Mi-am amintit cum m-am trezit într-o dimineaţă ― cre' că într-o zi pe la sfârşitu' anilor şaizeci ― cu ideea că nu-i mai văzusem nici măcar o singură dată de când îi condusese masculu'
feroce pe continent în iulie 1961. Şi asta m-a tulburat atât de tare, încât am călcat în picioare o regulă pe care mi-o impusesem ― să nu vorbesc despre ei decât dacă Vera începea discuţia.
"Ce mai fac copiii, Vera?" am întrebat-o, iar următoarele cuvinte mi-au ieşit din gură fără să
mă gândesc înainte, Dumnezeu mi-e martor că aşa s-a-ntâmplat. "Ce mai fac ei în realitate!"
Mi-aduc aminte că, atunci, stătea în salon, într-un scaun de lângă fereastră şi tricota, iar când m-a auzit, s-a oprit şi şi-a ridicat privirea. Soarele lumina foarte puternic în ziua aia şi-i arunca pe chip o dungă dreaptă strălucitoare; mi s-a părut că zăresc ceva atât de îngrozitor în înfăţişarea ei, încât a fost cât p-aci să ţip. Abia după ce m-am mai liniştit, am priceput ce mă
şocase la ea: ochii. Două găuri negre şi adânci, în juru' cărora totu' strălucea sub razele soarelui.
Semănau cu ai lui Joe, când şi-i îndreptase spre mine din fundu' puţului... Ca două pietricele negre sau două bucăţi de cărbune înfipte într-un aluat alb. Vreo câteva clipe parcă aş fi avut în faţă o stafie. Apoi şi-a mişcat puţin capu' şi a redevenit Vera, şezând acolo şi arătând ca şi cum ar fi băut prea mult cu o noapte înainte. Şi nici n-ar fi fost pentru prima dată.
"Nu prea ştiu, Dolores", mi-a răspuns. "Ne-am înstrăinat."
Asta a fost tot, mai mult decât atât nici n-ar fi avut ce să spună. Toate poveştile pe care mi le îndrugase despre vieţile lor, şi fuseseră inventate ― acuma am aflat ―, nu-mi ziceau mai mult decât astea trei cuvinte: "Ne-am înstrăinat." Mi-am petrecut astăzi o grămadă de timp pe docu'
Simmons cugetând la cât de oribil e cuvântul ăsta. Înstrăinat. Numa' sunetu' lui mă face să
tremur.
Am mai rămas acolo cât să revăd încă o dată toate astea, apoi m-am scuturat şi m-am ridicat de unde stătusem cea mai mare parte a zilei. Mi-am dat seama că nu-mi prea păsa de ceea ce credeaţi voi sau ăilalţi. Vedeţi voi, totu' s-a terminat ― pentru Joe, pentru Vera, pentru Michael Donovan, pentru Donald şi Helga... şi pentru Dolores Claiborne. Într-un fel sau altu', toate punţile dintre vremurile de-atunci şi alea de-acum au fost retezate. Ştiţi, şi timpu' este un ocean la fel ca ăla care se întinde între insulă şi continent, numa' că singuru' feribot care-l poate
traversa este amintirea, şi asta-i ca o navă-fantomă ― dacă-ţi doreşti să dispară, aşa se-ntâmplă.
În altă ordine de idei, nu vi se pare amuzant cum au ieşit lucrurile la suprafaţă? Îmi amintesc ce mi-a trecut prin cap după ce m-am ridicat şi m-am răsucit spre treptele alea dărăpănate ― acelaşi lucru ca atunci când Joe şi-a furişat mâna în afara puţului şi aproape că
m-a tras înăuntru: i-am săpat o groapă altuia şi acuma cad singură în ea. Am apucat balustrada crăpată şi m-am pregătit să urc scările (presupunând c-or să mă ţină a doua oară); am simţit că
pân' la urmă am păţit-o şi c-am ştiut întotdeauna că aşa va fi. Doar că mie mi-a luat mai mult să
pic într-a mea decât lu' Joe într-a lui.
Şi Vera avea în ce să cadă, iar dacă există ceva pentru care pot fi recunoscătoare, atunci e faptu' că n-a trebuit să-mi readuc copiii la viaţă în imaginaţie (ca ea)... Deşi, uneori, când vorbesc cu Selena la telefon şi-o aud bolborosindu-şi cuvintele, mă-ntreb dacă se găseşte vreo soluţie ca să scapi de toate grijile şi supărările din viaţă. N-am reuşit s-o păcălesc, Andy, ruşine să-mi fie.
Însă mă mulţumesc cu ce pot, şi-mi scrâşnesc dinţii să pară că rânjesc, la fel ca întotdeauna. Încerc să-mi tot zic că doi dintre cei trei copii ai mei mai trăiesc încă, că au avut succes dincolo de aşteptările ălora de pe insulă şi mai presus de ceea ce ar fi fost posibil să
ajungă dacă tatăl lor denaturat n-ar fi avut un accident în dup-amiaza zilei de 20 iulie 1963. Vezi tu, viaţa nu e o problemă exclusivă, iar dacă vreodată o să uit să fiu recunoscătoare pentru că
fata şi unu' dintre băieţii mei trăiesc, în timp ce vlăstarele Verei au murit, o să fiu nevoită să-mi explic păcatu' în faţa tronului Celui Atotputernic. Nu vreau să fie aşa. Am deja destule pe conştiinţă ― probabil şi pe suflet. Ascultaţi-mă un pic toţi trei şi auziţi ceea ce-am să vă spun, fiin'că e mai important ca orice: tot ce-am făcut a fost din dragoste... dragostea firească pe care o simte o mamă pentru copiii ei. E cea mai puternică dragoste din lume şi cea mai tragică. Nu există jigodie mai mare decât o mamă care-şi apără copiii.
După ce-am terminat de urcat scările şi m-am oprit puţin lângă plăcuţa de avertizare, pentru a mai privi o dată oceanu', m-am gândit la visu' meu, ăla în care Vera îmi întindea farfurii, iar io le scăpam pe jos, şi la zgomotul făcut de piatră când i-a lovit faţa lu' Joe, la fap-tu' că
amândouă sunetele erau identice.
Da' cel mai mult am cugetat la Vera şi la mine, două ticăloase trăind pe aceeaşi bucată de stâncă de lângă coasta Maine şi în majoritatea timpului împreună. Cum dormeau cele două
jigodii una lângă alta, când aia mai bătrână era speriată, şi cum şi-au petrecut ultimii ani în casa aia imensă, două jigodii care mai toată vremea se enervau reciproc. Cum m-a fraierit ea şi cum am fraierit-o io dup-aia, cât de fericită devenea fiecare dintre noi după ce câştiga o rundă. Cum se coalizau împotriva ei iepuraşii de praf, cum ţipa şi tremura ca un animal înghesuit într-un colţ
de-o creatură uriaşă care vrea s-o sfâşie în bucăţi. Îmi amintesc cum mă strecuram în pat lângă
ea, o luam în braţe şi o simţeam fremătând toată ca un cristal fin, pe care cineva l-a izbit cu cuţitu'. Îi simţeam lacrimile pe gâtu' meu şi-i treceam degetele prin păru' ei rar şi uscat şoptindu-i: "Ssstt, dragă.... ssstt. Iepuraşii ăia de praf afurisiţi nu mai sunt Eşti în siguranţă. Cu mine eşti în siguranţă."
Numa' că dacă am reuşit să aflu ceva, Andy, atunci acel ceva e că, în realitate, niciodată nu dispăreau de tot. Crezi c-ai scăpat de ei, c-ai curăţat peste tot şi că nu mai există pe nicăieri vreunu', da' ei se întorc şi seamănă cu nişte chipuri, întotdeauna seamănă cu nişte chipuri, exact cu alea pe care n-ai mai vrea să le vezi nici măcar în vis.
M-am gândit cum zăcea ea pe trepte şi-mi zicea că obosise, că îşi dorea să moară. Şi, cum stăteam cu galoşii plini de apă, acolo pe faleza aia dărăpănată, mi-am dat seama de ce alesesem treptele alea, atât de crăpate, că nici măcar copiii cei mai neastâmpăraţi nu se jucau pe ele după
ce ieşeau de la şcoală sau când chiuleau. Şi io mă simţeam obosită. Din punctu' meu de vedere, îmi trăisem viaţa pe cât mă pricepusem de bine. N-am ocolit niciodată vreo problemă şi nici nu m-am dat la o parte de la vreo muncă, oricât de grea mi s-ar fi părut. Vera avusese dreptate când îmi declarase că o femeie tre' să fie uneori ticăloasă ca să supravieţuiască, da' să afle toată lumea că asta e o treabă grea, aşa că eram îngrozitor de obosită. Îmi doream să se termine şi mi-a trecut prin cap că încă nu se făcuse prea târziu să cobor din nou treptele, da' acu' să nu mă mai opresc în josu' lor, nici... dacă n-aş fi vrut.
Apoi am auzit-o iar pe Vera. La fel ca în noaptea aia, lângă puţ, nu în mintea mea, ci vorbindu-mi la ureche. Po' să vă spun că acu' era mai ireală ca în 1963, pen' că pe-atunci încă
mai trăia.
"La ce te poţi tu gândi, Dolores!" mi-a zis cu vocea ei trufaşă de Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos.
"Io am plătit un preţ mai mare ca tine; am plătit un preţ mai mare decât va şti cineva vreodată, da' am trăit cu povara asta. Am făcut chiar mai mult de-atât. Când mi-au rămas numai iepuraşii de praf şi visele despre ce-ar fi putut fi, am pus mâna pe vise şi le-am transformat în ale mele.
Iepuraşii de praf? Păi, m-au biruit ei la sfârşit, da' până atunci i-am suportat o mulţime de ani.
Acum ai şi tu cu ce să te răfuieşti, da' dacă ţi-ai pierdut tot cu-raju' de care ai dat dovadă în ziua
în care ai venit la mine şi mi-ai spus că am făcut un lucru de rahat concediind-o pe fata aia, Jolander, n-ai decât să continui. Dă-i drumu' şi sari! Fiin'că fără curaju' tău, Dolores Claibome, vei rămâne doar o femeie bătrână şi proastă ca oricare alta."
M-am răsucit şi am privit în jur, da' n-am văzut decât East Head, întunecat şi umed de aburu' care se răspândeşte în aer când bate vântu'. Nu exista nici o suflare de om. Am mai rămas puţin acolo, uitându-mă la norii care goneau pe cer ― îmi place să-i urmăresc, sunt atât de sus, liberi şi tăcuţi în timp ce-şi continuă traseu' ― şi apoi m-am întors şi am pornit înapoi spre casă.
A trebuit să mă opresc şi să mă odihnesc de vreo câteva ori, fiin'că mă durea ca dracu' spatele după ce stătusem atâta vreme în umezeala aia din josu' scărilor. Când am ajuns acasă, am înghiţit trei aspirine, iar dup-aia m-am suit în maşină şi am venit direct aici.
Şi asta-i tot.