furişam tiptil din pat, uşurel să n-o trezesc, şi mă întorceam la mine în cameră. De vreo câteva ori, chiar am rămas la ea. Asta se întâmpla mai ales când mă trezea în toiu' nopţii cu ţipetele ei ―
pur şi simplu adormeam acolo.
Într-una din aceste nopţi am visat despre iepuraşii de praf. Numa' că în vis nu eram io, ci eram ea stând în patu' ăla de spital, simţindu-mă atât de grasă, că nu mă puteam întoarce de pe-o parte pe alta fără ajutor, şi cu pântecele arzând până în străfunduri de la o infecţie urinară ce n-avea să-mi treacă cu adevărat niciodată, după cum stătea ea tot timpu' jilavă acolo jos, fără
nici cea mai mică rezistenţă la boli. S-ar zice că preşu' le ura bun-venit tuturor microbilor care voiau să intre, d-aia fusese pus cu faţa-n sus pe prag, tocma' bine.
M-am uitat către unu' din colţuri şi ceea ce am văzut semăna cu o căpăţână din praf. Avea ochii daţi peste cap şi gura plină de dinţi lungi ca nişte colţi. A început să vină înspre pat, foarte lent, rostogolindu-se, iar când s-a întors încă o dată cu faţa spre mine, fixându-mă cu privirea, l-am recunoscut pe Michael Donovan, soţu' Verei. S-a răsucit a doua oară şi de data asta chipu' i se transformase în al lu' bărbatu-meu, Joe St. George, strâmbându-se îngrozitor şi cu o grămadă
de dinţi lungi din praf clănţănindu-i în gură. După a treia rostogolire n-am mai remarcat să fi fost nimeni cunoscut, da' arăta teribil de viu, înfometat şi voia să ajungă până la mine să mă mănânce.
M-am trezit brusc, cu o smucitură atât de puternică, încât aproape am căzut din pat. Se făcuse dimineaţă, iar soarele îşi arunca razele în fâşii pe podea. Vera mai dormea încă. Îmi udase toată mâna cu salivă, da' n-aveam putere să mă şterg. Stăteam acolo lungită, tremurând plină de transpiraţie, încercând să mă conving că revenisem la realitate şi că totu' era bine, aşa cum ţi se întâmplă după un coşmar groaznic. O clipă am mai zărit jos, lângă pat, capu' din praf cu ochii mari şi goi, cu dinţii lungi. În asemenea hal ajunsesem. Apoi totu' a dispărut; podeaua şi colţurile au devenit la fel de curate ca întotdeauna. Da' de-atunci m-am întrebat mereu dacă nu cumva ea mi-a trimis visu', dacă nu văzusem o parte din ceea ce îşi imagina ea de câte ori scotea răcnetele alea asurzitoare. Poate că inhalasem o frântură din spaima ei şi mi-o însuşisem. Credeţi că
lucruri din astea au loc şi în realitate, sau numa' în revistele alea ieftine care se vând te băcănie?
Habar n-am... Da' ceea ce ştiu e că visul m-a îngrozit până-n vârfu' unghiilor.
Oricum, po' să spun că zbierătele ei înnebunitoare din dup-amiezele de duminică ori din mijlocu' nopţii constituiau al treilea mod de-a fi jigodie. Da' era în acelaşi timp şi un lucru trist, foarte trist. Toate ticăloşiile ei aveau o notă de tristeţe, deşi asta nu mă împiedica să m-apuce uneori chefu' de a-i suci gâtu' ca unei găini, şi cre' că oricine în afară de nenorocita aia de Ioana d'Arc ar fi simţit la fel. Probabil că atunci când Susy şi Shawna m-au auzit urlând că vreau s-o omor în ziua aia, sau când altcineva ne-a ascultat aruncându-ne una alteia cuvinte urâte, ei bine, s-ar fi putut gândi că o să-mi suflec fustele şi că o să dansez step pe mormântu' ei după ce, în sfârşit, o s-o mierlească. Îmi închipui că deja unii dintre ei ţi-au zis asta până acu', nu, Andy?
Nu-i nevoie să-mi răspunzi, faţa ta e foarte sugestivă. Ca un afiş. În afară de asta, ştiu cât de mult le place oamenilor să vorbească. Ne bârfeau pe mine şi pe Vera, ieşiseră o grămadă de zvonuri despre mine şi Joe, vreo câteva înainte ca el să moară, da' cele mai multe dup-aia. Aici, în provincie, cel mai interesant lucru pe care poa' să-l facă o persoană e să dea brusc ortu' popii, ai remarcat vreodată?
Deci am ajuns la Joe.
Întotdeauna m-a înspăimântat partea asta, da' cre' că n-are nici un rost să vă mint în legătură cu ea. V-am spus deja că l-am omorât, n-am chef să mă repet, da' ce-i mai greu abia acu' urmează: cum, de ce şi când s-a-ntâmplat
M-am gândit foarte mult la Joe azi, Andy. Mai mult la el decât la Vera, ca să fiu sinceră. Am încercat să-mi aduc aminte în primu' rând de ce m-am măritat cu el şi, la început, n-am fost în stare. După un timp m-a cuprins panica, la fel ca atunci când i se puneau piticii pe creier Verei că are un şarpe în pernă. Apoi mi-am dat seama ce mă împiedica: io scormoneam după dragoste, de parcă aş fi fost una dintre fetiţele alea prostuţe pe care le angaja ea în iunie şi le concedia înainte de mijlocu' verii pen' că nu respectaseră vreo regulă. Căutam iubirea dintre noi, da' nu existase prea multă, nici măcar în 1945, când io aveam optişpe ani, iar el nouăşpe şi ni se aşternea toată viaţa în faţă.
Ştii care a fost singuru' lucru ce mi-a venit în minte când şedeam acolo, pe trepte, scremându-mă puternic să-mi amintesc despre dragoste? Că avea o frunte frumoasă. Stăteam lângă el în sala de clasă, pe vremea când eram împreună la liceu ― asta se-ntâmpla în timpu'
celui de-al doilea război mondial ―, iar acu' mă gândesc la fruntea lui, la cât de netedă părea, şi fără nici un coş. Îi ieşiseră vreo câteva pe obraji şi pe bărbie, îi apăreau mereu puncte negre pe părţile laterale ale nasului, da' fruntea îi rămânea albă ca laptele. Mi-aduc aminte că îmi doream s-o ating... că visam s-o ating, ca să fiu sinceră, vrând să văd dacă era atât de catifelată cum credeam. Iar când m-a invitat să merg cu el la petrecerea liceului, am acceptat şi am profitat de ocazie să i-o pipăi; nu exista nici o parte a ei să nu fie netedă şi catifelată cum îmi închipuisem; păru' îl avea dat pe spate şi atât de superb ondulat. Io i-atingeam păru' şi fruntea în întuneric, în timp ce formaţia din sala de dans a hanului The Samoset cânta "Moonlight Cocktail"... După
câteva ore de stat pe scările alea nenorocite, gata să se prăbuşească în orice clipă, asta mi-a venit în minte, aşa că vezi, tu, până la urmă fusese ceva acolo, puţin, da' fusese.
Ei bine, că după nu prea multe săptămâni, m-am trezit mângâindu-i nu numa' fruntea, şi atunci am făcut greşeala.
Acu' să ne-nţelegem, nu încerc să spun că am sfârşit petrecându-mi cei mai buni ani din viaţă cu burdufu' ăla fără fund doar pen' că îmi plăcuse cum îi arăta fruntea în clasa a şaptea, când razele soarelui băteau câş pe ea. Pe naiba! Ceea ce încerc să zic e că asta-i toată dragostea pe care sunt în stare s-o revăd azi şi că de-aia mă simt teribil de nasol. Să şed cu curu' pe treptele alea de lângă East Head şi să mă strofoc după vremuri de mult trecute... asta-i o treabă a dracu' de grea. A fost prima dată când am priceput cât de ieftin m-am vândut, poate fiin'că am crezut că mai scump ar fi fost imposibil pentru una ca mine. Sunt convinsă că am îndrăznit pentru prima oară să mă gândesc la faptu' că meritam să fiu iubită mai mult decât ar fi putut iubi Joe St. George pe oricine altcineva, eventual cu excepţia propriei lui persoane. Nu trebuie să
vă închipuiţi că o bătrână nemernică şi rea de gură ca mine nu crede în dragoste, e singuru'
lucru pe care pun preţ cu adevărat.
Nu m-am chinuit prea tare cu motivu' pentru care m-am măritat cu el, deşi tre' s-o zic şi p-asta. Aveam în burtă o fetiţă de şase săptămâni în momentu' în care am spus: "Da, până când moartea ne va despărţi". Asta a fost principalu', restu' fiind obişnuitele idei prosteşti; un lucru am învăţat şi io toată viaţa: motivele idioate duc la căsătorii idioate.
Mă săturasem să mă cert cu maică-mea.
Mă săturasem să mă bată la cap taică-meu.
Toate prietenele mele făceau acelaşi lucru, unele aveau deja căminele lor, voiam să fiu şi io om mare ca şi ele, mă săturasem să fiu o fetiţă prostuţă.
Îmi zisese că mă doreşte, iar io îl crezusem.
Îmi zisese că mă iubeşte, iar io o crezusem şi p-asta... După ce mi-a declarat-o, m-a întrebat dacă şi io simt la fel pentru el, iar mie mi s-a părut politicos să spun da.
Eram speriată de ce mi s-ar fi putut întâmpla altfel, unde m-aş fi dus, cum m-aş fi descurcat, cine ar fi avut grijă de copil.
Toate astea or să arate tâmpite pe hârtie, Nancy, da' cel mai cretin lucru e că io cunosc o duzină de cucoane cu care am fost colegă la şcoală şi care s-au căsătorit din aceleaşi motive, cele mai multe sunt încă măritate, rezistând eroic şi sperând să le supravieţuiască soţilor lor, să-i îngroape şi apoi să scoată pentru totdeauna mirosu' de bere al băşinilor lor impregnat în cearşafuri.
Până prin 1952 uitasem complet de fruntea lui, iar în 1956 deja nu mai aveam de-a face nici cu restu' corpului şi cre' că am început să-l urăsc pe vremea când Kennedy o lua de la Ike, da'
încă nu-mi trecuse prin cap să-l omor. Îmi ziceam că stau cu el fiin'că trebuia să existe un tată
pentru copiii mei, dacă nu pentru altceva. Nu-i de râs? Da' ăsta-i adevăru'. Vă jur. Şi mai jur încă
un lucru: dacă Dumnezeu mi-ar mai oferi o a doua şansă, l-aş ucide încă o dată, chiar dacă ar însemna osândirea veşnică şi focu' iadului; astea oricum mă aşteaptă.
Cre' că toată lumea din Little Tall, în afara nou-veniţilor, ştie că io l-am omorât, cea mai mare parte a lor bănuind şi de ce, adică din cauza faptului că mă mângâia, numa' că ţinându-şi pumnii strânşi. Da' nu de asta a sfârşit-o aşa prost; adevăru' e că nu mi-a atins nici un firicel din cap în ultimii trei ani de căsnicie, indiferent ce zic alţii. L-am lecuit de chestia asta spre finalu' lu'
1960 sau începutu' lu' 1961.
Până atunci da, mă bătuse destul de des. Nu pot nega. Şi înduram, o recunosc şi pe-asta.
Prima dată se întâmplase în a doua noapte după ce ne-am căsătorit. Ne dusesem la Boston pentru un weekend ce reprezenta toată luna noastră de miere şi ne cazasem la Parker House. N-am prea ieşit din cameră atunci. Nu eram decât un cuplu de ţărănoi speriaţi să nu ne rătăcim.
Joe spunea că nici de-al naibii nu vrea să cheltuiască pe taxi cei douăşcinci de dolari, daţi de părinţii mei ca să ne distrăm, pen' că nu mai ştia drumu' înapoi spre hotel. Dumnezeule, cât de dobitoc putea fi! Da' şi io... O latură a Iu' Joe care mie îmi lipsea (şi-s încântată de chestia asta) era latura permanent suspicioasă a caracterului lui. Căpătase ideea că toată umanitatea se pornise împotrivă-i şi cre' că, probabil, de cele mai multe ori când se îmbăta, o făcea fiin'că i se părea singura cale de a-şi adormi vigilenţa.
Nici asta nu-i de ici-de colo. Ce începusem să vă povestesc e că am coborât la restaurant în sâmbăta aia, am mâncat pe rupte şi apoi am urcat din nou la noi în cameră. Joe avea mersu'
destul de nesigur, din câte îmi aduc aminte, băuse vreo patru-cinci beri la cină ca să-i meargă
