La naiba, era de-ajuns, nu vi se pare?
Am intrat în casă şi am deschis larg ferestrele de la bucătărie ca să iasă mirosu' de igrasie.
Îmi face silă, da' în perioada asta se simte mereu, indiferent dacă aerisesc sau nu. Şi nu fiin'că
locuiesc mai mult la Vera ― adică locuiam ―, cu toate că şi asta joacă un rol, ci pen' că e o casă
moartă... La fel de moartă ca şi Joe sau micu' Pete.
Casele au propria lor viaţă, pe care o împrumută de la cei care trăiesc în ele; sunt absolut convinsă. Micuţu' nostru cămin cu un etaj a supravieţuit morţii lu' Joe şi plecărilor la şcoală ale celor doi copii mai mari, Selena la Vassar cu o bursă (partea ei din banii pentru facultate pentru care îmi făcusem atâtea griji s-a dus pe haine şi caiete), iar Joe Junior la doi paşi de-aci, la Universitatea statului Maine din Orono. A supravieţuit până şi veştii că micu' Pete fusese ucis într-o explozie a cazărmii sale din Saigon. S-a-ntâmplat imediat după ce-a ajuns acolo, cu mai puţin de două luni înainte de-a se termina hărmălaia. Am urmărit la televizoru' Verei plângând încontinuu, cum ultimele elicoptere au decolat de pe acoperişu' ambasadei. Am putut să mă
uşurez aşa fără să-mi fie frică de ce-o să spună, fiin'că se dusese până la Boston pentru cumpărături.
Abia după funeraliile micului Pete viaţa a părăsit-o definitiv, după ce-au plecat toţi, iar noi trei, adică io, Selena şi Joe Junior, am rămas singuri. Joe Junior vorbea despre politică. Tocma'
obţinuse postu' de manager în Machias, nu prea rău pentru un copilandru căruia încă nu i se uscase cerneala de pe diplomă şi se gândea să candideze peste vreun an sau doi pentru Adunarea Legislativă.
Selena a povestit un pic despre cursurile pe care le preda la Facultatea Albany ― asta se-ntâmplă înainte să se mute la New York şi să înceapă să scrie ―, apoi a tăcut. Ea şi cu mine strânsesem vasele şi dintr-o dată mi-am dat seama de ceva. M-am întors repede şi am văzut-o uitându-se la mine cu ochii ăia întunecaţi. Po' să spun că i-am citit gândurile, ştiţi, uneori părinţii sunt în stare s-o facă dacă e vorba de copiii lor, da' nici măcar n-aveam nevoie; ştiam la ce se gândeşte, ştiam că acel lucru nu-i părăsise niciodată mintea. Am văzut în ochii ei aceeaşi întrebare ca în urmă cu doişpe ani, când venise după mine în grădină, printre fasole şi castraveţi:
"I-ai făcut ceva?" şi "E vina mea?" şi "Cât timp mai am de plătit?"
M-am dus la ea, Andy, şi am îmbrăţişat-o. Şi ea m-a strâns puţin, da' şi-a ţinut corpu' total rigid ― de parcă înghiţise un băţ ― în timp ce s-a lipit de mine; atunci am simţit cum dispare viaţa din casă. Ca ultima răsuflare a unui muribund. Cred că şi Selena a simţit. Nu însă şi Joe Junior; şi-a pus poza casei pe afişele lui electorale -― am observat că asta îl făcea să arate ca un familist şi alegătorii iubeau aşa ceva ―, da' nici n-a sesizat când a murit, fiin'că de fapt nu-i păsa de ea. Şi de ce Dumnezeu să-i pese? Pentru Joe Junior, casa asta era doar locul în care se întorcea de la şcoală şi în care taică-său îl umilea sau ţipa la el, numindu-l tocilar tăntălău.
Cumberland Hall, căminul în care a stat la universitate, a însemnat mult mai mult pentru el decât casa de pe East Lane.
Era totuşi căminu' meu, ca şi al Selenei. Cre' că buna mea fetiţă a continuat să trăiască aici mult după ce i s-a scuturat pământu' insulei Little Tall de pe tălpi; pesemne că încă mai locuia aici în amintirile ei... În inima ei... În visele ei. Coşmarurile ei.
Mirosu' ăla de igrasie o dată instalat, nu mai poţi scăpa de el.
Am rămas un pic lângă fereastra deschisă ca să iau o gură de aer curat, apoi m-a izbit un sentiment ciudat şi m-am decis să mă duc şi să încui uşile. Cu uşa din faţă m-am descurcat uşor, da' zăvoru' ăleia din dos a fost atât de nărăvaş, că a trebuit să torn o grămadă de ulei Three în One ca să-l clintesc. În final am reuşit şi am descoperit şi de ce se înţepenise: rugină. Îmi petreceam uneori cinci-şase zile una după alta la Vera, da' tot nu puteam să-mi amintesc când m-am deranjat ultima dată să încui uşile.
Gându' ăsta a spulberat tot curaju' din mine. Am intrat în dormitor, m-am întins în pat şi mi-am băgat capu' sub pernă, ca atunci când eram mică şi mă pedepseau ai mei, trimiţându-mă
devreme la culcare. Am plâns, am plâns şi iar am plâns. N-aş fi crezut niciodată că există atâtea lacrimi în mine. Am plâns pentru Vera, pentru Selena şi pentru micu' Pete; am impresia că şi pentru Joe. Da' cel mai mult am plâns pentru mine. Am plâns până mi s-a-nfundat nasu' şi până
m-au apucat crampele la stomac. Pân' la urmă am adormit
Când m-am trezit, se făcuse întuneric şi telefonu' suna. M-am ridicat şi am bâjbâit până în sufragerie să răspund. Imediat după ce-am zis alo, cineva, o femeie, a spus:
― Nu poţi să ucizi. Sper că ştii asta. Dacă legea nu te prinde, o să te prindem noi. Nu eşti atât de dăşteaptă pe cât te crezi. Nu vrem să avem criminali printre noi, Dolores Claiborne; cel puţin nu atâta vreme cât mai există pe insulă câţiva creştini adevăraţi care să se împotrivească.
Eram atât de ameţită, încât la început m-am gândit că visez. Până când mi-am dat seama că
mă trezisem, s-a întrerupt legătura. Am pornit spre bucătărie, cu intenţia să pun ibricu' de cafea pe foc sau să-mi iau o bere din frigider, când telefonu' a sunat din nou. Şi de data asta tot o femeie, da' nu aceeaşi. Mi-a aruncat un şuvoi de înjurături, da' io am trântit receptoru'. Dorinţa de a plânge a pus din nou stăpânire pe mine, da' a naibii să fiu dacă m-am lăsat. Am scos telefonu' din priză. M-am dus la bucătărie şi mi-am luat o bere, da' nu mi-a plăcut gustu' ei şi am vărsat-o aproape pe toată în chiuvetă. Cel mai tare mi-aş fi dorit un scotch, da' nu mai ţinusem nici un strop în casă de la moartea lu' Joe.
Mi-am umplut un pahar cu apă, însă am constatat că nu puteam suporta duhoarea; mirosea aidoma unui bănuţ cărat o zi întreagă într-un pumn transpirat de copil. Asta mi-a amintit de noaptea petrecută în murăriş şi cum am simţit acelaşi miros adus de-o adiere uşoară de vânt, apoi de fata îmbrăcată într-o rochie vărgată şi dată cu un ruj roz. M-am gândit cum de-mi trecuse prin cap că femeia în care se transformase se găsea în pericol. M-am întrebat unde se afla şi în ce bucluc se băgase, da' niciodată dacă exista, înţelegeţi ce vreau să spun? Ştiam că există. Nu m-am îndoit niciodată de asta
Da' nu contează; iar îmi zboară mintea, şi gura imediat după ea. Tot ce începusem să spun e că apa de la robinet nu-mi fusesede nici un folos, ca de altfel nici berea cea mai bună a lu'
Budweiser ― nici măcar două cuburi de gheaţă n-au reuşit să îndepărteze mirosu' de cocleală ―, iar io am sfârşit uitându-mă la o comedie cu poante răsuflate şi bând unu' dintre punciurile hawaiene pe care le ţin în fundu' frigiderului pentru gemenii lu' Joe Junior. Mi-am pregătit o cină
rece, da' după ce-a fost gata mi-a pierit toată pofta de mâncare, aşa că am azvârlit-o în găleata cu lături. În schimb mi-am mai luat un punci hawaian, m-am întors în sufragerie şi am rămas în faţa televizorului. Începuse o altă comedie, da' n-am observat nici cea mai mică diferenţă.
Pesemne din cauza faptului că nu le-am acordat prea multă atenţie.
N-am încercat să mă gândesc la ce-o să fac în continuare; e mai înţelept să nu te-apuci de asemenea calcule în toiu' nopţii, fiin'că atunci e cel mai posibil ca mintea să ţi-o ia razna. Orice socoteli ţi-ai face după lăsarea serii, în nouă cazuri din zece trebuie să le reiei a doua zi de dimineaţă. Aşa că am rămas acolo şi, puţin după ce s-au terminat ştirile locale şi a început spectacolu' de noapte, am adormit din nou.
Am avut un vis. A fost despre mine şi Vera, numa' că Vera era cum am cunoscut-o prima
oară, pe vremea când Joe trăia şi toţi copiii noştri, ai ei şi ai mei, încă mai stăteau acasă şi se ţineau de fustele noastre cea mai mare parte a timpului. În visul meu, noi strângeam vasele, adică ea le spăla, iar io le ştergeam. Numa' că nu stăteam în bucătărie, ci la mine acasă, în faţa sobei în stil Franklin din camera de zi. Mi s-a părut ciudat, fiin'că Vera nu fusese niciodată la mine acasă.
Numa' că în vis a fost altfel. Spăla vasele într-un lighean din plastic aşezat deasupra sobei, iar farfuriile nu erau ale mele, ci ale ei, alea din porţelan fin. Clătea o farfurie, apoi mi-o întindea, da' toate îmi alunecau printre degete şi se spărgeau de suportu' din cărămizi al sobei. Vera îmi spunea: "Trebuie să fii mai atentă, Dolores; când are loc vreun accident, iar tu nu eşti atentă, întotdeauna iese un scandal monstru."
I-am promis să fiu atentă şi am încercat, da' farfuriile îmi scăpau din mână una după alta...
"Nu-i bine deloc", a zis pân' la urmă Vera. "Uită-te şi tu la mizeria pe care ai făcut-o!"
Mi-am aplecat privirea, numa' că în loc de farfurii făcute ţăndări, pe cărămizi se împrăştiaseră bucăţele mici din placa dentară a lui Joe şi piatră sfărâmată. "Să nu-mi mai dai încă una", am zis io şi am început să plâng. "Am impresia că nu mai sunt în stare să strâng vasele. Poate că sunt prea bătrână, habar n-am, da' nici nu-mi place să le sparg pe toate, de asta sunt sigură."
Dar ea a continuat să mi le întindă, iar io să le scap pe jos, şi sunetu' pe care-l scoteau când atingeau cărămizile devenea din ce în ce mai puternic, ajungând să semene mai mult cu o bubuitură decât cu clinchetul cristalin pe care-l face porţelanu' când se loveşte de ceva tare şi se fărâmă. Pe loc mi-am dat seama că visam şi că bubuiturile alea nu făceau parte din vis. M-am trezit cu o smucitură atât de bruscă, încât a fost cât p-aci să pic de pe scaun. S-a mai auzit încă
o bubuitură şi, acuma, m-am prins cu ce se mâncau: focuri de armă.
M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Două camioane veniseră de pe şosea. Primu' avea în remorcă un om şi al doilea cre' că doi. Se părea că fiecare ţinea câte o armă şi, la un interval de două secunde, cineva trăgea câte un foc în' aer. Am mai sesizat o scânteie şi apoi încă o bubuitură. După felu' cum se legănau bărbaţii (bănuiesc că bărbaţi erau, nu ştiu sigur) şi după
cum şerpuiau camioanele, probabil că toată gaşca se îmbătase mangă. Am recunoscut şi unu'
dintre camioane.
