Lăzile cu gunoi din garaj, asta era încă o problemă. Şase în total. Sonny Quist venea o dată
pe săptămână să le ridice şi menajera sau vreo cameristă, cine se găsea mai la-ndemână, trebuia să aducă lăzile înapoi în garaj imediat, chiar în momentu' când ăsta pleca. Şi nu puteai doar să le înghesui într-un colţ şi să le laşi aşa; trebuia să le aliniezi două câte două de-a lungu' peretelui din dreapta al garajului şi să pui capacele cu faţa-n jos deasupra lor. Dacă uitai vreun mic amănunt, o păţeai.
Şi apoi preşurile de pe praguri. Erau trei: unu' la uşa din faţă, unu' la terasă, altu' la uşa din spate, care avea înscris pretenţios pe ea INTRARE DE SERVICIU, asta până anu' trecut, când m-am plictisit şi l-am scos. O dată pe săptămână trebuia să le iau, să le aşez pe-un bolovan din capătu' grădinii, po' să spun că la vreo patruzăci de metri în spatele piscinei, şi să le bat ca să
iasă prafu' din ele. Prafu' trebuia să se ridice în aer. Iar dacă o trişai, era în stare să te prindă. Nu se uita de fiecare dată când băteai preşurile, da' de cele mai multe ori. Te urmărea de pe terasă
cu un binoclu de-al lui bărba-su. Şi-ncă un lucru: când aduceai înapoi preşurile, trebuia să le şi aranjezi în aşa fel încât BINE AŢI VENIT să nu stea de-a-ndoaselea. Adică oamenii să poată citi cuvintele înainte de-a trece pragu'. Pune un preş cu fundu-n sus pe verandă, şi vai de tine.
Cre' că existau vreo cincizăci de lucruri ca astea Mai mult, când abia începusem să lucrez la ei, puteai auzi în magazinu' universal o grămadă de înjurături la adresa lu' Vera. Familia Donovan îi distra teribil. La vremea aia aveau multe ajutoare casnice şi, de obicei, cea care înjura cel mai tare era vreo fată care fusese angajată cu juma' de normă şi pe care o concediase apoi fiin'că uitase de trei ori la rând o regulă. Spunea oricui voia s-o asculte că Vera Donovan era rea, cu o limbă ascuţită ca de viperă şi ţicnită în ultimu' hal. Ei bine, poate că era ţicnită sau poate că
nu, da' io vreau să vă zic ceva: totuşi nu pretindea luna de pe cer. Şi după mine, cine poa' să-şi aducă aminte care cu care se culcă în toate serialele alea siropoase de dup-amiază ar trebui să fie în stare să ţină minte că tre' să cureţe căzile de baie cu Spic and Span şi să pună preşurile ca lumea pe praguri.
Iar acu' am ajuns şi la cearşafuri. Ăsta era un lucru pe care niciodată nu aveai voie să-l ratezi. Trebuia să fie întinse perfect de-a lungu' sârmelor, aşa ca tivurile să se potrivească, ştiţi cum, şi întotdeauna să fie prinse cu şase cârlige fiecare. Niciodată patru, doar şase. Iar dacă
scăpai vreun cearşaf în noroi, nu-ţi mai trebuia să aştepţi a treia greşeală. Sârmele fuseseră
întotdeauna în curtea laterală, chiar sub fereastra dormitorului ei. Apărea la fereastră de fiecare dată şi ţipa la mine: Şase cârlige, Dolores! M-auzi? Şase, nu patru! Le număr şi am ochii la fel de buni ca-ntotdeauna! Eu...
Ce-i, scumpo?
Prostii, Andy, las-o în pace. E o întrebare cinstită şi un bărbat n-ar fi avut minte destulă s-o pună.
Îţi spun io, Nancy Bannister din Kennebunk, Maine, da, îşi cumpărase şi uscător de rufe, unu' mare şi frumos, da' ne interzicea să punem cearşafurile în el dacă nu se prognozau cinci zile de ploaie. "Singurul cearşaf care merită să stea pe patul unei persoane decente e cel zvântat afară", spunea Vera, "pentru că numai atunci miroase bine. Când îl suflă vântul, el prinde o adiere, o reţine şi apoi mireasma lui îţi trimite vise frumoase".
Era foarte absurdă în legătură cu o grămadă de lucruri, da' nu şi când venea vorba de mirosu' proaspăt al aerului curat din cearşafuri; aici îi dădeam dreptate întru totul. Oricine îşi poate da seama de diferenţa dintre unu' uscat la maşină şi altu' bătut de un vânt călduţ din sud.
Numa' că mai existau şi multe dimineţi de iarnă cu zece grade şi vântu' puternic ce venea din Est, direct de pe coasta Atlanticului, aducând umezeală. Iar în dimineţile astea aş fi renunţat fără
nici o ezitare la mirosu' ăla proaspăt. E o adevărată tortură să atârni pe sârmă cearşafuri pe o asemenea vreme friguroasă. Nu-ţi poţi imagina ce înseamnă asta până când n-o faci, iar dup-aia n-o mai uiţi în veci.
Ajungi cu ligheanu' la sârme, din rufe iese abur, primu' cearşaf e cald şi-ţi spui atunci, dacă
nu te-ai mai îndeletnicit cu asta înainte: "Nu-i chiar aşa de rău." Doar că după ce apuci să-l atârni pe primu', să-i aranjezi marginile şi să-l prinzi cu cele şase cârlige, nu mai iese nici un abur. E încă ud, da' şi rece. Degetele-ţi sunt umede şi pe bune reci. Tu treci la următoru', apoi la altu' şi la încă unu', mâinile ţi se fac roşii şi înţepenesc, te dor umerii, buzele îţi amorţesc de la ţinut cârlige cu ele ca să poţi mânui ca lumea şi aproape tot timpu' minunea de cearşaf, da' cel
mai nasol e cu mâinile. Dacă ţi-ar amorţi, ar fi una. De fapt îţi doreşti să fie aşa. Da' ele se fac numa' roşii şi, dacă ai multe cearşafuri, ajung de un roz-deschis ca marginile petalelor unui anumit crin. După ce-ai terminat, zici că-s gheare. Cel mai rău e că ştii ce-o să se-ntâmple când intri în cele din urmă înapoi în casă cu coşu' gol şi te pocneşte căldura. Încep să te-nţepe şi te trec furnicături pe la încheieturile mâinilor, de parcă te-ar pişca un milion de albine. Aş vrea să
reuşesc să-ţi descriu şi ţie, Andy, da' nu pot. Nancy Bannister arată ca şi cum ar şti, măcar un pic, da' e o diferenţă imensă între a-ţi atârna la uscat iarna rufele pe continent şi a o face pe insulă. Când degetele încep să se dezgheţe, parcă ai avea în ele un muşuroi de termite. Aşa că le ungi peste tot cu o loţiune de mâini şi aştepţi să-ţi treacă durerea, ştiind că nu contează cât de multă cremă foloseşti; pe la sfârşitu' lu' februarie pielea e atât de scorojită, încât crapă şi începi să sângerezi dacă-ţi strângi pumnu'. Uneori, după ce-ai ajuns la căldură şi chiar te-ai băgat în pat, te scoli în mijlocu' nopţii gemând, cu durerea de mâini încă în minte. Crezi că glumesc? Poţi să râzi dacă vrei, da' io nu pot, nici măcar aşa, un pic. Aproape le şi auzi, ca pe nişte copilaşi care nu-şi găsesc mama. Totu' vine din adâncu' tău, iar tu stai lungită şi le asculţi, amintindu-ţi mereu că o să te-ntorci din nou acolo, pentru acelaşi lucru, şi nimic neputând-o împiedica, asta fiind o bucăţică din munca femeii pe care nici un bărbat n-o cunoaşte şi nu vrea s-o cunoască.
Iar în timp ce tu treci prin toate chinurile astea, cu mâinile ţepene, degetele purpurii, umerii durându-te, mucii curgându-ţi din nas şi formând ţurţuri pe buza de sus, de cele mai multe ori, ea stă în picioare sau pe scaun la fereastra dormitorului, uitându-se la tine. Cu fruntea încreţită, colţurile gurii lăsate în jos şi frământându-şi mâinile, tensionată, de parcă te-ar fi asistat la o operaţie complicată într-un spital, şi nu la agăţat rufele pe sârmă, cu vântu' şuierându-ţi pe la urechi. Poţi s-o vezi cum se forţează să se abţină, încercând ca de data asta să-şi ţină pliscu'
închis, da' după un timp nu se mai stăpâneşte, deschide fereastra şi, aplecându-se mult în afara ei, cu păru' fluturându-i în vântu' ăla îngheţat, zbiară: Şase cârlige! Adu-ţi aminte să pui şase cârlige! Ai grijă să nu-mi zboare vântul până la capătul grădinii cearşafurile mele bune! M-auzi? Ai face bine, fiindcă mă uit la tine şi le număr!
Când venea luna martie, începeam să mă visez luând satâru' cu care io şi masculu' feroce despicam lemnele pentru focu' din bucătărie (asta până când el a murit, că dup-aia o făceam singură, bucuria mea) şi pocnind-o pe ticăloasă direct între ochi. Câteodată chiar mă imaginam lovind-o, în asemenea hal reuşea să mă aducă, da' cre' că am ştiut întotdeauna că exista o parte a ei căreia nu-i plăcea să ţipe la mine la fel de mult pe cât detestam io s-o aud.
Ăsta era primu' ei mod de-a fi jigodie, nu reuşea să se stăpânească. Dar era mai greu pentru ea decât pentru mine, în special după ce avusese atacurile alea. Acu' erau mult mai puţine de spălat şi de întins pe sârmă, da' ea rămăsese la fel de încrâncenată când venea vorba de subiectu'
ăsta, chiar dacă majoritatea camerelor din casă fuseseră încuiate, paturile pentru oaspeţi dezgolite, iar cearşafurile împachetate, puse în pungi şi stivuite în debara.
Cel mai greu putea să suporte faptu' că, prin 1985, când zilele ei de glorie trecuseră, devenise total dependentă de mine. Dacă n-aş fi fost acolo s-o ridic din pat şi s-o pun pe scaunu'
cu rotile, n-ar fi fost în stare să se mişte. Vezi tu, mânca şi bea în neştire, de la cinzeşnouă de kile prin 1960, ajunsese la vreo şapteştrei şi principalu' câştig consta în grăsimea aia gălbuie şi fleşcăită pe care o vezi la unii boşorogi. Îi atârna pe braţe şi pe picioare, iar dacă trăgeai de ea, se întindea ca aluatu'. Sunt unii care la bătrâneţe se fac slabi ca un ţâr, da' nu Vera Donovan.
Doctoru' Freneau spunea că fiin'că n-o mai ţineau rinichii. Posibil, da' de multe ori mă gândeam că punea pe ea numa' în ciuda mea.
Ca şi cum grăsimea nu-nsemna nimic, mai era şi pe jumate oarbă. Din cauza atacurilor.
Câteodată vedea, altă dată nu. Uneori putea să vadă puţin cu ochiu' stâng şi al naibii de bine cu ăla drept, da' cel mai des zicea că parcă ar avea în faţă o draperie groasă. Cre' că vă daţi seama ce-o înnebunea, nu mai putea să supravegheze totu'. De vreo câteva ori a şi plâns din cauza asta şi, vă rog să mă credeţi, foarte greu poţi face pe cineva aşa dur ca ea să plângă; chiar şi după ce trecuseră atâţia ani peste ea, tot dură rămăsese.
Ce-i, Frank?
Senilă?
Nu-s sigură, ăsta-i adevăru'. Nu cred. Dacă da, precis nu în stilu' pe care-l întâlneşti la alţi bătrâni. Şi nu zic asta pen' că, dacă s-ar dovedi că era, judecătoru' care se ocupă cu autentificarea testamentului ar putea să-şi sufle bine mersi nasu-n el. Din partea mea n-are decât să se şteargă la cur cu el, io tot ce-mi doresc e să ies din mocirla în care m-a băgat. Da' tre'
să spun că nu avea scăfârlia complet goală, nici măcar la sfârşit. Un sfert, poate, da' nu de tot.
Principalu' motiv pentru care zic asta e că existau zile când se purta la fel de dur ca altădată.
De obicei coincideau cu alea în care putea să vadă puţin şi te ajuta s-o ridici din pat, chiar făcea doi paşi până la scaunu' cu rotile, în loc s-o cari ca p-un sac cu porumb. O puneam în scaun să-i schimb aşternutu', iar ea se ducea la fereastră, aia care dădea înspre curtea laterală şi
împrejurimi. Mi-a spus odată că ar lua-o razna definitiv dacă ar fi nevoită să stea în pat toate nopţile şi toate zilele, neavând decât tavanu' şi pereţii din jur la care să se uite, şi io am crezut-o.
Uneori devenea incoerentă, da, timp în care nu ştia cine sunt şi numa' cu greu cum o cheamă. În zilele alea părea o barcă dezlegată de ţărm şi lăsată în voia valurilor, se credea în 1947 dimineaţa şi în 1974 dup-amiaza. Da' avea şi zile bune. Pe măsură ce trecea timpu' se împuţinau şi o mai apucau din când în când mici atacuri, crize, cum le spun bătrânii. Zilele ei bune însă erau nasoale pentru mine, fiin'că trecea la vechile ei mizerii dac-o lăsam.
Reuşea să fie a naibii, ăsta era al doilea mod de-a fi jigodie. Femeia aia putea fi tot atât de rea ca un câine turbat, când voia. Până şi imobilizată în cea mai mare parte a timpului în pat, purtând scutece şi chiloţi din plastic, izbutea să fie afurisită în ultimu' grad. Porcăriile pe care le făcea în zilele de curăţenie sunt un bun exemplu pentru ce vreau să spun. Nu se-ntâmpla chiar în fiecare săptămână, da' jur că prea des joia, pentru a fi doar o coincidenţă.
Joia era ziua de curăţenie. Casa e imensă, nu poţi avea nici cea mai mică idee despre asta până nu te plimbi prin ea, da' cea mai mare parte-i închisă. Zilele în care o juma' de duzină de fete cu păru' strâns sub bonete lustruiau într-o parte, spălau geamurile şi curăţau pânzele de păianjen din colţuri în altă parte rămăseseră cu douăzăci de ani în urmă. Uneori intram în camerele astea sumbre şi mă uitam la husele puse pe mobile, gândindu-mă cum arăta locu' în anii cincizăci ― pe vremea când se dădeau petreceri vara, lampioane japoneze în diferite culori luminau pajiştea, oh, cât de bine îmi amintesc totu' ― şi mă apuca tremuratu'. Aţi observat vreodată cum dispar culorile aprinse spre sfârşitul vieţii? În final, lucrurile par în permanenţă gri, aşa, ca o rochie spălată de prea multe ori.
