Şi după ce-am stat să mă gândesc, Andy, m-am prins că-mi spusese o droaie începând cu vara lu' 1962, când a sosit arătând cu zece ani mai bătrână şi cântărind cu vreo nouă kile mai puţin decât în urmă cu un an. Îmi zisese că poate Donald şi Helga or să vină să-şi petreacă luna august pe insulă şi să verific dacă existau destui biscuiţi Quaker Rolled Oats, fiin'că numa' d-ăştia mâncau ei la micu' dejun. Apoi, îmi aminteam când s-a întors în octombrie ― în perioada în care Kennedy şi Hruşciov discutau dacă să arunce sau nu cu bomba ― şi mi-a declarat c-o s-o văd mai des de-acu' încolo. "Sper că şi pe copii", mi-a zis, da' era ceva în glasul ei, Andy... şi în
ochii ei... Mai mult ochii îmi veneau în minte, aşa cum rămăsesem acolo, cu telefonu' în mână.
Cu gura îmi îndrugase o grămadă de poveşti de-a lungul anilor, despre unde se duceau la şcoală, despre ocupaţiile şi prietenii lor (cică Donald se însurase şi avea doi copii, iar Helga se măritase şi apoi divorţase), da' mi-am dat seama că, încă din vara lu' 1962, ochii ei nu-mi spuseseră mereu decât un singur lucru: muriseră. Îhî... da' poate nu chiar de tot. Nu, atâta timp cât mai exista o menajeră costelivă şi urâtă pe-o insulă din Mâine care încă mai credea că trăiesc.
De-aici, mintea mi-a zburat până-n vara lu' 1963 ― vara în care îl ucisesem pe Joe, aia cu eclipsa. Fusese fascinată de eclipsă, da' nu numa' fiin'că aşa ceva ţi se-ntâmplă o singură dată în viaţă. Nu dom'le. Se îndrăgostise de ea pen' că avea impresia c-o să-i aducă pe Donald şi pe Helga la Pinewood. Mi-o zisese de nenumărate ori. Iar expresia aia din ochii ei, care ştia că nu mai erau pe lumea asta, dispăruse în primăvara şi vara acelui an.
Ştiţi ce cred io? Cre' că din martie sau aprilie 1963 până în mijlocu' lu' iulie, Vera Donovan fusese nebună; că în lunile alea fusese cu adevărat convinsă că trăiau. Alungase din locu' în care i se ascunsese în minte imaginea maşinii Corvette apărând de după dig; fusese convinsă că-i readuce la viaţă numa' printr-o credinţă puternică şi pură. Convinsă că-i readuce la viaţă? Nu, nu-i corect. Eclipsată că-i readuce la viaţă.
Înnebunise şi am impresia că voia să rămână aşa ― poate ca să-i capete înapoi, poate ca să
se pedepsească, ori amândouă ―, da' pân' la urmă a dat greş, fiin'că în adâncu' ei mai era destul de sănătoasă. Cu o săptămână sau zece zile înainte de eclipsă, a intrat în declin. Îmi amintesc perioada aia, în care noi, cei care lucram pentru ea, pregăteam neobişnuita expediţie şi petrecerea de după, de parcă ar fi fost ieri. Fusese într-o dispoziţie bună toată luna iunie şi o parte din iulie, da' cam pe vremea când mi-am trimis copiii de-acasă totu' s-a dus dracu'. Vera a început să se poarte ca Regina de Cupă din Alice în Ţara Minunilor, răcnind la oameni, dacă i se năzărea c-o privesc câş, concediind pe cine se nimerea în dreapta şi-n stânga. Probabil c-a fost ultima ei încercare de a-şi dori să-i învie. De-atunci încolo s-a resemnat cu ideea că sunt morţi, da' în acelaşi timp nici n-a lăsat baltă petrecerea. Vă imaginaţi cât curaj i-a trebuit pentru asta?
Câtă forţă să treacă peste un-împuţit-ca-o-borâtură-de-eşec?
Şi încă un lucru ― ce s-a petrecut după ce m-am ridicat împotriva ei pen' că o dăduse afară
pe fata aia, Jolander. Când Vera a venit la mine mai târziu, am fost sigură c-o să mă concedieze.
Însă mi-a înmânat o pungă cu aparatură de privit eclipsa şi şi-a cerat ― cel puţin ceea ce credea Vera că sunt ― scuze. A spus că uneori o femeie tre' să fie jigodie. "Uneori", mi-a zis, "o femeie trebuie să fie jigodie ca să reziste".
Îhî, m-am gândit io. Când nu mai ai altceva, asta îţi rămâne, întotdeauna asta.
― Duduie Claiborne? mi-a vorbit un glas în ureche, şi atunci mi-am amintit că se mai afla cineva pe linie; uitasem complet de el. Duduie Claibome, mai sunteţi acolo?
― Da.
Mă întrebase ce-mi povestise Vera despre copii şi asta îmi fusese de-ajuns ca să mă întorc cu mintea la vremurile alea vechi şi triste... Da' nu vedeam cum i-aş putea spune şi lui, unui bărbat care nu ştia nimic despre viaţa noastră de-aici, din Little Tall. Despre viaţa ei din Little Tall. Cu alte cuvinte, s-o fi priceput el foarte tare la Upjohn şi la Mississippi Valley Light and Power, da' n-o bunghea deloc când venea vorba de sârmele de prin colţuri.
Sau iepuraşii de praf. '
― Te întrebasem ce-ţi poves... a început el.
― Mi-a spus să le păstrez paturile pregătite şi o grămadă de Quaker Rolled Oats în cămară.
Că voia să fie gata să-i primească, dacă ei s-ar fi decis în ultimu' moment să se întoarcă.
Şi era foarte aproape de adevăr, Andy, oricum destul de aproape pentru Greenbush.
― Păi, e uluitor, a zis cu acelaşi ton pe care l-ar fi folosit un doctor ca să afirme: "Asta-i o tumoare pe creier!"
Dup-aia am mai discutat puţin, da' nu prea am idee despre ce. Cre' că i-am repetat că nu vreau să iau nici cel mai mic bănuţ şi, după felu' cum mi-a vorbit el ― blând, amabil şi oarecum indulgent ―, mi-am dat seama că atunci când a vorbit cu tine, Andy, n-ai pomenit nici un moment de noile indicii pe care ţi le furnizase Sammy Marchant şi care fuseseră aflate de toată
lumea din Little Tall. Pesemne ţi-ai spus că nu era treaba lui, cel puţin nu încă.
Îmi amintesc că i-am zis să-i dea pe toţi copiilor străzii, iar el mi-a replicat că-i imposibil. Că
io pot, după ce-o să se autentifice testamentu' (cu toate că până şi cel mai mare tăntălău din lume ar fi ştiut că nu m-ar mai fi crezut în stare să fac aşa ceva o dată ce aş fi înţeles cu adevărat ce se-ntâmplase), da' că el nu.
În final, i-am promis c-o să-l sun când o să fiu "cu mintea un pic mai limpede", după cum s-a exprimat, şi a închis. Am rămas acolo o grămadă de timp ― cinşpe minute sau chiar mai mult.
Mă simţeam... strivită. De parcă toţi banii ăia s-ar fi aruncat asupra mea şi s-ar fi lipit de mine ca muştele de hârtia specială pe care taică-meu obişnuia s-o atârne pe terasă în vremurile de
demult. Îmi era teamă că or să se lipească din ce în ce mai tare de mine, dacă o să mă mişc, că or să mă acopere şi n-o să mai am nici o şansă pe lume să mă eliberez.
Până când să încep să mă mişc, uitasem complet să mai vin la secţia de poliţie ca să te văd, Andy. Sinceră să fiu, aproape că am uitat să mă şi îmbrac. Pân' la urmă mi-am tras pe mine o pereche de blugi şi un tricou, cu toate că rochia pe care mă gândisem să mi-o pun zăcea frumos întinsă pe pat (şi încă mai e, dacă n-a spart cineva uşa şi nu s-a răzbunat făcându-i ei ceea ce şi-ar fi dorit să-i facă proprietarei). Mi-am încălţat şi galoşii, şi gata.
Am ocolit bolovanu' ăla mare şi alb aflat între şopron şi murăriş, oprindu-mă din când în când să mai arunc o privire înspre tufişuri şi să ascult freamătu' rugilor de mure. Am zărit betonu' alb ce astupa puţu'. Asta m-a făcut să tremur, ca şi cum aş fi căpătat o gripă cu febră.
Am scurtat drumu' traversând Păşunea Rusească şi am ajuns până în locu' unde East Lane se îmbucă cu East Head. Am rămas un pic acolo, lăsând briza oceanului să-mi dea păru' pe spate şi să mă cureţe cu adierea ei, ca de obicei, apoi am coborât scările.
O, nu te îngrijora atâta, Frank ― sfoara aşezată de-a curmezişu' lor şi afişu' ăla de avertizare încă mai exista; numa' că nu-mi mai păsa prea tare de scările alea gata să se prăbuşească, după
toate câte mi se-ntâmplaseră.
Am mers până jos, unde se găsesc stâncile. Docu' vechi ― ăla pe care bătrânii îl numeau docu' lu' Simmons ― era acolo, ştiţi, da' nu mai rămăsese nimic din el în afară de câţiva stâlpi şi două inele din fier prinse în granit şi ruginite de tot. Semănau cu ceea ce mi-aş fi imaginat io că
sunt nişte orbite de balaur înfipte într-un craniu. Când eram mică, am pescuit de pe docu' ăla de nenumărate ori, Andy, şi nu mi-am închipuit vreodată că o să se degradeze în asemenea hal, numa' că pân' la urmă marea ia totu' cu ea.
M-am aşezat pe treapta de jos, bălăngănindu-mi picioarele, şi am stat aşa vreo şapte ore. Am urmărit refluxul şi deja se pornise fluxul când am plecat de-acolo.
La început am încercat să mă gândesc la bani, da' nu m-am putut concentra Poate că ăia care s-au obişnuit de-o viaţă cu ei sunt în stare. De fiecare dată când mă chinuiam, în faţa ochilor îmi apărea Sammy Marchant uitându-se mai întâi la sucitor... şi dup-aia la mine. Numa'
aşa ceva însemnau banii pentru mine atunci, Andy, şi numa' asta înseamnă şi acuma ― Sammy Marchant uitându-se la mine cu o privire întunecată şi spunându-mi: "Credeam că nu poa' să
meargă. Întotdeauna mi-ai zis că nu poa' să meargă, Dolores."
Apoi mintea mi-a zburat la Donald şi la Helga. "De mă fraiereşti o dată, ruşine să-ţi fie", am vorbit io de una singură, în timp ce stăteam cu picioarele legănându-se atât de aproape de apă, încât se stropeau din când în când. "De mă fraiereşti a doua oară, ruşine să-mi fie." Numa' că ea niciodată nu m-a păcălit cu adevărat... ochii ei nu m-au păcălit.
