Ştiu că nu-nţelegeţi asta, da' veţi pricepe. Vă promit că veţi pricepe totu' înainte de a deschide uşa şi de a pleca definitiv din cameră.
Ea era de trei ori jigodie. Am mai cunoscut io altele şi mai mari, da' de trei ori e suficient pentru o femeie bătrână, care-şi petrecea timpu' doar în pat sau în scaunu' cu rotile.
Primu' mod de-a fi jigodie consta în faptu' că nu se putea stăpâni. Vă amintiţi ce v-am zis despre cârligele de rufe, că niciodată nu trebuia să prind cearşafurile cu patru, ci numa' cu şase?
Ei, ăsta-i doar un singur exemplu.
Trebuia să faci lucrurile numa' într-un anume fel, dacă lucrai pentru doamna Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos Vera Donovan, şi nu puteai uita vreodată asta, chiar de-ai fi vrut. Îţi descria de la început până la sfârşit cum să faci o treabă şi io vă pot spune că aşa cum zicea ea se petreceau toate pe-acolo. Dacă uitai ceva, prima dată aveai parte de o scărmăneală. A doua oară îţi tăia din salariu. Iar dacă uitai a treia oară, pân' aici ţi-era, nu mai accepta nici o scuză şi primeai un şut în fund, azvârlindu-te direct în stradă. Astea erau regulile Verei, şi pe mine nu mă deranjau. Mi se păreau dure, da' cinstite. Dacă ţi se spunea de două ori pe ce să pui cratiţa după ce-o scoteai din cuptor, niciodată nu trebuia s-o aşezi pe pervaz să se răcească, aşa cum procedează irlandezii ăia jegoşi, şi dacă tot nu reuşeai să-ţi aduci aminte, atunci aveai toate şansele să n-o mai faci în veci.
Trei boacăne, şi te concedia, asta era regula şi nu se admiteau excepţii de nici un fel, aşa că
am lucrat cu o grămadă de oameni de-a lungu' vremii din pricina asta. În zilele-alea am auzit de multe ori spunându-se că să munceşti pentru Vera Donovan e ca şi cum ai trece printr-o uşă din aia, turnantă. Deci prima oară când m-am dus să lucrez la ea, adică în 1949, parcă intrasem în gura lupului. Da' nu era chiar atât de rea cum îşi imaginau unii. Dacă-ţi deschideai bine urechile, puteai rămâne. Eu aşa făceam, şi masculu' feroce la fel. Însă trebuia să ai grijă tot timpu', pen' că
era dură, pen' că ştia mai bine ca ăilalţi de-şi petreceau verile pe insulă treburile de pe-aici şi pen'
că putea fi crudă. Chiar şi atunci când o năpădiseră toate belelele mai avea puterea de-a fi a naibii. Pentru ea, era un fel de hobby.
― Ce faci aici? mi-a spus în prima zi de muncă. N-ar trebui să fii acasă să-ţi îngrijeşti bebeluşu' şi să găteşti o cină mare şi bună pentru lumina vieţii tale?
― Doamna Cullum e fericită să aibă grijă de Selena, da' numa' patru ore pe zi, am zis io. Nu pot decât juma' de normă.
― Jumătate de normă e tot ceea ce-mi doresc, aşa cum cred că spune şi foaia aia locală cu pretenţii de ziar, veni imediat răspunsul, lăsând să se întrezărească limba ei ascuţită, chiar dacă
de data asta nu se referea direct la mine, aşa cum avea să se-ntâmple de-atâtea ori mai târziu.
În ziua aia tricota, dacă-mi aduc bine aminte. Femeia asta putea să tricoteze ca maşina, o pereche de ciorapi într-o singură zi nu era o problemă pentru ea, chiar dacă începea la zece. Da'
spunea că trebuie să fie în toane bune.
― Da'mnă, am zis, aşa-i.
― Numele meu nu e Da'mnă, a spus ea, lăsându-şi lucrul deoparte. E Vera Donovan. Dacă
te angajez, o să-mi spui doamna Donovan, cel puţin până când o să ne cunoaştem îndeajuns de bine, iar eu o să-ţi spun Dolores. E clar?
― Da, doamnă Donovan, am zis io.
― Foarte bine, ăsta e un bun început Acum vreau să-mi răspunzi la o întrebare. Ce cauţi aici, Dolores, când ar trebui să ai grijă de propria-ţi casă?
― Vreau să câştig ceva bani în plus pentru Crăciun. Mă hotărâsem dinainte ce motiv o să-i dau dacă mă întreabă. Iar dac-o să fiţi satisfăcută şi dacă mie o să-mi placă să muncesc pentru dumneavoastră, poate o să rămân puţin mai mult.
― Dacă ţie o să-ţi placă să munceşti pentru mine? m-a imitat ea, apoi şi-a dat ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost cel mai prostesc lucru pe care-l auzise în viaţa ei. Cum ar putea cuiva să
nu îi placă să lucreze pentru măreaţa Vera Donovan? Bani pentru Crăciun. A făcut o pauză, uitându-se întruna la mine, apoi a reluat şi mai sarcastic: Hm! Bani de Cră-ciun!
Ca şi cum ar fi suspectat că mă găseam în realitate acolo fiin'că se iviseră deja probleme în căsnicie când de-abia mi se scuturase grâul din păr, ea dorind numa' să mă vadă roşind şi plecând ochii, pentru a se convinge. Aşa că n-am roşit şi n-am coborât privirea, cu toate că
împlinisem numa' douăşdoi de ani şi fusese cât pe-aci. N-aş fi recunoscut în faţa nimănui că
aveam deja probleme, nici supusă unei torturi, nu. Banii pentru Crăciun constituiau un motiv suficient pentru Vera, nu contează cât de sarcastic ar fi vorbit ea, iar în sinea mea admiteam că
totuşi eram un pic strâmtoraţi cu banii în vara aia. Doar peste câţiva ani am putut recunoaşte în sinea mea de ce mă dusesem atunci să întâlnesc leu' în propria-i vizuină: trebuia să găsesc o cale să recuperez ceva din banii pe care-i bea Joe în timpu' săptămânii sau îi pierdea la pocher vineri noaptea, la taverna lu' Fudgy de pe continent. În zilele alea încă mai credeam că dragostea bărbatului pentru femeie şi a femeii pentru bărbat este mai puternică decât dragostea de băutură
şi de scandaluri, numa' că tocmai ultima se ridică la suprafaţă ca smântâna-n lapte. Am învăţat destule însă în următorii zece ani. Şcoala vieţii e grea uneori, nu?
― Bine, a spus Vera, o să ne dăm una alteia o şansă, Dolores St. George... Deşi, chiar dacă
reuşeşti, îmi imaginez că peste un an-doi o să fii gravidă din nou, şi atunci va fi ultima oară când te voi vedea.
De fapt, chiar atunci eram deja în două luni, da' torturată, şi n-aş fi recunoscut-o nici p-asta. Am vrut o slujbă cu zece dolari pe săptămână, o obţinusem şi, vă rog să mă credeţi, meritam şi ultimu' cent din ei. Am muncit pe brânci vara aia, iar când s-a apropiat Labour Day, Vera m-a întrebat dacă nu voiam să continui şi după ce se-ntorceau la Baltimore. Cineva trebuia să aibă grijă tot anu' de-o casă atât de mare, ca să nu crape, ştii, iar eu i-am spus că bine.
M-am ocupat de asta până c-o lună înainte de a se naşte Joe Junior şi m-am întors să
muncesc când încă mai sugea. Vara l-am lăsat cu Ariene Cullum ― Vera n-ar fi vrut un bebeluş
care să urle în casă, în nici un caz ―, da' când a plecat cu soţul ei, i-am adus, pe el şi pe Selena, cu mine. Pe Selena o lăsam să stea singură, chiar dacă avea doi-trei ani, se putea avea încredere în ea. Pe Joe Junior îl luam cu mine în fiecare zi. A învăţat să meargă în dormitoru' stăpânului, însă Vera n-a aflat niciodată.
La o săptămână după ce-am născut, m-a sunat (fusese cât pe-aci să n-o anunţ, da' mi-am zis că, dacă mă credea nerăbdătoare să primesc un cadou, asta era exclusiv problema ei), m-a felicitat că am adus pe lume un băiat şi apoi mi-a spus de ce mă sunase de fapt, îmi păstra slujba. Cre' că intenţionase să mă măgulească, şi chiar reuşise. Aproape că nu putea exista un compliment mai mare pe care Vera l-ar fi putut face, şi a însemnat pentru mine cu mult mai mult decât cecul de douăşcinci de dolari pe care l-am primit prin poştă în luna decembrie a acelui an.
Dură, da' şi cinstită, ea era întotdeauna bossul în casă. Bărba-su oricum nu prea venea, poate o zi din zece, chiar şi în timpul verilor, când ar fi trebuit să locuiască amândoi acolo, iar dacă venea, tot se vedea cine porunceşte acasă. Probabil că el avea două sau trei sute de subalterni care dădeau cu fruntea în perete de fiecare dată când spunea "Poc", da' Vera comanda pe teritoriu' din Little Tall Island, iar dacă-l punea să-şi scoată pantofii ca să nu mai lase urme de noroi pe covoru' ei frumos, el se executa.
După cum spuneam, Vera căpătase stilu' ei de-a face lucrurile. Absolut întotdeauna. Nu ştiu de unde îşi lua ideile, da' ştiu că devenise de-a dreptu' obsedată. Dacă lucrurile nu erau făcute într-un anume fel, o apuca durerea de cap sau de burtă. Îşi petrecea atât de mult timp supraveghindu-ne, încât mereu mă gândeam că ar fi fost mai liniştită dacă ar fi îngrijit ea însăşi de casă.
Trebuia ca toate căzile de baie să fie curăţate cu Spic and Span, asta era una. Nu cu Lastoil, cu Top Job, sau cu Mr. Clean. Doar cu Spic and Span. Dacă te prindea curăţând vreo cadă cu altceva, o păţeai.
La călcat trebuia să foloseşti un spray special pentru apretat gulerele cămăşilor şi ale bluzelor, în plus mai exista şi o bucată de pânză pe care trebuia s-o pui peste guler înainte de a-l apreta. Pânza aia de tot rahatu' nu folosea la nimic, din câte pot io să vă zic, şi cre' că am călcat zece mii de bluze şi cămăşi acolo, da' dacă ea intra în cameră şi te vedea scrobindu-le fără pânza pusă deasupra, sau măcar atârnând de scândura pentru călcat, o păţeai.
Dacă nu-ţi aduceai aminte să dai drumu' la ventilatoru' din bucătărie când aveai ceva de prăjit, iar o păţeai.
