În ultimii patru ani au rămas folosite doar bucătăria, salonu' mare, sufrageria, sera ce da spre piscină, cămara şi patru dormitoare la etaj: al ei, al meu şi două pentru oaspeţi. Camerele de oaspeţi nu erau încălzite aşa mult iarna, da' le ţinea bine îngrijite pentru cazu' în care copiii ei ar fi venit cumva s-o vadă.
Chiar şi aşa, în anii ăştia veneau două fete din oraş să mă ajute în zilele de curăţenie. De obicei le schimba foarte des, da' din 1990 le păstrase pe Shawna Wyndham şi Susy, sora lui Frank. Nu m-aş fi descurcat fără ele, numa' că tot munceam o grămadă, iar joia, la patru dup-amiază, când fetele se duceau acasă, abia mă mai ţineam pe picioare. Cu toate că încă mai erau multe de făcut: călcatu', lista de cumpărături pentru vineri şi cina Măriei Sale de gătit, păi da.
Dracu' nu se odihneşte niciodată, aşa se zice.
Da' înainte de toate, îmi plăcea sau nu, trebuia să mă războiesc cu măgăriile ei.
Avea nevoile fizice destul de regulat. Îi puneam plosca la fiecare trei ore, suna ea după mine.
În cele mai multe zile mai găseam şi ceva solid în pişat, când mă chema dup-amiaza.
Numa' joia nu.
Nu în fiecare joi, doar în alea în care se simţea bine, atunci puteam să contez pe mult mai multă treabă ― şi p-un junghi în spate care mă ţinea trează până la miezu' nopţii. Chiar şi un Superman ar fi cedat pân' la urmă. Am fost rezistentă ca un catâr toată viaţa, încă mai sunt de altfel, da' şaişase e o vârstă. Nu te mai poţi înhăma la muncă la fel ca înainte.
În loc să umple plosca la şase dimineaţa, în zilele de joi nu se pişa decât un strop. La fel şi la nouă. Iar la amiază, în loc de urină cu ceva solid în ea, nu găseam absolut nimic. În clipa aia începeam să bănuiesc că o făcea special. N-aveam nici un dubiu în legătură cu chestia asta, doar când nu se căca nici miercuri dup-amiază.
Văd cum îţi înăbuşi zâmbetu', Andy, nu-i nimic, râzi dacă ai chef. Atunci nu era nimic de râs, da' toate astea s-au terminat şi-i sigur adevărat ce-ţi trece acu' prin minte. Cretina aia împuţită îşi făcea rezerve de rahat, de parcă şi l-ar fi depus la bancă pentru dobânzi... Numa' că, vrând-nevrând, pe alea io trebuia să le ridic.
Îmi petreceam majoritatea dup-amiezelor de joi fugind pe scări, încercând s-o prind la timp şi, uneori, chiar reuşeam. Da' în orice stare ar fi fost ochii ei, la urechi n-avea nimic, şi ştia că
niciodată nu le-aş fi lăsat pe fetele din oraş să dea singure cu aspiratoru' pe covoru' din salon. Iar atunci când auzea pornind aspiratoru', îşi răsucea manivela, dădea drumu' producţiei, iar contu'
ei de căcat începea să plătească dividendele.
Apoi m-am gândit la un mod de-a o prinde. Zbieram la una dintre fete că acu' vreau să dăm cu aspiratoru' în salon, chiar dacă amândouă se aflau alături, în sufragerie. Dădeam drumu' pe bune la aspirator, da' în loc să fac curat, mă duceam la capu' scărilor stând cu un picior pe prima treaptă şi cu mâna pe butonu' aparatului, ca un camionagiu ce se pune pe treabă aşteptând motoru' să scoată scântei ca să poată pleca.
O dată sau de două ori am ajuns prea devreme. Nu m-a ajutat cu nimic. Parcă aş fi fost descalificată într-o cursă de alergări pen' că n-am luat startu' ca lumea. Trebuia să ajungi acolo după ce motoru' i se ambala prea tare pentru a se mai putea opri, da' înainte să-i pocnească
scutecu' şi să-şi verse încărcătura în pantalonii ăia mari din plastic pe care-i purta. Devenisem
destul de bună cu timpu'. Oricine-ar reuşi, dacă ar şti că altfel ar fi nevoit să care cele şapteştrei de kile ale bătrânei. Trebuia s-o scoţi la capăt ca şi cu o grenadă de mână amorsată, da' cu căcat în loc de schije.
Urcam în cameră, iar ea zăcea în patu' ăla ca de spital cu faţa congestionată, pocnind din buze, făcând şanţuri cu coatele în saltea, cu pumnii strânşi, şi începea să urle: "Îhh! Îhhhhhhh!
ÎHHHHH!", şi po' să vă spun că tot ce-i mai lipsea erau nişte fâşii de prins muştele bălăngănindu-se din tavan, plus un catalog Sears în poală pentru a se simţi ca la maică-sa acasă.
O, Nancy, nu-ţi mai muşca obrăjorii pe dinăuntru, mai bine descarcă-te şi dup-aia îndură
suferinţa şi ruşinea, cum se zice. În afară de-asta, oricum există întotdeauna şi o parte hazlie a lucrurilor când vine vorba despre căcat. Întreabă orice copil. Po' să mă distrez şi io un pic, acuma, că s-a terminat, şi asta-i cât de cât o consolare, nu? Nu contează în ce hal m-am înfundat în mocirlă, lupta mea de joia cu Vera Donovan şi căcatu' a luat sfârşit.
Dac-o apucau pandaliile auzindu-mă când veneam? Ajungea într-un hal fără de hal de furie, ca un urs prins cu laba la miere într-un stup de albine sălbatice.
― Ce cauţi tu aici? întreba ea cu acelaşi ton vinovat pe care-l avea ori de câte ori era prinsă
cu vreo boacănă, ca şi cum s-ar mai fi dus încă la Vassar, Holly Oaks sau la alta dintre cele Şapte Surori la care o trimiteau părinţii pe vremea când încă nu împlinise prea mulţi anişori. Asta-i ziua de făcut curat, Dolores! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Nu te-am sunat să vii şi n-am nevoie de tine!
Numa' că nu mă speriam io aşa uşor.
― Am crezut că ai nevoie de mine, spuneam. Că n-o fi Chanel număra' cinci parfumu' care vine dinspre fundu' tău.
Uneori chiar mă lovea peste mâini în timp ce dădeam la o parte pătura şi aşternutu'. Îţi sărea în ochi că ar fi fost în stare să mă preschimbe în stană de piatră cu privirea fiin'că n-o lăsam în pace; îşi împingea buza de jos în afară ca un copilaş îmbufnat că nu vrea să meargă la şcoală. Deşi nu mă sinchiseam io de toate astea. Nu Dolores, fiica Patriciei Claiborne. În trei secunde aruncam cearşafu' cât colo şi nu-mi lua mai mult de cinci să-i dau jos chiloţii şi să-i smulg scutecele alea pe care le purta, în pofida faptului că mă lovea peste mâini. De cele mai multe ori o lăsa baltă după câteva încercări, pen' că amândouă ştiam c-o prinsesem cu mâţa-n sac. Toată povestea devenise atât de veche, încât dacă se pornea, restu' era o simplă rutină.
Strecuram cu multă grijă plosca sub ea, apoi coboram scările şi curăţam covoru' din salon cu aspiratoru', de data. asta pe bune, nu avea decât să înjure ca un birjar şi po' să vă zic că atunci nu mai părea o fetiţă cuminte! Fiin'că, vezi tu, pricepea că pierduse partida şi nu exista pe lume altceva să deteste mai tare. Rămăsese la fel de turbată să nu piardă, chiar dacă dăduse în mintea copiilor.
Aşa s-au petrecut lucrurile o bună bucată de timp şi începusem să cred c-o să câştig tot războiu', nu numa' vreo două bătălii. Ar fi trebuit să-mi închipui că n-o să fie aşa.
Venise ziua de curăţenie, asta se întâmpla cu vreun an şi jumate în urmă, iar io eram pregătită să-mi pornesc cursa ca s-o prind din nou. Ajunsese chiar să-mi placă într-un fel, mi se părea o mare reuşită când o surprindeam la momentu' oportun. Bănuiam că plănuise un adevărat taifun de data aia, numa' să fi scăpat de mine. Existau toate semnele şi ceva în plus. În primu' rând nu avusese numa' o zi bună, ci o întreagă săptămână, luni chiar mă rugase să-i pun suportu' pe mânerele scaunului cu rotile ca să joace de una singură câteva runde de Big Clock, la fel ca pe vremuri. Mai mult, o ţinuse maţu', de parcă fusese vrăjit de Dracu', şi nu mai făcuse absolut nimic în ploscă de duminica trecută. Încât îmi închipuiam io că îşi băgase în cap ca în joia aia să-mi facă un imens cadou, ca pentru Crăciun, nu numa' nişte mărunţişuri oarecare.
După ce, în dup-amiaza zilei ăleia de curăţenie, am scos plosca de sub ea şi am văzut că era uscată ca o farfurie, i-am spus:
― Vera, nu crezi c-ai putea să faci ceva acolo, dacă te-ai strădui un picuţ mai tare?
― O, Dolores, mi-a răspuns, ridicând spre mine nişte ochi albaştri ca în filme şi inocenţi ca ai unui mieluşel abia fătat, am încercat cât de tare am putut, atât de tare că m-a şi durut. Cred că sunt constipată.
Am fost de acord cu ea.
― Posibil, da' dacă nu te faci repede bine, va trebui să-ţi dau să înghiţi o cutie întreagă de Ciocolax ca să te uşurezi.
― O, probabil că o să-mi treacă, a spus şi mi-a aruncat un zâmbet.
Deja îi căzuseră toţi dinţii din gură şi nu-şi punea placa decât dacă stătea în scaunu' cu rotile, altminteri ar fi putut s-o înghită şi să se sufoce cu ea în eventualitatea că ar fi tuşit. Când zâmbea, avea faţa ca un trunchi noduros de copac cu o scorbură în mijloc.
― Ştii cum sunt eu, Dolores, întotdeauna am zis că trebuie să laşi natura să-şi facă treaba.
― Te ştiu io bine, am bombănit, întorcându-mă să plec.
― Ce-ai spus, dragă? m-a întrebat atât de dulce de parcă ar fi mâncat toată ziua numa'
