― Şi dup-aia, cel mai probabil ai s-ajungi la Shawshank şi ştiu că acolo n-o să-ţi servească
vreo masă caldă. N-o să te lase nici să joci pocher vineri noaptea cu colegii tăi de chefuri. Tot ce te rog e s-o faci repede şi apoi să strângi mizeria ca să n-o vadă copiii.
Mi-am închis ochii. Eram destul de sigură că n-o să mă omoare, da' destul nu-i de ajuns când e viaţa ta la mijloc. Asta-i un lucru pe care l-am învăţat atunci. Stăteam acolo cu ochii închişi, nevăzând nimic, întrebându-mă ce voi simţi când toporişca o să-mi taie nasu' şi buzele.
Îmi amintesc că mă gândeam cum o să simt gustu' surcelelor de pe metal înainte de-a muri şi că
îmi părea bine fiin'că îi ascuţisem lama cu gresia, în urmă cu vreo două zile. Dacă tot trebuia să-mi crape capu', n-aş fi vrut s-o facă cu o toporişcă tocită.
Am avut impresia că am stat aşa un secol. Apoi mi-a vorbit cu o voce morocănoasă şi sictirită:
― Ai de gând să te pregăteşti de culcare, sau rămâi acolo ca Helen Keller când are vise erotice?
Mi-am deschis ochii şi am văzut că pusese toporişca sub fotoliu ― mâneru' îi ieşea puţin de sub husă. Ziaru' zăcea pe vârfurile picioarelor lui de parcă ar fi fost un cort. S-a aplecat, l-a ridicat şi l-a împăturit, încercând să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, absolut nimic, numa' că sângele îi curgea pe obraz, iar mâinile îi tremurau îndeajuns ca să facă ziaru' să
foşnească un pic. Îşi lăsase amprentele roşii pe prima şi pe ultima pagină, iar io m-am hotărât să-l ard naibii înainte de-a mă duce la culcare, ca să nu apuce copiii să-l vadă şi să se întrebe ce se-ntâmplase.
― O să-mi pun imediat cămaşa de noapte, Joe, da' mai întâi să ajungem la o înţelegere.
A privit în sus şi mi-a zis printre buzele strânse:
― Nu fi prea obraznică, Dolores. Totu' a fost o greşeală, o greşală îngrozitoare. Nu mă mai sâcâi.
― Nu te sâcâi, am spus. N-o să mai dai niciodată în mine. Iar dacă o să se mai întâmple vreodată să mă baţi, unu' dintre noi o să ajungă la spital. Sau la morgă.
M-a privit multă vreme, foarte multă vreme, Andy, iar io i-am înfruntat privirea. Toporişca nu mai era la el în mână, ci sub fotoliu, da' n-avea nici o importanţă; ştiam că, dacă îmi plecam ochii înaintea lui, n-o să se sfârşească niciodată cu vânătăile de pe gât şi cu lovirile date pe la spate. Da' până la urmă şi-a mutat privirea spre ziaru' de pe jos şi a bolborosit:
― Fă-te folositoare, femeie. Adu-mi un prosop să-mi înfăşor capu', dacă nu poţi face altceva.
Îmi curge tot sângele pe porcăria asta de cămaşă
Asta a fost ultima oară când m-a bătut. Vezi tu, de fapt era un laş, cu toate că nu i-am zis-o nici atunci, nici cu altă ocazie. Crima i se părea cel mai periculos lucru, fiin'că unui laş îi e cel mai tare frică să nu fie descoperit, chiar mai frică decât de moarte.
Păi sigur, bănuiam că are şi o latură de laşitate în caracter; n-aş fi îndrăznit vreodată să-l lovesc cu cana aia de smântână în cap, dacă n-aş fi crezut că am ceva şanse să ies învingătoare.
În afară de asta, mi-am dat seama de încă un lucru, atunci când stăteam pe scaun după ce mă
bătuse, aşteptând să-mi treacă durerea din rinichi: dacă nu m-aş fi ridicat împotriva lui în momentu' ăla, probabil că n-aş mai fi făcut-o niciodată. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi.
Ştii, să arunc cana aia cu smântână înspre Joe a fost de fapt partea cea mai uşoară. Înainte de asta a trebuit să mă gândesc odată pentru totdeauna la taică-meu, cum o îmbrâncise pe maică-mea într-un colţ şi cum o biciuia peste picioare cu pânza pentru vele. Mi-era foarte greu să-mi reamintesc toate astea, fiin'că îi iubisem enorm pe amândoi, da' până la coadă am fost în stare, pen' că a trebuit să fiu. Şi sunt fericită chiar numa' pentru faptu' că Selena nu-şi va aminti niciodată de mama ei trântită într-un colţ şi plângând cu faţa îngropată în prosopu' de vase.
Maică-mea o luase pe coajă fiin'că nu-i servise masa soţului ei şi nu stau io acu' să-i judec pe amândoi. Poate că o merita şi ea, poate că ar fi fost cazu' să-i pregătească cina, poate că el se simţea umilit în faţa celor cu care muncea şi discuta în fiecare zi. Erau alte vremuri p-atunci, cei mai mulţi nu-şi dau seama cât de diferite, da' asta nu înseamnă că ar fi trebuit s-o încasez de la Joe fiin'că fusesem îndeajuns de fraieră să mă mărit cu el. Nu mi se pare că un bărbat îi aplică
vreo corecţie unei femei când o loveşte cu o buturugă din lada cu lemne de foc, şi pân' la urmă
am hotărât că n-o să rămân la cheremul lui sau al oricărui alt mascul.
S-a mai întâmplat de vreo câteva ori să-şi ridice mâna la mine, da' rămânea cu ea în aer.
Uneori, când avea mâna dreaptă deasupra mea şi voia să mă plesnească, da' nu îndrăznea, vedeam în ochii lui că-şi aducea aminte de cana cu smântână. Şi în parte şi de toporişcă. Apoi se prefăcea că-şi ridicase palma numa' ca să se scarpine în cap sau să-şi şteargă fruntea de sudoare. Asta a fost prima lecţie pe care a primit-o. Şi singura, de altminteri!
A mai existat o chestie în noaptea când m-a ars cu buturuga şi io l-am pocnit cu cana de smântână. Nu-mi place s-o pun pe tavă, fac parte din tagma celor de modă veche, care cred că
ceea ce se petrece în spatele uşilor dormitorului tre' să rămână acolo; da' n-am de ales, fiin'că
probabil are legătură cu evoluţia ulterioară a povestirii.
Deşi eram căsătoriţi şi am mai trăit sub acelaşi acoperiş încă doi ani, se poate să fi fost chiar trei, da' nu-mi amintesc prea bine, a încercat să-şi exercite drepturile legitime cu mine doar de puţine ori dup-aia. El...
Ce-i, Andy?
Normal, înseamnă că era impotent! Despre ce naiba crezi că vorbeam? De dreptu' lui de a-mi
uza chiloţii în caz că-l apuca chefu'? N-am negat vreodată că devenise incapabil s-o facă. Nu fusese niciodată în stare în fiecare noapte, nici măcar la început, şi nu-i stătea deloc în fire să
comenteze ― doar "hai, să-i dăm drumu'" şi "mersi" dup-aia. Da', oricum, mai avea interesu' să se urce pe mine o dată, de două ori pe săptămână. Asta până când l-am pocnit cu cana cu smântână.
Probabil că şi din cauza băuturii, începuse să bea mai mult în ultimii ani, da' nu cre' că
numa din cauza asta. Îmi amintesc cum s-a dat jos de pe mine într-o noapte, după vreo douăzăci de minute de gâfâieli şi gemete fără rost, cu chestia aia micuţă a lui atârnând lipsită de vlagă ca o gelatină. Nu ştiu cât de mult timp trecuse după noaptea despre care tocma' v-am povestit, da'
ştiu că a fost dup-aia, fiin'că io stăteam acolo lungită în pat, cu rinichii înţepându-mă, şi mă
gândeam să mă scol şi să iau o aspirină ca să-i liniştească.
― Poftim, a zis aproape plângând, sper că eşti mulţumită, Dolores. Nu-i aşa?
N-am scos un cuvânt. Uneori, tot ce poa' să-i spună o femeie unui bărbat e sortit greşelii.
