― Sârmele! ţipa uneori când intram în cameră. Se zvârcolea în pat cu mâinile strânse, aşezate între ţâţe, cu gura întredeschisă şi tremurândă, iar lacrimile i se scurgeau printre zbârciturile de sub ochi. Sârmele, Dolores, opreşte sârmele! Şi întotdeauna arăta cu degetul spre acelaşi loc: scândura din colţu' opus al podelei.
Păi da, nu era nimic acolo, însă pentru ea era. Vedea toate sârmele alea ieşind din perete, traversând camera şi înconjurându-i patu', râcâind podeaua... Cel puţin aşa credeam că vede.
Trebuia să fug în jos pe scări, să iau un cuţit de măcelărie din bucătărie şi să mă întorc.
Îngenuncheam în colţ sau, dacă se comporta ca şi cum ele ar mai fi înaintat, mai aproape de pat, pretindeam că le ciopârţesc. Făceam asta lăsând uşor lama pe duşumea, în aşa fel încât să nu zgârii scândurile din lemn de arţar, până când încetau ţipetele.
Apoi mă duceam lângă ea şi-i ştergeam lacrimile de pe faţă cu şorţu' meu sau cu unu' dintre şervetele pe care şi le ţinea întotdeauna sub pernă, o sărutam o dată sau de două ori şi-i spuneam:
― Aşa, dragă, s-au dus. Am tăiat şi ultima bucăţică din sârmele alea afurisite. Uită-te şi tu.
Îşi îndrepta privirea într-acolo (deşi în momentele despre care vă vorbesc nu putea vedea deloc), mai plângea puţin, apoi mă strângea în braţe şi zicea:
― Mulţumesc, Dolores. Am crezut că sigur or să mă înhaţe de data asta.
Câteodată îmi spunea Brenda când îmi mulţumea; fusese menajera familiei Donovan în Baltimore. Alte dată îmi zicea Clarice, care fusese sora ei şi murise în 1958.
În anumite zile, urcam la ea în cameră şi-o găseam pe jumate dată jos din pat, urlând că
avea un şarpe în pernă. Alteori stătea cu păturile puse peste faţă, zbierând că ferestrele concentrau razele soarelui şi că avea să fie arsă. Câteodată jura că îşi simte păru' din cap sfârâind. Nu conta că afară ploua sau că-ţi băgai degetele în ochi de ceaţă, era absolut convinsă
că soarele o va arde de vie, aşa că trăgeam jaluzelele şi o ţineam în braţe până când se oprea din plâns. Uneori dura un timp lung până se liniştea, chiar şi după ce tăcea, fiin'că o simţeam tremurând ca un căţeluş ce fusese chinuit de nişte copii răi. Mă ruga încontinuu să mă uit la pielea ei şi să văd dacă are vreo arsură pe undeva. Îi răspundeam mereu că n-are nimic şi, după
puţină vreme, uneori reuşea să adoarmă. Alteori nu, pica într-un soi de transă, bolborosind cuvinte adresate unor oameni inexistenţi. Câteodată vorbea franţuzeşte, asta neînsemnând parlei vu franţuzăşti. Ea şi bărba-su iubiseră Parisul şi merseseră acolo de câte ori se putuse, cu sau fără copii. Când era veselă, depăna amintiri: cafe-barurile, cluburile de noapte, galeriile de artă şi bărcile de pe Sena, şi-mi plăcea s-o ascult. Vera povestea foarte frumos, când îţi descria vreun lucru aproape că izbuteai să-l vezi.
Da' cele mai rele chestii ― de ele se speria cel mai des ― nu erau decât nişte iepuraşi de praf.
Ştiţi despre ce vorbesc, ghemotoacele alea de scame pe care le strângi de sub paturi, din spatele uşilor sau din colţuri. Ca gogoşile de iarba-cucului. Îmi dădeam seama că lor le venise rându', chiar dacă nu putea să spună; de cele mai multe ori o calmam, da' nu-mi imaginam nici cel mai mic motiv pentru care o puteau înfricoşa atât de tare excrementele alea de stafii sau ce credea ea că sunt de fapt, cu toate că-mi făcusem în final o idee. Nu râdeţi, mi-a apărut în vis.
Din fericire, iepuraşii de praf n-o preocupau atât de des ca sârmele din colţuri sau ca arsurile de la soare, da' atunci când i se arătau, o încurcam nasol. Ştiam că sunt iepuraşii de praf în clipa în care începea să ţipe, chiar dacă mă găseam în camera mea la miezu' nopţii, dormind cu uşa închisă. Iar dacă i se punea pata pe creier în legătură cu ălelalte...
Ce-i, scumpo?
O, nu-i aşa?
Nu, nu-i nevoie să muţi mai aproape micuţu' tău casetofon; dacă vrei să vorbesc mai tare, aşa o să fac. În general sunt cea mai mare gaiţă din câte ai întâlnit vreodată ― Joe spunea că îşi dorea să i se întărească bumbacu' în urechi când mă aflam io în preajma lui. Da' îmi dădea fiori felu' cum reacţiona ea la iepuraşii ăştia de praf, iar faptu' că am început să vorbesc mai încet dovedeşte că încă nu mi-a trecut. Chiar şi acu', după ce-a murit. Uneori o dojeneam: "De ce te cobori la asemenea prostii, Vera?" Numa' că nu erau prostii, cel puţin nu pentru Vera. M-am gândit de nenumărate ori la cum o s-o mierlească din cauza iepuraşilor ălora de praf nenorociţi.
Şi cre' că nu m-am îndepărtat prea tare de adevăr, dacă stau mai bine să judec.
Ce începusem să zic e că atunci când i se punea pata pe creier în legătură cu ălelalte lucruri: şarpele din pernă, soarele, sârmele, ţipa. Dacă apăreau însă iepuraşii de praf, scotea nişte urlete asurzitoare. De obicei nu cuvinte, doar zbierăte stridente, atât de lungi şi de tari, încât ţi se zbârlea pielea de pe tine.
Alergam într-acolo şi o găseam smulgându-şi păru' din cap sau zgâriindu-se cu unghiile pe faţă şi arătând ca o vrăjitoare. Cu ochii atât de imenşi, aproape cât nişte farfurioare de dulceaţă, şi întotdeauna holbându-se la un colţ sau altu' al camerei.
Câteodată putea să îngaime: Iepuraşii de praf, Dolores! O, Doamne, iepuraşii de praf! Altă dată
nu era capabilă decât să plângă. Îşi acoperea ochii pentru câteva secunde cu mâinile, apoi privea iar. Parcă n-ar fi suportat să se uite şi totuşi nu se îndura nici să nu se uite. Şi începea iar să-şi sfâşie faţa cu unghiile. Le tăiam întotdeauna cât mai scurt, da' tot îi dădea sângele aproape de fiecare dată, iar io mereu mă minunam cum de-i rezistă inima la o asemenea teroare, la cât de grasă şi bătrână ajunsese să fie.
Odată a căzut din pat şi a rămas lungită pe jos, cu un picior îndoit sub ea. M-a speriat de moarte atunci. Am intrat în fugă şi ea stătea acolo pe podea, lovind cu disperare scândurile şi zbierând de dărâma casa. A fost unica ocazie, în toţi anii în care am lucrat pentru ea, când l-am chemat pe doctoru' Freneau în mijlocu' nopţii. A venit tocma' din Jonesport, în barca cu motor a lu' Collie Violette. L-am sunat fiin'că mi-am închipuit că-şi rupsese picioru' şi aşa ar fi trebuit să
fie după cum şi-l îndoise sub ea, ar fi putut să şi moară din pricina şocului. Numa' că nu şi-l fracturase, n-am idee cum de nu, da' Freneau mi-a zis că doar şi-l scrântise, iar a doua zi a intrat într-una din perioadele ei bune, nemaiamintindu-şi nimic din ceea ce se întâmplase. Odată, când părea a fi mai mult sau mai puţin în lumea reală, am întrebat-o despre iepuraşii de praf, iar ea s-a uitat la mine de parcă aş fi fost sărită de pe fix. Nu-şi dădea seama absolut deloc despre ce vorbeam.
După ce am păţit-o de câteva ori, am învăţat ce să fac. Cum îi auzeam urletele asurzitoare, săream din pat şi fugeam pe uşă, dormitoru' meu găsindu-se numa' la o cameră de-al ei, mai precis o debara. Ţineam o mătură rezemată de perete în hol, şi un făraş, încă de când o apucaseră pentru prima dată pandaliile cu iepuraşii de praf. Dădeam buzna înăuntru, agitând
mătura de parcă aş fi vrut să-nfrunt o întreagă gaşcă de bătăuşi şi ţipând (era singuru' mod prin care mă puteam face auzită).
― Îi prind, Vera! strigam io. Imediat îi prind. Tu doar încearcă să-ţi ţii pliscu' închis.
Şi măturam în colţu' spre care se holba ea, trecând apoi şi la ălălalt, ca să fiu sigură. Uneori, în momentu' ăsta, se calma, da' cel mai adesea începea să zbiere că de sub pat ieşeau şi mai mulţi. Aşa că mă aşezam pe coate şi pe genunchi, prefăcându-mă că mătur şi acolo. Odată, imitaţia aia păcătoasă şi grosolană de femeie idioată aproape că a căzut peste mine, încercând să
se aplece ca să se convingă. Probabil că m-ar fi strivit ca pe o muscă. Ce tablou comic ar fi fost!
Altă dată am măturat fiecare locşor care o înfricoşa, i-am arătat făraşu' gol şi i-am spus:
― Na, dragă, vezi? Am strâns tot ce te ameninţa.
S-a chiorât mai întâi la făraş, apoi şi-a ridicat privirea spre mine, tremurând din tot corpu', cu ochii înotând în lacrimi, ca bolovanii pe care-i distingi cu greu pe fundu' râului, şi mi-a şoptit:
― O, Dolores, sunt atât de gri! Atât de scârboşi! Du-i de-aici! Te rog, ia-i de-aici!
Puneam mătura şi făraşu' lângă uşa camerei mele, să le am la îndemână data viitoare, apoi mă întorceam s-o liniştesc. Să mă calmez şi io, de fapt. Iar dacă aveţi senzaţia că mă simţeam mai bine, încercaţi şi voi să vă plimbaţi singuri într-un muzeu mare şi vechi ca ăla, în toiul nopţii, cu vântu' gemând afară şi cu o femeie bătrână şi ţicnită înăuntru. Inima îmi bătea ca o toacă şi nu-mi puteam recăpăta răsuflarea... Da' n-o lăsam să vadă în ce hal eram, pen' că şi-ar fi pierdut încrederea în mine şi unde-am mai fi ajuns atunci?
După majoritatea crizelor de genu' ăsta îi periam păru', se pare că o calma cel mai rapid.
Plângea şi se tânguia la început, uneori îşi încolăcea braţele pe după mine şi mă strângea, îngropându-şi faţa în pântecele meu. Îmi aduc aminte cât de fierbinţi îi deveneau fruntea şi obrajii, după ce trecea prin distracţia cu iepuraşii de praf, şi cum mă uda uneori pe sub cămaşa de noapte cu lacrimile ei. Biata bătrână! Cre' că nimeni dintre noi nu-şi închipuie cum e să fii atât de în vârstă sau să te urmărească monştrii şi să nu fii în stare să ţi-o explici nici măcar ţie însuţi.
Câteodată, nici o juma' de oră de periat nu rezolva nimic. Continua să privească prin mine spre colţu' ăla, ţinându-şi respiraţia şi scâncind. Ori îşi băga mâna în întunericu' de sub pat şi apoi şi-o trăgea brusc înapoi, de parcă s-ar fi aşteptat să sară ceva la ea şi s-o muşte. O dată sau de două ori şi mie mi s-a părut că văd o chestie mişcându-se acolo jos şi a trebuit să-mi încordez tare fălcile ca să nu ţip. Păi da, fusese numa' umbra mâinii ei, ştiu asta, însă vreau să vă spun doar în ce stare mă adusese. Îhî, până şi pe mine, io, care de obicei sunt la fel de cu picioarele pe pământ pe cât de mare am gura.
Atunci când nu mai era nimic de făcut, mă băgam lângă ea în pat . Braţele i se strecurau încet în juru' meu, până mă cuprindeau de tot, capu' i se aşeza pe ceea ce îmi mai rămăsese din piept, iar io îmi puneam mâinile în juru' ei şi o ţineam aşa până când o fura somnu'. Apoi mă
