Ce?
Nu, n-o să vă spun, am deja destule necazuri. N-am plănuit să mai trag pe cineva după mine din cauza unor împuşcături la beţie. Poate că de fapt nici n-am recunoscut camionu'.
Oricum, am deschis fereastra când am văzut că nu încercau să găurească decât nişte norişori. M-am gândit că se vor folosi de partea mai largă a dealului să întoarcă, şi aşa au şi făcut. Unu' dintre ei a fost cât p-aci să se împotmolească, ar fi ieşit un haz nebun.
Au venit din nou la mine, huiduind şi zbierând din toţi bojocii. Mi-am pus mâna pâlnie la gură şi am ţipat: Plecaţi de-aici! Unii încearcă să doarmă! cât de tare am putut. Unul dintre camioane s-a clătinat un pic, aproape să intre într-un şanţ, aşa că am impresia că am reuşit să
bag spaima în ei. Tipu' care stătea în remorcă (era ăla pe care până acu' câteva minute crezusem că l-am recunoscut) a picat drept în fund. Am o pereche zdravănă de plămâni, iar dacă am chef, sunt în stare să hohotesc de râs în orice moment.
― Cară-te de pe Little Tall Island, scârbă blestemată şi ucigaşă! a zbierat unu' şi a mai tras vreo câteva focuri în aer.
Numa' că ăsta era modu' lor de a-mi arăta ce coaie mari au, pen' că m-au lăsat în pace. I-am auzit cum se îndreptau urlând spre oraş ― şi spre baru' ăla care s-a deschis anu' trecut, bag mâna în foc ― cu boturile guiţând şi pişându-se împrăştiat, la fel cum îşi pun ei la cale toate vicleniile. Doar ştii cum sunt bărbaţii când se îmbată şi conduc camioane.
Asta mi-a mai schimbat starea de spirit. Frica îmi trecuse şi nu mă mai simţeam gata să
izbucnesc în plâns. Încă mai eram destul de şucărită, da' nu chiar atât de furioasă, încât să nu-mi pot da seama de ce tipii ăia îmi făcuseră asemenea lucruri. Iar când mânia m-a împins să trec peste asta, am împiedicat-o, gândindu-mă la Sammy Marchant, la felu' cum îi arătau ochii atunci când stătea îngenuncheat pe scări ― aruncându-şi privirea mai întâi spre sucitor şi apoi spre mine ―, întunecaţi, asemeni oceanului înainte de furtună, la fel ca ai Selenei, în grădină.
Deja ştiam că aveam să vin aici, Andy, da' numa' după ce-au plecat oamenii ăia am încetat să mă mai păcălesc de una singură că încă mai pot alege ce poveste să vă spun. M-am convins că
trebuia să recunosc sincer absolut totu'. M-am întors în pat şi am dormit liniştită până la nouă
fără un sfert dimineaţa. Nu m-am mai sculat aşa de târziu dinainte de-a mă căsători. Presupun că am vrut să mă odihnesc ca să pot vorbi toată noaptea asta împuţită.
După ce m-am trezit, m-am hotărât să vin cât mai repede aici ― aşa cum înghiţi pe nerăsuflate un medicament amar ―, da' ceva m-a oprit pân' să ies pe uşă, altfel v-aş fi bătut la cap cu toate astea mult mai devreme.
Mi-am făcut o baie şi, înainte de-a mă îmbrăca, am băgat din nou telefonu' în priză. Nu mai era întuneric şi nici io nu mai pluteam pe jumate în vis. Mi-am spus că, dacă cineva mă mai sună
să mă înjure, o să-i trântesc şi io vreo câteva, începând cu "laşule" şi "mâţă împuţită". Oricum, n-am apucat decât să-mi trag ciorapii pe mine şi a şi sunat. Am ridicat receptoru', pregătită să-i dau ăluia de la capătu' firului o doză bunicică de înjurături, când o voce de femeie a zis:
― Alo? Pot vorbi cu duduia Dolores Claiborne?
Mi-am dat seama imediat că era un telefon interurban, şi nu numa' din cauza ecoului care se aude pe fir în asemenea cazuri. Ci fiin'că nu există nimeni pe insulă care să-i spună cuiva
"duduie". Poate "domnişoară" sau "doamnă", da' "duduie" încă n-a reuşit să traverseze drumu'
dinspre continent, cel mult numa' cu ajutoru' unei reviste săptămânale.
― La telefon.
― Sunt Alan Greenbush.
― Ciudat, am spus io cât se poate de politicos, da' mie nu-mi prea sună a Alan Greenbush.
― Vă sun de la biroul lui, a zis ea, ca şi cum n-ar mai fi auzit o asemenea tâmpenie. Aşteptaţi un moment să vi-l dau pe domnul Greenbush?
La început, numele ăsta m-a luat prin surprindere, ştiam că-l mai auzisem undeva, da' nu-mi dădeam seama unde.
― În legătură cu ce? am întrebat io.
A avut o ezitare, ca şi cum n-ar fi trebuit să-mi dea o asemenea informaţie, apoi a spus:
― Cred că în legătură cu doamna Vera Donovan. Puteţi să aşteptaţi o clipă, duduie Claiborne?
Atunci mi s-a aprins beculeţu' ― Greenbush, ăla care-i trimitea scrisorile alea recomandate.
― Îhî, i-am răspuns.
― Poftim?
― Aştept.
― Mulţumesc.
Apoi am auzit un clic şi am rămas un pic singură, aşteptând acolo, doar cu ciorapii pe mine.
Nu multă vreme, da' mie mi s-a părut un veac. Înainte de a intra pe fir, mi-a trecut prin cap că era în legătură cu actele pe care le semnasem în locu' Verei ― mă prinseseră. Exista o probabilitate imensă; aţi remarcat vreodată că, dacă se-ntâmplă vreun lucru rău, îl urmează toate relele dup-aia? Apoi a intrat pe fir:
― Duduia Claibome? a spus el.
― Da, sunt Dolores Claibome.
― Reprezentanţii legii din Little Tall Island m-au sunat ieri după-amiază şi m-au informat oficial că doamna Vera Donovan a decedat. Era destul de târziu când am primit telefonul, aşa că
m-am hotărât să aştept până azi dimineaţă ca să vă sun.
M-am gândit să-i zic că pe insulă se găsiseră unii pe care nu i-a frământat deloc la ce oră să
mă sune, da' sigur că m-am abţinut
