mai bine la stomac cu cele nouă sau zece, câte dăduse pe gât în cursu' dup-amiezei. O dată
ajunşi în cameră, a rămas în picioare zgâindu-se la mine atât de mult timp, încât l-am întrebat dacă observase ceva în neregulă.
― Nu, a spus el, da' am văzut un bărbat în restaurant care se holba la rochia ta, Dolores.
Aproape că-i ieşiseră ochii din orbite. Iar tu ştiai că se uită la tine, nu?
A fost cât p-aci să-i zic că până şi Gary Cooper sau Rita Hayworth de-ar fi stat într-un colţ, tot nu i-aş fi remarcat, apoi m-am gândit că n-am de ce să mă obosesc. N-avea nici un sens să
discuţi cu Joe când o lua la măsea; nu-ncerc io să vă mint, da' când m-am măritat, n-am făcut-o chiar orbeşte.
― Dacă un bărbat se uita la rochia mea, de ce nu te-ai dus la el să-i spui să-şi închidă ochii?
Fusese doar o glumă, poate că încercasem să-i schimb starea de spirit, da' el n-a luat-o ca atare. Asta îmi amintesc. Joe nu ştia de glumă absolut deloc, tre' să spun că n-avea nici un strop de simţ al umorului. Era ceva ce într-adevăr nu cunoşteam la el; îmi imaginam că simţul umorului e ca un nas sau ca o pereche de urechi, că la unii funcţionează mai bine decât la alţii, da' că toată lumea îl posedă.
M-a înhăţat, m-a răsturnat peste genunchii lui şi m-a bătut cu un pantof la fund.
― Nimeni în afară de mine n-o să aibă nici cea mai mică idee despre culoarea chiloţilor de pe tine de-acu' încolo, Dolores. M-ai auzit? Numa' io!
M-am gândit că era un fel de joc al îndrăgostiţilor, el pretinzând că e gelos ca să mă flateze, aşa de fraieră puteam fi p-atunci. Gelozie, într-adevăr, nimic de zis, numa' că dragostea n-avea de-a face cu asta. Mai mult asemeni unui câine care-şi pune o labă pe os şi mârâie dacă te apropii prea tare de el. Pe vremea aia nu ştiam, aşa că mă împăcasem cu gându'. Mai târziu o înduram fiin'că aveam senzaţia că bătaia pe care i-o trage bărbatu' din când în când nevestei reprezintă o parte a căsniciei, nu una bună, da' nici să speli WC-urile nu e şi, cu toate astea, majoritatea femeilor se apucă de chestia asta imediat după ce rochia şi voalul de mireasă au fost împachetate şi puse în dulap. Nu-i aşa, Nancy?
Şi taică-meu o mai lovea uneori pe maică-mea, bănuiesc că de-aici mi-am cules şi io ideea că
nu-i nimic deosebit, ci doar un lucru pe care trebuie să-l suporţi. Îmi iubeam foarte mult tatăl, şi ei ţineau teribil unu' la altu', da' putea fi şi un om îngrozitor dacă i se îndoia câş păru' de pe cur.
Îmi aduc aminte odată, cre' că aveam doar vreo nouă anişori, când s-a întors după ce strânsese fânu' de pe păşunea lu' George Richards, lângă West End, iar maică-mea nu terminase de pregătit cina. Nu mai ţin minte de ce, ci numa' ce s-a-ntâmplat după ce-a intrat pe uşă. N-avea decât şorţu' pe el (îşi scosese pantofii şi ciorapii pe verandă pentru că erau plini de pleavă), iar faţa şi umerii îi fuseseră arse de soare până la carne vie. Cu păru' transpirat la tâmple şi un pai atârnându-i deasupra sprâncenei dintr-o cută aflată exact în mijlocu' frunţii, arăta înfierbântat, obosit şi îngrozitor de şucărit.
A păşit în bucătărie, iar pe masă nu se afla nimic, numa' o vază cu flori. S-a-ntors spre maică-mea şi a spus: "Unde mi-e mâncarea, cretino?" Ea şi-a deschis gura, da' înainte de a apuca să zică ceva, i-a pus mâna peste faţă şi i-a făcut vânt pe jos, într-un colţ. Io stătusem în pragu'
bucătăriei şi văzusem totu'. El a trecut pe lângă mine, cu capu' aplecat şi păru' căzându-i peste ochi ― de câte ori văd vreun bărbat mergând în felu' ăsta spre casă, obosit după o zi de muncă şi cu coşu' pentru mâncare în mână, mă gândesc la tata ―, iar io mă speriasem. Am vrut să mă dau la o parte din calea lui, fiin'că simţeam că m-ar fi lovit şi pe mine, da' aveam picioarele prea ţepene. Nici vorbă de aşa ceva. Doar m-a ridicat cu palmele lui calde şi mari, m-a pus deoparte şi şi-a continuat drumu'. S-a aşezat cu mâinile pe genunchi şi capul plecat în jos ca şi cum s-ar fi uitat la ele. La început, găinile au fugit, da' s-au întors după un timp şi s-au apucat să
ciugulească printre picioarele lui. Credeam că o să dea cu ele de pământ de-o să le zboare fulgii, da' n-a făcut-o nici p-asta
Apoi am privit spre maică-mea. Încă mai stătea în colţu' ăla. Îşi pusese un prosop de vase peste faţă şi hohotea în el. Avea braţele încrucişate pe piept. Asta îmi aduc aminte cel mai bine, deşi nu ştiu de ce, cum braţele îi erau încrucişate pe piept, uite aşa. M-am dus la ea şi am îmbrăţişat-o; mi-a simţit mâinile strângând-o şi m-a împins înapoi. Dup-aia şi-a luat prosopu' de pe faţă, şi-a şters lacrimile cu el şi mi-a zis să ies la taică-meu şi să-l întreb dacă vrea un pahar de limonadă rece sau o sticlă de bere.
― Neapărat să-i spui că nu sunt decât două sticle de bere, a spus ea. Iar dacă vrea mai mult de-atât, să meargă la magazin să-şi cumpere sau mai bine să nu bea deloc.
Am ieşit afară, i-am zis, iar el mi-a răspuns că nu vrea bere, da' că un pahar de limonadă i-ar prinde bine. Am fugit să i-l aduc. Maică-mea pregătea cina. Încă mai avea faţa umflată de plâns, da' se-nvârtea ca un titirez, şi în noaptea aia patu' a scârţâit ritmat, ca de obicei. Nu s-a mai vorbit nimic despre asta dup-aia. Aşa ceva se chema corecţie casnică p-atunci, făcea parte din atribuţiile bărbatului şi, dacă stau mai bine să mă gândesc, îmi dau seama că maică-mea o merita, altfel nu i-ar fi aplicat-o niciodată.
Au mai existat vreo câteva ocazii când l-am văzut lovind-o, da' de asta uni amintesc cel mai bine. N-am observat să fi dat cu pumnu' în ea, aşa cum mă bătea Joe, da' odată a biciuit-o cu o pânză marinărească pentru vele şi probabil că a durut-o foarte nasol. I-a lăsat dâre roşii care n-au dispărut toată dup-amiaza.
Nimeni nu-i mai spune corecţie casnică în zilele astea, termenul ieşit din uz şi, din câte vă
pot zice, n-are decât să se ducă învârtindu-se, da' io am crescut cu ideea că atunci când femeile sau copiii sar pârleazu', e treaba bărbatului să-i aducă înapoi. Nu-ncerc să vă spun toate astea doar fiin'că aşa se-ntâmpla pe vremea când eram mică, da' io aveam impresia că e-n regulă. Nu vreau să vă ţin teorii, da' ştiu că atunci când un bărbat dă într-o femeie, asta n-are nimic de-a face cu corecţia... Cu toate că l-am lăsat pe Joe să mă lovească foarte mult timp. Cre' că mă
sictirisem prea tare de treburile de-acasă ― de curăţat pentru cei care locuiau aici doar verile, de crescut copii, încercând pe de altă parte să spăl mizeriile pe care le făcea Joe vecinilor ― ca să-mi mai pun şi problema asta.
Fiind măritată cu Joe ― oh, la naiba! Cum e orice căsnicie, de fapt? Probabil că există mai multe feluri, da' nu-i una care să fie înăuntru cum pare pe dinafară, po' să vă zic asta. Ce văd oamenii dintr-o căsnicie e una şi ce se-ntâmplă în spatele uşilor e cu totu' altă mâncare de peşte.
Uneori e îngrozitor, alteori e caraghios, da' de obicei ambele în acelaşi timp.
Oamenii cred că Joe a fost un alcoolic care obişnuia să mă bată ― pe mine şi, probabil, şi pe copii ― când se îmbăta. Îşi închipuie că în ultima vreme o făcea prea des, aşa că io i-am tăiat macaroana. I-adevărat că Joe trăgea la măsea şi că se ducea uneori la întâlnirile antialcoolicilor în Jonesport, da' nu era mai alcoolic decât mine. Se îmbăta criţă o dată la patru-cinci luni, de obicei cu lepădături ca Rick Thibodeau sau Stevie Brooks, ăştia chiar fiind alcoolici, da' dup-aia o lăsa moartă şi nu mai lua decât o duşcă-două, noaptea înainte de culcare. Nu mai mult de-atât, pen' că, dacă avea o sticlă, îi plăcea să tragă de ea cât mai mult. Iar din câţi alcoolici am cunoscut, nici unuia nu-i ardea să facă o sticlă să ţină prea mult, nu Jim Beam, nu Old Duke, nici măcar tescovină care găureşte pânza de bumbac când o torni. Un beţiv adevărat are numa'
două griji: să golească ulcioru' din mână şi să se frământe de unde obţine altu' după ce-l termină
pe ăla dintâi.
Nu, nu devenise alcoolic, însă nu-i păsa dacă oamenii îl considerau aşa. Îi folosea să-şi găsească o slujbă, mai ales în timpul verilor. Presupun că ceea ce credea lumea despre Alcoolicii Anonimi s-a schimbat de-a lungu' vremii, ştiu că se vorbeşte despre asta mai mult ca înainte, da'
un singur lucru a rămas constant, şi anume felu' cum îi ajută pe cei care pretind că vor să se-ndrepte. Joe a rezistat un an întreg fără să pună un strop în gură sau, cel puţin, n-a povestit la nimeni dacă n-a fost aşa, şi s-a dat o petrecere în cinstea lui în Jonesport. I-au oferit cadou un tort şi un medalion. În vara aia, după ce şi-a căutat o slujbă, înainte ca omu' să-l angajeze, i-a mărturisit că e un fost alcoolic care se reface. "Dacă nu vrei să-mi dai postu' din cauza asta, nu mă supăr", spunea el, "da' tre' să-mi iau o piatră de pe inimă. Mă duc la întâlnirile antialcoolicilor de un an şi mi-au zis acolo că, dacă nu poţi fi sincer, nu poţi rezista fără să te apuci din nou de băut".
Apoi îşi scotea medalionu' primit, i-l arăta, dând impresia că n-a mâncat în ultima lună
decât pâine cu apă, şi asta numa' duminicile. Cre' că vreo doi au şi început să plângă după ce le-a povestit cum muncea el din joi în Paşti şi cum se ruga la Dumnezeu să-l oprească să bea un păhărel când nu se mai putea abţine... asta întâmplându-se la fiecare sfert de oră, dacă te luai după el. Îi vrăjea pe toţi şi-i picau cu uşurinţă în plasă, dându-i cu cincizăci de cenţi sau chiar cu un dolar în plus pe oră, mai mult decât intenţionaseră iniţial să-l plătească. Ai zice că nu-i mai ţinea poanta şi după Labour Day, da' îi mergea la fel de bine şi aici, pe insulă, unde oamenii îl vedeau în fiecare zi şi ar fi trebuit să-l cunoască mai bine.
Adevăru' e că, de cele mai multe ori când mă bătea, Joe era perfect treaz. Când se matolea, nu-i mai păsa de nici o culoare de mine. Apoi, în 1960 sau 1961, s-a întors acasă după ce-l ajutase pe Charlie Dispenzieri să-şi scoată barca din apă, iar când s-a aplecat să-şi ia o Coca din frigider, am văzut că avea pantalonii crăpaţi în cur. M-a pufnit râsu'. N-am fost în stare să mă
abţin. N-a spus nimic, da' în momentu' în care m-am dus să mă uit în cratiţa cu varză de pe aragaz ― tocma' pregăteam o cină caldă în noaptea aia, mi-aduc aminte de parcă a fost ieri ―, a înşfăcat un butuc din lemn de arţar din ladă şi mi-a pălit una în spate. M-a durut. Ştiţi cum e când te loveşte cineva în rinichi. Te face să-i simţi mici, fierbinţi şi atât de grei, de parcă s-ar desface brusc de ceea ce-i ţine legaţi la locul lor şi s-ar scufunda rapid, ca o pietricică într-o găleată cu apă.
M-am târât cu greu până la masă şi m-am aşezat pe un scaun. Aş fi căzut pe podea dacă
scaunu' s-ar fi aflat cu un centimetru mai departe. Stăteam acolo, aşteptând să-mi treacă
durerea. Nu plângeam în hohote, pen' că nu voiam să-i sperii pe copii, da' lacrimile îmi curgeau încontinuu pe faţă. Pur şi simplu nu eram în stare să le opresc. Îmi dăduseră lacrimile de durere, şi nimic sau nimeni n-ar fi reuşit să le sece.
― Să nu mai râzi niciodată de mine, putoare! a spus Joe. A vârât lemnu' cu care mă lovise înapoi în ladă, apoi s-a aşezat să citească ziaru' American. S-ar fi cuvenit s-o ştii mai bine ca acu'
zece ani.
