Mi-a lăsat toate astea pe cap, da' crezi că mi-a lăsat şi vreo nenorocită de asigurare? Nema!
Ar fi fost o binecuvântare căzută din cer, după cum au mers lucrurile în continuare. O să ajung şi acolo, da' vreau să spun că Joe St. George nu era un bărbat adevărat, ci un bolovan atârnat de gâtu' meu. Mai rău, pen'că un bolovan nu se îmbată şi nu vine acasă mirosind a bere ca să ţi-o pună la unu noaptea. N-a fost ăsta motivu' pentru care l-am omorât pe ticălos, da' po' să-ncep foarte bine şi de-aici.
O insulă nu-i un loc propice să omori pe cineva, vă spun eu. Pare că tot timpu' există careva de-l mănâncă-n cur să-şi bage nasu' în treaba ta, şi asta când îţi convine cel mai puţin. De-aia am făcut-o când am făcut-o, şi-o să ajung imediat şi-acolo. Deocamdată spun numai că am făcut-o cu aproape trei ani după ce soţu' Verei Donovan a murit într-un accident de maşină pe lângă
Baltimore, unde locuiau ei când nu-şi petreceau verile la Little Tall. În zilele alea, Vera Donovan încă mai avea toate şuruburile strânse şi bine lustruite.
Atunci, când Joe tăia frunză la câini şi n-aveam nici un chior, ajunsesem la grea strâmtoare
şi mi-am dat seama că nu-i nimeni pe lume mai disperat decât o mamă cu grija copiilor ei. În perioada aia, m-am hotărât să-mi iau inima-n dinţi şi să caut o slujbă în Jonesport la băcăniile Shop and Save sau chelneriţă în vreun restaurant, când brusc pisicuţa aia s-a decis să trăiască
tot anu' pe insulă. Majoritatea au crezut că i-a sărit o siguranţă, da' io n-am fost aşa surprinsă, pen'că oricum stătea o grămadă pe-aici.
Tipu' ăla care lucra atunci pentru ea, nu-mi aduc aminte cum îl chema, da' tu, Andy, ştii despre cine vorbesc, masculu' ăla feroce care-şi purta pantalonii strâmţi pe cur să vadă toată
lumea că are coaiele mai mari decât ulcioarele lui Mason, m-a căutat şi mi-a zis că Domniţa (aşa-i spunea întotdeauna, Domniţa ― ce tâmpit!) voia să ştie dacă pot veni să-i fac menaju' complet.
Oricum îl făcusem pentru Donovani în toate verile din 1950 încoace şi presupun că era normal ca ea să apeleze în primu' rând la mine, numa' că la vremea aia mi se păruse o adevărată mană
cerească. Am acceptat şi am muncit acolo tot timpu', până ieri dup-amiază, când a picat pe trepte drept în capu' ei sec şi cretin.
Ce făcea bărba-su, Andy? Parcă avioane, nu?
O, da. Cred că am auzit asta, doar ştii cum vorbeşte lumea pe insulă. Ceea ce ştiu sigur e că
erau înstăriţi, teribil de înstăriţi, şi ea a pus mâna pe tot după ce-a murit el. Ei bine, în afară de ce-a luat guvernul, da' mă-ndoiesc să fi aflat cât aveau ei de fapt. Michael Donovan era dur ca o stâncă. Şi viclean. Deşi nimeni n-o să mă creadă, dacă te iei după cum a dus-o în ultimii zece ani. Vera Donovan era la fel de şmecheră ca el ― şi a rămas aşa până în ziua când a murit. Mă-ntreb dacă a ştiut în ce rahat mă băga dacă nu murea de vreun mic atac de inimă în patu' ei. Am fost la East Head aproape toată ziua, am stat pe treptele alea ce dădeau să se dărâme şi m-am gândit la o mulţime de lucruri. Mai întâi, mi-am dat seama că, spre final, Vera Donovan ajunsese mai puţin deşteaptă decât un sac cu fân, iar apoi mi-am adus aminte de povestea cu aspiratoru'
şi mi-am zis că poate totuşi...
Da' nu mai contează acu'. Singuru' lucru care mai contează e că am picat din tigaia încinsă
direct pe plită, şi tare mi-ar plăcea să mă dau cu orice preţ la o parte până nu-mi arde de tot curu'. Dacă oi mai putea.
La-nceput am fost menajera Verei Donovan, iar dup-aia doamnă de companie plătită. Nu mi-a luat prea mult să-mi dau seama de diferenţă. Ca menajeră, mâncam rahat opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Ca damă de companie, trebuia să-l mănânc tot timpu'.
A avut primu' atac în vara lu' 1968, pe când privea la televizor Convenţia Naţională a Democraţilor. Fusese unu' micuţ şi obişnuia să dea vina pe Hubert Humphrey. "Am văzut găoaza aia fericită de prea multe ori", spunea ea, "şi mi-a plesnit un vas de sânge din pricina asta. Ar fi trebuit să ştiu c-o să se întâmple; ar fi putut tot aşa de bine să fie Nixon".
Apoi, Vera a avut unu' mai puternic în 1975 şi, de data asta, n-au mai fost politicienii ăia pe care a dat vina. Doctoru' Freneau i-a spus că e mai bine să se lase de fumat şi de băut, da' ar fi putut să nu se obosească, fiin'că o pisicuţă aşa fandosită ca Vera Pupă-Mi-Obră-jorii-Din-Dos Donovan nu se înjosea să asculte un doctoraş de ţară ca Chip Freneau, "Io o să-l îngrop", spunea,
"şi-o să beau un whisky cu sifon pe mormântul lui".
Pentru un timp, se părea că asta chiar o să se-ntâmple, el continuând s-o bată la cap, iar ea continuând să navigheze semeaţă precum Queen Mary. Apoi, în 1981, a avut prima zguduitură
serioasă, iar masculu' feroce a murit peste un an, în urma unui accident de maşină pe continent.
Asta s-a-ntâmplat când m-am mutat eu la ea, în octombrie 1982.
A trebuit? Habar n-am. Probabil că nu. Aveam asigurare sociabilă, cum îi spunea Hattie McLeod. Nu era prea mare, da' copiii plecaseră deja de mult ― micu' Pete chiar de pe lumea asta, săracu' ― şi-mi permisesem să pun câţiva dolari deoparte. Viaţa pe insulă fusese întotdeauna ieftină şi era totuşi mult mai bine decât pe continent, deşi nu ca 'nainte. Ca atare, nu cred că a trebuit să mă mut cu Vera.
Da' ne obişnuisem una cu ailaltă. E greu să-i explici asta unui bărbat Probabil că Nancy, cu carneţelele, peniţele şi casu' ei, înţelege, da' nu m-aştept s-o şi spună. Ne obişnuiserăm una cu ailaltă aşa cum se învaţă şi doi lilieci să stea unu' lângă altu', atârnaţi cu capu' în jos în aceeaşi peşteră, chiar dacă nici pe departe nu sunt ceea ce s-ar putea numi prieteni. Şi nu a însemnat o schimbare prea mare. Principala diferenţă a fost că mi-am pus în debara hainele de duminică
lângă alea de casă, şi asta pen'că, la sfârşitu' lu' 1982, stăteam acolo toate zilele şi aproape toate nopţile. Cu banii o duceam mai bine, da' nu aşa de grozav încât să-mi cumpăr primu' Cadillac, dacă pricepi ce vreau să zic. Ha!
Cre' c-am făcut-o mai mult pen'că nu era altcineva disponibil. Ea avea un agent de afaceri în New York, un om pe care-l chema Greenbush, numa' că lui nici nu-i dădea prin cap să vină în Little Tall, ca ea să poată ţipa la el de la fereastra dormitorului să se asigure că atârnă
cearşafurile cu şase cârlige, nu cu patru, nici să se instaleze în camera de oaspeţi, să-i schimbe scutecele şi să-i şteargă căcatu' de la curu' ei gras în timp ce-l acuza că-i furase biştarii din
puşculiţă şi-i spunea c-o să-l bage la răcoare pentru asta. Greenbush doar tăia cecurile. Io curăţăm tot căcatu' după ea şi-i ascultam aiurelile despre puşculiţe, cearşafuri şi iepuraşi de praf.
Şi pen'ce? N-aştept nici o medalie pentru asta, nici măcar o Inimă Roşie. Am înghiţit o grămadă de porcării la viaţa mea, iar de ascultat am ascultat cu mult mai multe (amintiţi-vă că
am fost măritată cu Joe St. George şaişpe ani), şi nimeni nu m-a tras aşa pe sfoară. Cre' că m-am mutat spre sfârşit cu ea pen'că nu mai avea pe altcineva: ori io, ori azilu'. Copiii ei nu veneau niciodată s-o vadă, ăsta era un lucru pentru care o compătimeam. Nu că m-aş fi aşteptat să stea acolo tot timpu', să nu credeţi asta, da' nu vedeam de ce nu puteau să treacă peste cearta aia veche şi să vină la ea pentru o zi sau chiar un weekend. Era o jigodie împuţită, asta-i sigur, da'
era totuşi mama lor. Şi bătrână pe deasupra. Ei bine, acu' ştiu mai multe ca atunci, da'...
Ce?
Da, i-adevărat. Să mor dacă te mint, aşa cum zic nepoţii mei. N-ai decât să-l suni pe tipu'
ăla, Greenbush, dacă nu mă crezi. Atunci când o să se răspândească vestea, şi asta oricum se-ntâmplă pân' la urmă, o să apară un articol siropos în Daily News despre cât de minunat e totu'.
Acu', io am noutăţi pentru voi şi nu-s deloc încântătoare. O porcărie de coşmar, asta e. Nu contează ce se va petrece aici, lumea tot va zice că io i-am înfipt în creieri să facă ce-a făcut şi că
dup-aia am omorât-o. Ştiu asta şi o ştii şi tu, Andy. Nu-i putere pe lume şi nici în ceruri care să-i împiedice pe oameni să se gândească la ce-i mai rău, când vor.
Ei bine, nici un blestemat de cuvânt nu-i adevărat. N-am forţat-o la nimic, iar ea sigur n-a făcut ce-a făcut fiin'că ţinea la mine sau măcar mă plăcea. Cre' că ar fi putut s-o facă
închipuindu-şi că mi-o datora; în felu' ei, s-o fi gândit că-mi datorează foarte mult şi nu-i era în fire s-o spună. Eventual să fi fost modu' ei de a-mi mulţumi nu pentru că-i schimbasem scutecele, da' fiin'că fusesem acolo în nopţile când ieşeau sârmele de prin colţuri şi iepuraşii de praf de sub pat.
