aţipit acolo, la fel ca-ntotdeauna, pe la şapte jumate, iar Joe l-a dus în pat. O oră mai târziu l-am trimis la culcare pe Joe Junior, iar Selena a plecat pe la nouă. Io în general mă băgam în pat la zece, iar Joe stătea treaz până în jur de miezu'
nopţii, aţipind din când în când în timp ce se uita la televizor sau citea articole din ziar, alea pe care nu le remarcase prima dată, şi se scobea în nas. Aşa că vezi, Frank, nu eşti chiar atât de rău; unii nu renunţă la obiceiu' ăsta nici după ce cresc mari.
În noaptea aia nu m-am dus la culcare ca de obicei. Am rămas lângă Joe. Spatele îmi mai trecuse un pic. Oricum, îndeajuns de mult, încât să fac ce-mi pusesem în gând. Poate că eram puţin nervoasă, dacă-i aşa nu-mi mai aduc aminte. Îl aşteptam să aţipească, ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat.
M-am ridicat, m-am dus la bucătărie şi am luat cana cu smântână de pe masă. N-o căutasem în mod special; se afla acolo numa' fiin'că fusese rându' lu' Joe Junior să strângă
masa, şi pur şi simplu uitase s-o pună în frigider. Mereu uita câte ceva: ba să bage smântâna în frigider, ba să pună capacu' la cutia cu unt, ba să învelească pâinea ca să nu se usuce prima felie în timpul nopţii; iar acu', când îl văd la televizor într-o emisiune de ştiri, dând vreun interviu sau ţinând vreun discurs, tot la asta mă gândesc... şi mă întreb ce-ar zice democraţii dacă ar şti că
lideru' majorităţii din Senatul statului Maine nu se descurca să strângă masa ca lumea pe vremea când avea unşpe ani. Sunt foarte mândră de el, n-aş vrea să vă închipuiţi altceva. Sunt extrem de mândră de el, chiar dacă e un blestemat de democrat.
Oricum, a reuşit să lase exact cel mai potrivit lucru pe masă în seara aia; era micuţă, da'
grea, şi-mi încăpea perfect în palmă. Am mers până la lada cu lemne şi am luat toporişca aia cu mâneru' scurt de pe raftu' de deasupra. Apoi m-am întors în camera de zi, unde moţăia el. Cana cu smântână se confunda cu mâna mea dreaptă şi, după ce am balansat-o puţin, i-am aruncat-o direct în faţă. S-a spart într-o mie de bucăţele.
S-au sculat toţi muşchii pe el dup-aia, Andy. Ar fi trebuit să-l auziţi atunci. Tare?
Dumnezeule! Isuse! Parcă ar fi fost un taur cu puţa prinsă-n poarta staulului. Şi-a holbat ochii cât cepele şi mâna i-a ţâşnit către urechea care deja începuse să-i sângereze. Avea mici cocoloaşe de smântână pe obraji şi în flocii ăia crescuţi pe părţile laterale ale feţei, pe care îi numea perciuni.
― Ştii ceva, Joe? Nu mă mai simt deloc obosită.
Am auzit-o pe Selena sărind din pat, da' n-am îndrăznit să-mi întorc privirea. Aş fi putut s-o iau rău pe coajă dacă l-aş fi pierdut din ochi, pen' că, dacă voia, reuşea să fie iute ca o mâţă.
Ţineam toporişca-n mâna strânsă, aproape total acoperită cu şorţul. Iar când Joe a încercat să se ridice din fotoliu, am scos-o şi i-am arătat-o.
― Dacă nu ţi-o doreşti înfiptă în cap, Joe, mai bine te-ai aşeza la loc, am spus.
Pentru o clipă am crezut că se va ridica oricum în picioare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat sfârşitu' lui imediat fiin'că nu glumeam deloc. Da' a priceput şi el, aşa că a încremenit cu curu' la o palmă deasupra fotoliului.
― Mami? m-a strigat Selena din pragul camerei ei.
― Bagă-te la loc în pat, scumpo, am zis io, neluându-mi ochii de la Joe nici măcar o secundă. Taică-tău şi cu mine avem puţin de discutat.
― E totu' în regulă?
― Îhî, am spus. Nu-i aşa, Joe?
― Daaa, a răspuns el. E superb.
Am auzit-o făcând câţiva paşi înapoi, da' nu şi uşa de la dormitoru' ei închizându-se, am aşteptat un pic, poate zece-cinşpe secunde, am ştiut atunci că rămăsese acolo şi se uita la noi.
Joe stătea în aceeaşi poziţie, cu o palmă pe braţu' fotoliului şi cu curu' în aer. Apoi uşa s-a trântit cu zgomot şi asta se pare că l-a determinat să priceapă cât de penibil arăta numa' pe jumate aşezat, cu o mână la ureche şi cu picăturile de smântână scurgându-i-se pe faţă.
S-a pus din nou în fotoliu, lăsându-şi urechea liberă. Şi ea şi mâna erau pline de sânge, numa' că mâna nu i se umflase, pe când urechea da.
― Ah, ticăloaso, am să ţi-o plătesc io!
― Zău? Păi, atunci ar fi mai bine să ţii minte asta, Joe St George: ce-ai să-mi plăteşti tu, o să
primeşti dublu înapoi.
Se strâmba la mine ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ce-i auzeau urechile.
― Da? Deci singura mea scăpare ar fi să te omor, nu?
I-am vârât toporişca în mână chiar înainte de a-şi termina cuvintele. Nu mă gândisem dinainte la asta, da' de îndată ce l-am văzut ţinând-o, mi-am dat seama că fusese singura mişcare posibilă.
― Dă-i drumu'! am zis. Da' să ţinteşti bine din prima, ca să nu sufăr.
Şi-a îndreptat privirea spre toporişcă şi apoi din nou spre mine. Expresia lui ar fi putut părea comică, dacă n-ar fi fost vorba de ceva atât de serios.
― Apoi, după ce termini, încălzeşte-ţi mâncarea şi încearcă să înghiţi cât mai multă. Să
mănânci până pocneşti, fiin'că or să te bage la răcoare şi io n-am auzit pe nimeni să spună că ar fi primit ceva atât de bine gătit în puşcărie. Probabil c-or să te ducă la Belfast mai întâi. Pun pariu că au un costum în dunguliţe tocma' pe măsura ta.
― Taci din gură, scârbă! a spus. Nici nu-mi trecea prin cap.
